luni, 24 noiembrie 2014

Domnii neuroni prefera relatiile de lunga durata


Am un obicei foarte prost în ultima vreme.
Îmi tot las bocancii în faţa uşii camerei mele, în aşa fel încât de cele mai multe ori mă împiedic de ei de câte ori ies din cameră.
De fiecare dată când mă împiedic - mă enervez foarte tare. Foarte rar, bieţii bocanci scapă fără câte un şut...
Până nu demult, mai şi întrebam prin casă pe un ton isteric: “Cine naiba e retardul care n-are loc de bocancii mei??”
Chiar eram convinsă că altcineva îi tot pune în calea mea..
Am fost tare frustrată.

Într-una din zilele trecute... am avut o surpriză efectiv de proporţii - să constat că mă descalţ în cameră, apoi deschid uşa, şi îi arunc exact în locul acela în care mă tot împiedic...

Dumnezeule! Retarda care-mi pune piedici sunt chiar eu!!
Şi nu doar că îmi pun singură capcane, dar o şi fac mecanic!
Adică... Dumnezeule! Cât din acţiunile mele se derulează pe pilot automat?
Şi cam cât din cât fac “pe pilot automat” realizez că fac?
Câte piedici îmi pun de una singură?..

Hai! Îmi spun... e momentul sincerităţii dacă tot ai licărirea asta de conştienţă! Profită de ea, cât o ai, fă-ţi puţină ordine în creieraş... că el, săracul, cu toată psihologia ta... e cam încărcat de tipare, nu prea mai are spaţiu disponibil pentru procesare activă, creativitate... neuronaşii ăştia drăgălaşi cu care mă tot mândresc nu prea mai caută trasee noi, nu prea formează legături care să nu fie pre-stabilite...

Care-i chestia cu tiparele... toată cantitatea de informaţie din tine şi din jurul tău se procesează la nivelul hipocampului. Acolo, neuronii fac legături sute, mii... milioane... comunică între ei ...

Şi domnii neuroni preferă relaţiile de lungă-durată.
Nu le plac relaţiile noi, sau nu se complică neapărat... au cercul lor de prieteni deja format, traseele bătătorite... informaţia de procesat e oricum prea multă... şi dacă tu îi laşi în voia lor.... drăgălaşii de ei au să rămână în relaţiile lor de lungă-durată, au să fie fideli până la moarte partenerilor lor de viaţă, de “afaceri”, de drum.... aşa încât tu ai să funcţionezi mereu pe aceleaşi tipare...
Pe relaţiile gata formate de muuuuulţi ani, ale neuronilor tăi.
Pe “pilot automat” de cele mai multe ori.

Pentru că ei - fidelii neuroni - îţi sunt fideli ţie în primul rând.
Tu eşti Dumnezeul lor cum ar veni.... Şi, evident - toţi au să vrea mereu să-ţi facă favoruri.
Prin urmare, nu au să te deranjeze la fiecare mişcare din viaţa ta... nu au să tragă semnale de alarmă la fiecare banală situaţie... ei te vor pe tine relaxat, şi atunci pe cele mai multe chestii din viaţa ta le tratează cam aşa:

“ Ce-i asta? Prietene, ce e asta? Aaaaa.... aham, ştiu, vrea sa-şi lege şireturile, pffff.... simplu!
Vecineeeee.... facem “dansul şiretului”, hai repede, că nu vreau să-mi obosesc “ownerul”... plus că mă poate pune în echipă cu altcineva dacă îi trag vreun semnal... poate să vrea fundiţă dublă, şi atunci s-a zis cu relaţia noastră...
Ne cunoaştem de atâţia ani încât pur şi simplu nu-mi imaginez viaţa fără tine şi dansul nostru frumos ... “dansul şiretului” pe care îl facem noi doi este cel mai frumos dans din lume, nu vreau alte dansuri... nu vreau alţi parteneri....”

Astfel că majoritatea acţiunilor pe care le întreprinzi sunt oarecum pe pilot automat.
Chiar şi reacţiile sau sentimentele pe care le ai în faţa unor situaţii date - sunt tot pe pilot automat...

Ceva de genul:

“Ce e asta? Vecine?...
Ia uite că i-a răspuns aşa tipa asta la “owner”.
Ahhhaaammmm.... ştiu, ştiu... hai să facem repede “dansul frustrării”.... e cazul să se supere rău de tot la faza asta, şi hai mai repede vecine, că mai am de făcut şi “dansul părăsirii”, şi tre să le trimit urgent un mail la verişorii din emisfera dreaptă, să facă “dansul tristeţii” şi “dansul singurătăţii”!
Hai vecine, grăbeşte-te, că dacă îi dau spaţiu şi nu îmi fac repede dansurile... posibil să vrea să se gândească mai bine... avem de analizat... apoi poate vrea alte abordări, şi s-a zis cu relaţia noastră.... ne poate schimba atât echipele, cât şi dansurile...”

Prietenul meu cel mai bun - creierul - îmi este şi cel mai aprig duşman...
Pentru că conştiinţa mea nu se află în el... el e responsabil doar cu execuţia... preferă tiparele gata formate, cum spuneam... cu atât mai mult cu cât eu, conştiinţa mea nu ia vreo decizie drastică de trezire. De schimbare. A perspectivei măcar.. a colţului în care stau...

Conştiinţa mea... altă poveste cu tâlc....
Asta e o doamnă minunată.... este ... absolut fantastică... le are pe toate, le ştie pe toate, le poate pe toate, însă cu nişte mici condiţii...
Pentru că este o doamnă... ea nu se ceartă cu creierul, executantul.... şi nu prea ridică vocea.
Consideră (ca toate tipele sigure pe ele, aşa ca mine ;) ) - că de vreme ce mentalul tau stie că ea este atât de mişto, şi că ai nevoie de ea - evident va trebui sa faci tu un prim pas să o accesezi.
Ea este pregătită în orice clipă să-ţi ofere tot ce are mai bun, şi este sută la sută de partea ta, însă detestă gălăgia.
Astfel încât atunci când neuronii tăi cu relaţiile lor stabile se manifestă netulburaţi, cu dansurile lor, cu vorbăria lor... ea, conştiinţa, nu se mai aude... se distinge greu... ea şade cuminte în tine, şi te aşteaptă...


Mhm... sunt singura responsabilă de faptul că mă împiedic.... pentru că de atâtea ori accept “pilotul automat”... şi pentru că de atâtea ori mă las furată de vorbăria neuronilor fideli...