luni, 1 decembrie 2014

(Continuare) Pentru HOCUS - POCUS - Virusi perfizi




Din pacate frica are o vibratie foarte joasa.
Frica si toate produsele sale.

Asta o spun in unanimitate atat oamenii de stiinta cat si toate formele de spiritualitate.

Frica este un declansator al neiubirii, iar iubirea - stim cu totii - este prima si cea mai importanta lege a lui Dumnezeu, sau ingredientul - cheie in toate manifestarile spirituale.

Poate o sa te simti revoltat de afirmatia mea, poate o sa gandesti ca uneori iubirea cea mai mare declanseaza cele mai chinuitoare frici.
Imi pare rau sa te dezamagesc, insa cu siguranta iubirile declansatoare de frici se numesc atasamente, si nu au nimic in comun cu iubirea.

Astea sunt fatetele - virus ale fricii: atasamentele (de oameni, de obiecte, de situatii...), neincrederea in sine - de unde rezulta neiubirea de sine, de unde rezulta o exacerbare a egoului - chiar daca suna contrastant, insa cu cat te apreciezi mai putin, cu atat ceva din tine se revolta mai tare si cere substitute pentru a putea supravietui, iar substitutele sunt mastile egoului...
Masti atat de ispititoare pentru confortul sinelui, incat de cele mai multe ori ni se pare o tampenie sa renuntam la el.

Credem ca am fi niste carpe fara factorul Ego - si aici ne dam de gol: deci da, egoul este o mantie protectoare, un aparator impecabil al eului subjugat de frica, un avocat al diavolului - isi face treaba cu orice pret.
Ajungem subjugati de el, uneori intelegem asta, insa nu putem altfel.
Sentimentul de neputinta ne-ar innebuni, ne-ar nimici, asa incat alegem Egoul.
Ne spunem ca e stima de sine, si ne mintim cu nerusinare.

Stima de sine nu are la baza frici, este cu totul altceva, stima de sine vine in echilibru, aduce armonie, capacitate de a iubi neconditionat, este opusul Egoului.

Egoul disociaza persoana prin distorsionarea perceptiei asupra sinelui.

Egoul ne face sa ne mintim singuri, atat de bine ne protejeaza - chiar este un aparator impecabil in mojicia sa.
Ce-i drept, ne tine la o oarecare distanta de neputinta, de calvarul fricilor devoratoare, dar ne tine in minciuna. Si ne altereaza functiile de analiza.
"Eu sunt impecabil, sunt o picatura de pace si iubire, sunt painea lui Dumnezeu, si sunt inconjurat de involuati, de "vai-steaua-lor..." - asta e Egoul... Asta e mancator de energie...
Asta iti coboara vibratia, oricat de bune crezi tu in sinea ta ca iti sunt intentiile.

Ma intreb cum ar fi Dumnezeu cu Ego... Pai am fi vai-steaua-noastra... Sau cum ar fi fost Isus cu Ego... Pffffffff..... Iti dai seama?
Ori nu am fi auzit niciodata de venirea Lui, ori bibliile ar fi descris un fiu al lui Dumnezeu despotic care a nimicit in stanga - si-n dreapta cu intunericul din el.
De mantuit - nu ne mai mantuiam.... Da' o lectie tot primeau cativa, nu? Ca o meritau, ca erau involuati!
Ce mai conta restul.... Fiecare sa faca bine sa-si ceara iertare daca vrea mantuire... Nu sa astepte sacrificii divine, da?
Hm? Cum ar fi fost?
Ar fi vindecat cateva cazuri spectaculoase, dupa care le-ar fi batut obrazul: Bai tampitilor, de prosti ce sunteti suferiti, da? V-am facut bine, acuma sa vad rasplata! Oricum nu sunteti vrednici de Dumnezeu, da macar sa vad ca n-ati primit degeaba, da? Mars la biserica! Post negru! Daca nu va vad Duminica la Sfanta Liturghie - vai de voi!

Stiu, am exagerat cu un exemplu absolut idiot.
Dar am descris o fata a egoului in cel mai dramatic mod, asa incat sa fie evidentiat.

Evident ca fiul lui Dumnezeu este iubire si armonie, evident ca bazaconia asta nu e buna nici de gluma, dar prin evidentul asta demonstrez faptul ca Egoul nu apara nici o iubire, nici un echilibru, nici o armonie.

Dimpotriva. Cazi din lac in put.
Poate ca te fereste de cruzimea sentimentului de neputinta, insa te transforma intr-un despot, mincinos, manipulator, meschin.... neputincios.
De cate ori simtim sa judecam sau sa punem etichete dintr-o pozitie superioara - de atatea ori ne-am folosit Egoul ca mantie de protectie. Superioritatea nu simte nevoia sa fie demonstrata, nu are nevoie de degetul aratator.

De cate ori ne consolam cu ideea ca unii sunt prea prosti ca sa ne poata intelege, sau prea rai ca sa ne merite - ne aratam vulnerabilitatea si meschinaria.
Devreme ce am simtit initial nevoia de a fi validati de ei ... Inseamna ca am fost la fel de prosti, sau la fel de rai, altfel nu i-am fi observat vreodata, nu am fi avut pretentii sau asteptari de la ei.
Chestia aia cu "Pai n-am stiut ca e prost din prima, m-a dezamagit pe parcurs"... e nu numai amuzanta, ci si penibila.
Pai cat ti-a trebuit sa observi? Ca prostia si rautatea nu prea sunt discrete.
Ca sa nu mai zic ca simplul enunt al meritatului - deja desconspira ca te-ai fi oferit, deci daca nu te-ar fi sifonat - nu mai vedeai rautatea sau prostia. Pana cand te-a suparat - a fost in calculele tale, cu asteptari si tot...

Imi pare rau, suna crud, insa asa este.
Oricine decide sa fie absolut sincer cu sine - va observa ca va avea tendinta de a se minti chiar si pe sine pentru a se eschiva de asumare.
Vrem ca oamenii sa ne faca pe plac si sa ne maguleasca.
Daca nu o fac - ei pierd, noi suntem oricum prea buni (prea ca la tara...) si vrem ca imaginea noastra sa fie una deosebit de speciala, una imaculata.
Nu vrem cu nici un chip sa ne punem la indoiala propriile valori sau actiuni. Ar fi prea de tot.... spune Egoul siret, in timp ce arunca degetul aratator in fata.

Si intr-o lume dominata de Ego - nimeni nu greseste, toti sunt desavarsiti, si conform fiecarui individ in parte - toti in afara de el sunt praf, mai putin el - care face tot ce poate mai bine. Chiar prea bine, judecand dupa ce primeste inapoi.

Vazut de departe - constatam o multime incrancenata de degete aratatoare drepte ca niste sabii, care isi apara celelalte trei degete ale mainii indreptate spre interior.

Asumarea e grea.
Implica munca intensa cu propriile defecte si slabiciuni.
Implica o infrangere a fricilor care sunt engramate in tipare vechi si greu de combatut. Pentru ca stau la baza sistemului nostru de decodare a lumii din jur. Pentru ca am crescut cu ele in noi, si le-am transformat in legi implicite ale bunei noastre functionari.

Teama de respingere - spre exemplu.
Clar, are la baza o drama a cuiva, clar nu a fost usor la un moment dat... Insa un cosmar nefericit este mentinut si replicat de teama - culmea! tocmai de teama cosmarului...

Ca si cand am luat carbuni incinsi in maini, si in loc sa-i arunc si sa-mi ung mainile - eu ii trec dintr-o mana in alta in speranta ca se racesc. Si ii arunc in sus si ii prind inapoi pana imi distrug palmele.
Dupa care dau si vina pe carbuni in cel mai bun caz, daca nu chiar pe cel care a facut focul.

Si cu teama asta de respingere de la care am pornit, si care este atat de comuna, ne transformam in maestri ai minciunii. Mai rau, respingem noi primii, ca sa stim de-o treaba.
Bine-nteles ca Egoul ambaleaza dibace totul in ceva absolut justificat din punct de vedere moral si etic cel putin... In unele cazuri - respingerea pe care o manifestam este invaluita in aure de puritate, de eroism chiar.

Aditional egoului exacerbat, frica de respingere da atasamente imbecile.
Ne atasam de false valori morale, ne atasam de actiuni inutile, ne atasam de persoane pe care le simtim volubile, sau tangibile, ne atasam de oameni disponibili atat de rau incat dezvoltam obsesii, dependente - si le ambalam frumos in imagini de iubiri pasionale, sau iubiri nu-stiu-cum...

Ne facem viata un chin, si ne aparam propriul iad cu sintagme de genul "Love hurts", sau " Traiesc la maxim, totul sau nimic" (iar pe "nimic" l-am exclus din start, pentru ca "totul" trebuie neaparat devorat, doar am ales "maxim", nu "minim"... Dar asa suna mai drastic, mai maxim....)

... Si habar n-avem ce-i maxim... Pentru ca ne incalcim pana peste cap in minimul dezolant al luptei pentru suprematie, pentru posedare, pentru dominare.
Pentru potolire a spasmelor fricii de singuratate.
Nu vrem sa fim singuri pentru ca nu stim ce sa facem cu noi... Suntem prea plictisitori, prea complexati, prea slabi pentru a rezista cel putin ideii de singuratate, chiar si pentru putin timp, chiar si pentru o zi. Avem nevoie de sustinere, altfel echilibrul nostru se prabuseste.

Incalciti in minimul ce pare oricum exagerat de mult... Vibratia pe care emitem este aceeasi, indiferent de cuvintele cu care abilul Ego ambaleaza acest cerc vicios... De regula egoul denumeste "iubire" tot ce ne gauneste pe dinauntru, ce ironie...

Si dupa ce ca ne consumam in lupte jalnice pentru clipe, doar clipe de satisfactie a unui Ego necinstit... ne mai si complacem in minciuna, ca sa emitem pana la capat toata gama...
Ca mai apoi sa ne intrebam cu ce naibii gresim noi, care suntem numai o iubire si-o dragoste........ Numai lumina si pace..... Numai un zambet si-un umor...
Si dam numai de mincinosi, numai de manipulatori, numai de falsi si de neasumati...