duminică, 23 noiembrie 2014

Un plans zdravan



Sunt momente în care doare atât de tare, încât crezi că pur şi simplu ai să-ţi pierzi minţile. Şi crezi că ţi-ai plâns toate lacrimile. Şi ai nevoie să urli, o nevoie compulsivă, ca într-un travaliu, când trebuie să împingi orice-ar fi...
Sunt momente.
După un plâns zdravăn din toate rădăcinile, cu ochii umflaţi şi nasul înfundat... corpul ţi se decontorsionează, respiraţia îţi revine la normal, ţi se face somn, iar gândurile se aşează unul câte unul... Şi a trecut.

Toate trec...

Ţi-ai descărcat adrenalina, ai scos toţi “demonii” din tine, şi poţi merge mai departe.
Ţi-a fost atât de teamă de plânsul ăsta... ai făcut slalom printre gânduri şi întâmplări, numai ca să nu ajungi la asta.
Ai prelungit chinul până la nesfârşit, de teama unui plâns.

Iar plânsul odată plâns nu mai are treaba ta... te eliberează, rămâi cu moleşeala aceea aproape dulce, aproape psihedelică... şi viaţa merge - în sfârşit - înainte, cu forţe noi, şi suficient spaţiu de depozitare a altor dezamăgiri, pe care îţi va fi la fel de teamă să le înfrunţi... pentru că nu vrei să fii vulnerabil. Niciodată.
Ca şi când un plâns ţi-ar tăia din grade..
Ca şi când ai uitat cât de sănătos s-a dovedit a fi ultimul tău plâns.
Care a trecut...