marți, 9 decembrie 2014

Si intr-o seara am inteles: Eu personal - nu am inteles nimic despre Dumnezeu, mare parte din viata mea.


Ma uit la fetita mea.... E perfecta! O privesc ore-n sir si nu ma satur... ii ador fiecare gest, fiecare sunet, fiecare milimetru din ea. Mi se umple inima de dulceata si tandrete chiar si numai cand ma gandesc la ea..
Nu stie sa vorbeasca, nu stie sa mearga, nu mananca singura, nu se spala singura. Nimic din toate astea nu ma enerveaza, nu ma supara, nu mi se pare impertinent. Nu simt nevoia sa o pedepsesc, si nici macar sa o cert. Ce absurd ar fi!
 
Ma simt mandra de ea pentru fiecare progres pe care il face - oricat de mic sau nesemnificativ ar parea. 
Cand a inceput sa devina constienta de ea in raport cu restul lumii - mi s-a parut ca e cea mai tare chestie de pe pamant. Cand a inceput sa prinda cu manutele ei mici obiecte - eu am simtit ca ajung la cer... Acum - de la o vreme face "Pa, Pa" cu manuta, iar eu simt ca ma topesc de drag!
O felicit si o incurajez de fiecare data.

Nu m-am intrebat nici o clipa de ce nu s-a nascut direct educata sau capabila sa se descurce singura macar pentru nevoile de baza.

De multe ori fac chestii care pe ea o nedumeresc, uneori o frustreaza, alteori o enerveaza efectiv.
Spre exemplu nu o las sa se arunce in cap din pat. Acum e la faza in care se rostogoleste in tot patul, si cand ajunge la margine priveste cu un interes fantastic spre podea. Pentru ea ar fi cel mai minunat sa o las sa isi dea drumul. Oricat imi doresc sa-i fac pe plac, nu am cum sa ii indeplinesc dorinta asta. Si-ar sparge capul.... Eu stiu asta, insa ea nu... nu are de unde.

Ii place la nebunie sa mestece carti... e fascinata de ele. N-am cum sa o las. Nu doar ca imi distruge carti valoroase, insa chiar este nociv sa inghita hartie.

Astazi mesteca fericita o moneda... nu stiu ce a fost in capul meu sa las monede intr-un loc in care poate ajunge ea. Am sarit ca un vultur, si dintr-o miscare i-am scos-o din gurita. Pentru ea a fost o tragedie. Ii facea bine metalul rece pe gingiile inflamate... A plans pana s-a invinetit.
 Crede cineva ca m-a deranjat macar ca plange...? Ei bine nu, deloc, dimpotriva, mi-am dorit sa planga cat mai tare asa incat sa ma conving ca nu a inghitit vreo moneda inainte. Ma uitam la ea in timp ce plangea si ii studiam fiecare respiratie. Abia dupa ce m-am convins ca e in regula - am linistit-o.

Ce o fi inteles fetita mea din atitudinea pe care am avut-o? Adica.... i-am luat chestia aia misto care ii dadea o senzatie atat de buna in gura, dupa care am stat impasibila si am privit-o cum plange. Cu siguranta s-a intrebat ce fel de creatura sunt.
In timp ce o linisteam, i-am explicat pe indelete ce am facut cu ea, si cum e cu stomacelul, cu digestia, cu tot.... insa micuta mea nu doar ca nu stie sa vorbeasca, prin urmare tot ce am insiruit au fost niste gangureli fara noima in acceptiunea ei, insa  si daca ar fi inteles limbajul - clar habar n-ar fi avut ce este acela un stomac, care-i faza cu digestia, si ce legatura are toata povestea cu moneda ei pe care doar o rontaia....

... In fiecare seara o privesc cum doarme si Ii multumesc la Dumnezeu ca ea exista in viata mea.

Si intr-o seara am inteles: Eu personal - nu am inteles nimic despre Dumnezeu, mare parte din viata mea. Mi-a fost prezentat ca un Creator egocentrist si punitiv, care impune credinta oarba in contrapartida unei eternitati in focurile iadului.
Dupa care am inteles destul de clar ca nu are nimic de-a face cu figura aceea, insa am trait cu impresia ca oricum gresesc grav in fata Lui cu fiecare moment in care nu radiez o lumina orbitoare, si am avut nenumarate momente in care am plans gandindu-ma ca Ii provoc durere prin actiunile mele. In ideea ca Dumnezeu iubeste, iar eu Ii necinstesc creatia....

... Da. Nici macar din perspectiva mea egotica nu se aplica.
Niciodata nu as putea sa ma supar pe copilul meu ca nu stie matematica la 10 luni de viata... Nici prin cap nu mi-ar trece sa sufar ca fetita mea nu stie inca sa mearga... O ador in fiecare clipa, chiar si atunci cand plange pana se invineteste pentru o moneda..... Cum ar fi sa o si pedepsesc.... Stiu, ea s-a simtit pedepsita atunci cand i-am smuls-o din gurita.... si eu i-am confirmat asta, lasand-o sa planga fara sa intervin.

Motivele mele au fost clare: spre binele ei, pentru integritatea ei fizica. Dar au fost clare pentru nivelul meu de intelegere. Nu si pentru al ei.

Eu in fata ei sunt deocamdata o tipa fantastica, cea mai frumoasa din lume, cu un miros minunat care o linisteste, cu o voce pe care o iubeste, sunt fiinta care ii ofera cele mai gingase momente, sunt si haioasa, si tandra, si calda, si protectoare.... in bratele mele ea se simte in siguranta totala. Cu toate astea sunt in acelasi timp ciudata si nedreapta. Pare ca o pedepsesc atunci cand se simte cel mai bine. O ingradesc de multe ori, si turui chestii pe care nici nu le intelege si nici nu simte sa le dea atentie - perceptiile ei sunt inca lipsite de un set format de date de referinta la care sa se raporteze.

Noi toti suntem creatia Lui. 
Nu exista buni sau rai. 
Exista doar etape ale evolutiei, trepte ale intelegerii. 
Toti crestem. 
Indiferent de ce ni se pare noua prin filtrele limitate ale perceptiei pe fiecare nivel.

Asa cum in corpul fizic invatam sa vorbim, sa mergem, sa mancam, sa ne legam la sireturi, si tot asa din ce in ce mai mult pe masura ce crestem.... la fel suntem ca spirite: invatam.

Nu exista suflete rele si suflete bune, exista doar spirite ignorante sau evoluate. Ma rog... in evolutie. Totul evolueaza. Nimic nu se pierde, nici macar un suflet. Nimic nu este in antagonie cu Dumnezeu, aceasta este o perceptie dualista, limitata, Dumnezeu este total, creatia sa este magnifica si in acord perfect cu El. 
Intelegem asta pe masura ce crestem. Nu fizic. Spiritual.  Intelegem si integram cu fiecare etapa a evolutiei. 

Asa cum fetita mea peste cativa ani va intelege perfect de ce i-am scos moneda din gurita. Si de ce ii stric toata distractia de fiecare data cand ajunge pe marginea patului. Si ca toate sunetele pe care le scot eu acum - inseamna ceva, reprezinta cuvinte concrete, legate in fraze logice, care au legatura cu legatura dintre noi doua, dar mai ales cu ea - ideea este ca ea sa-si insuseasca la un moment dat limbajul...

Toti suntem copiii lui Dumnezeu. Nimeni nu e bun sau rau. Toti suntem puri, si toti invatam. Dumnezeu ne iubeste. Multi habar n-avem ce inseamna asta. Suntem mici si privim iubirea dintr-o perspectiva limitata.

Asa cum bebelusa mea deocamdata testeaza totul cu gura. E o etapa normala in dezvoltarea sugarului. Chiar asa se numeste - Faza Orala. E doar o etapa. La varsta mea privesc asta cu indulgenta, cu amuzament, si perfect constienta ca odata cu varsta isi va perfectiona perceptiile.

Dumnezeu ne iubeste. 
Neconditionat. 
Dincolo de puterea noastra de intelegere. 
Noi aici pe pamant, majoritatea suntem inca niste sugari. 

Dumnezeu nu ne pedepseste asa cum intelegem noi de multe ori, si nu ne ingradeste. Este doar un filtru al perceptiei noastre. Pe nivelul fiecaruia de intelegere.

Asa cum fetita mea nu intelege o iota din tot ce-i vorbesc, noi in corpul fizic nu reusim sa-L vedem sau sa-L atingem. Nu am dezvoltat inca acea perceptie care sa-L capteze in totalitatea sa. Il simtim in inima. Atat. Si traim un curent inca materialist. Nu dam credit inimii. Suntem educati sa dam credit doar acelor lucruri care pot fi atinse fizic.
Suntem.... cum ar fi fetita mea fara sa o invat sa vorbeasca. Nici nu ar banui ca exista asa ceva in lume. Ar vedea oameni vorbind intre ei si ar crede ca scot sunete fara noima.