marți, 20 ianuarie 2015

Un episod de smerenie din viata mea



De cand am ramas insarcinata – locuiesc impreuna cu parintii si cu fratele meu.
Pentru mine asta este ca un fel de pedeapsa suprema.


Dupa atatia ani in care mi-am exersat independenta la cel mai inalt nivel, mi-am format mici tabieturi personale, dar mai presus de toate am reusit sa vindec acel copil ranit, speriat, inabusit, trist – care a crescut in aceasta familie....
I-am iertat, i-am inteles, i-am compatimit chiar... insa tot timpul spuneam:
 „Ii iubesc enorm, dar de la distanta. Ii iubesc cel mai frumos de la distanta”.

Tata alcoolic, mama borderline.
Produsul unirii acestor doi indivizi este asa cum suna: tambalau.

Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca tata nu a crezut nici o clipa in cuvintele rostite de-a lungul vietii, ca de fapt nici macar nu-si da seama ce face atunci cand este imbuibat de alcool, si ca pana la urma el nu este o autoritate suprema in judecati de valoare, astfel incat orice ar spune sau face el - nu are legatura cu mine, cu vreo greseala de-a mea, cu fiinta mea.
El are o problema cu el. Si el este un om cu probleme.
Iar eu nu depind de validarea lui.

Mi-a luat si mai multa vreme, si o facultate de psihologie - sa inteleg ca mama este un om cu probleme.
Ca variatiile sale de comportament fac parte din gama de simptome ale unei tulburari de personalitate. Ca nimic din ceea ce m-a ranit de-a lungul timpului nu este ceva ce ar face ea daca ar fi sanatoasa.
Ca atat ea cat si el sunt oameni cu probleme grave, probleme care provin din radacinile lor, nu au legatura cu mine, copilul lor, ci au legatura cu copilul din ei, cu copilariile lor nefericite, cu povesti inimaginabile – de abuz, de abandon, de umilinta.

I-am inteles la un moment dat in viata mea, si m-am eliberat de ei, mi-am asumat evolutia propriei fiinte fara a ma agata de povara limitarilor lor. Am iesit din rolul de copil abuzat psihic, si mi-am luat viata in propriile maini, constienta ca nu mai depind de ei din nici un punct de vedere, si acum e treaba mea sa ma definesc ca om.

Am devorat toate informatiile despre tulburarea borderline la scoala. Mi-am facut tema de examen la practica pe acest subiect.
...Am luat 10 cu mentiunea ca merit de fapt nota 2, pentru ca studiul expus de mine contine elemente pe care colegii mei nu au sa le inteleaga nici dupa ce au fi absolvit facultatea, fara sa faca un master pe o psihoterapie.
Plus ca mi-am ales studiu de caz in familie, lucru care in mod normal e interzis. Subiectivitatea e un factor in detrimentul unui diagnostic corect.

Profesoara mea a cantarit ceva inainte sa-mi puna nota.
Nici macar nu ma interesa nota... nu facusem asta pentru nota.... eu asteptam un raspuns: e corect diagnosticul?
Da sau nu?

Medicul curant al mamei pusese alt diagnostic, iar eu l-am devalidat.
Am pornit studiul de la a descoperi depresia, si am ajuns sa fac diagnostic diferential.
Am stat de vorba cu medicul mamei si raspunsul acestuia m-a convins ca o trateaza superficial.

Am avut un curaj extraordinar sa apar in fata profesorilor la examen si sa prezint un caz de diagnostic diferential, unde diagnosticul initial a fost parafat de un profesor-doctor....

Mi-am asumat si o nota mica, si reprosuri, si orice – numai sa inteleg. Trebuia neaparat sa-mi inteleg mama ca sa pot merge mai departe fara ancore.

Dupa deliberari tensionate cu un alt profesor ... mi-am primit si raspunsul, si nota.
Nota 10, dar raspunsul.... raspunsul m-a vindecat de ani de intrebari si suferinta.
Gasisem diagnosticul corect. L-am digerat din postura specialistului, asa incat am gasit drumul spre intelegere. Am inteles-o.

In acelasi timp am inteles ca persoanele din familia celor care sufera de aceasta tulburare sunt afectati in asemenea masura incat toti – la randul lor au nevoie de sustinere psihoterapeutica. Asa scrie in DSM, si asa este de-adevaratelea.

Fratele meu – despre care o sa vorbesc in continuare – certifica asta cel mai bine. Inghite stabilizatoare psiho-emotionale de cativa ani. Anxietate.

Traiul cu ei in aceeasi casa nu este tocmai unul de poveste, asa cum vezi in filme.... cum se aduna familia in jurul mesei, si fac rugaciunea de multumire pentru masa indestulata si binecuvantarile de peste zi....

E mai degraba o scena din filmele de actiune, unde la un moment dat nu mai intelegi care e personajul pozitiv si ala negativ, ca toti dau cu mitraliera, si tot ce se intelege e ca e zgomot mult si tasneste sange cand din unul, cand din altul...

Si de cand locuiesc cu ei... ei bine au fost multe scene. Toata lumea se cearta cu toata lumea. Cu motiv sau fara motiv.
Fratele meu – a invatat un mecanism de aparare ... pe masura ranilor: defensa prin ofensa.
Nu mai asteapta sa fie busit, ataca el direct. Asa detine controlul.

.... De cele mai multe ori ii inteleg motivele ...

De cand am nascut, nu-mi doresc ceva mai mult decat liniste pentru copilul meu.
Pentru asta, fiecare rabufnire a lui este un pumnal in inima mea. De cate ori imi tresare copilul din somn, de atatea ori ma doare, si simt nevoia sa o scot din mediul toxic.

Imi iubesc fratele, il inteleg, dar de cate ori tranteste, urla si ameninta.... e agresorul copilului meu nevinovat.

Asa se face ca intr-o seara... cu fetita in brate... asist la urletele lui catre mama, si il combat.
I-am luat apararea mamei .
Evident, tot valul de agresivitate ce se cerea descarcat – s-a redirectionat asupra mea.
Nici eu n-am fost descarcata de mult, astfel incat din doua miscari s-a incins totul pana la extrem.
M-am trezit ca sare pe mine, cu copilul in brate fiind. Intr-o fractiune de secunda s-a petrecut totul.  El s-a napustit peste mine, mama s-a bagat intre noi, eu l-am rugat „sa-si tina ideea” ca las copilul din brate si ma intorc „sa o dezbatem”....
Am fugit in camera mea, sa-mi pun copilul in siguranta, insa nu am apucat sa o las din brate cand el a dat navala peste noi, oprit – la fel – in ultima clipa -  de mama si bunica. Il tineau ca in filmele alea cu prizonieri agresivi care trebuiesc tinuti cu lanturi la picioare.

Am inteles imediat ca daca mai scot un cuvant – copilul meu plateste.
El nu avea nici un control in acel moment.
Era in stare sa ma loveasca cu copilul in brate. Aproape a atins-o in momentul in care s-a napustit pe mine.
Fetita mea era in stare de soc.
Avea cateva luni... nici sa planga nu a avut curaj.... I s-a incordat tot corpuletul si privea cu ochisorii larg cascati si pumnii stransi in fata....

Am ramas tacuta in camera, cu ea in brate, strans la pieptul meu, pana i s-au relaxat muschii.... As fi preferat orice, chiar si sa fiu torturata, in locul acelei trairi a copilului meu.

... In timp ce-mi linisteam copilul... el continua sa urle. Arunca cuvinte grele, pe care in alte conditii le-as fi combatut cu alte cuvinte si mai grele,  ca doar sunt doldora de cuvinte...

Fortata de imprejurari, doar am auzit. Am incercat sa nu ascult. Ma ranea.
Insa ele – cuvintele – nu se lasau ignorate....

Asa ca – la un moment dat am ascultat.

Imi reprosa exact ceea ce eu ii reprosam lui.
Un zambet mi-a mijit in coltul gurii....

„Hmmm..... iata cum se proiecteaza in mine....” – mi-am spus, si m-am si felicitat pentru cum am putut sa inteleg eu un mecanism al agresorului meu....

„Sunt oglinda ta, tu esti ceea ce-mi urli mie... Uita-te la tine si vezi-te.... esti tot ce-mi reprosezi mie.... Nu eu, tu! Tu!”

...Si apoi multumita de iscusimea mintii mele care a reusit sa se detaseze atat incat sa desluseasca asta.... am inceput sa reiterez definitiile pe care le stapaneam cu privire la mecanismele de proiectie, la oglinda care fiecare este pentru fiecare....
Ce mai.... eram acest Freud al umanitatii.... eram un Einstein imbunatatit... eram tatal lui Jung, mama lui Paracelsius... eram profesoara lui Levi....

Aproape ca nu-mi mai incapeam in piele de fantastica ce eram....

Ma vedeam deja scriind carti, pe care se imbulzeau sa le cumpere profesorii, dand autografe cu dedicatie pentru Gregg  Braden.... ce mai! Eram pe val!

.... Si valul s-a integrat in mare la un moment dat.

Am inghitit in sec, ca si cand mi-am luat una peste ceafa.

O voce calma, detasata, usor amuzata, dar ferma imi bantuia interiorul:

-         „ Ok, smart-ass, esti tare ... acum spune-mi cine este oglinda TA....”
-         „ In nici un caz EL!” – am raspuns automat, lezata de insinuare.
-         „Tu nu ai oglinzi? La tine nu se aplica legea asta? Hihi...” 
-         Termina cu insinuarile de prost – gust! Nimic din el nu ma arata pe mine! Cum indraznesti sa ma compari cu un om care a sarit sa ma bata cu copilul in brate?!”
-         „A sarit din senin? Tu nu ai facut nimic?”
-         „Nu fii mitocan. Nu eu am sarit la bataie. Eu doar l-am combatut.”
-         „Deci nu s-a certat singur, si nu a sarit din neant”
-         „Hai ca asta e deja prea mult. Nu ma compara cu el! Doar m-am aparat. Si de fapt am aparat-o pe mama. Ca e nedrept. Cum sa ma oglindesc in el?”
-         „Si el de ce a urlat?”
-         „De nebun”
-         „Si tu ai fost mai inteleapta?”
-         „Nu neaparat. Dar nu eu am inceput.”
-         „Deci daca tu nu ai inceput, inseamna ca tu nu te-ai certat”
-         „Ba da, m-am certat. Dar tu esti cap-sec si nu faci diferenta dintre a te apara si a fi agresiv”
-         „Tu intelegi sa te aperi – folosind armele agresorului? Credeam ca asta se numeste lupta”
-         „Ce vrei sa spui? Adica trebuia sa tac? Adica el sa urle ca handicapatul, si eu sa-l las sa-mi toace nervii pana la epuizare?”
-         „Deci te-ai enervat”
-         „ ... Logic ca m-am enervat...”
-         „ .... „
-         „ Ba, nu stiu ce vrei de la mine, dar cert este ca ma intelegi gresit. Esti cap-sec”
-         „Poate ca sunt. Lumineaza-ma tu.”
-         „Nu cred ca vreau sa continui. Ma deranjeaza tonul tau si insinuarile tale.”
-         „ Ma rtetrag. Dupa ce imi spui ce te deranjeaza la tonul meu”
-         „Vorbesti calm, dar arunci sageti. Esti agresiv. Si nedrept”
-         „ .... „
-         „ Got the point?”
-         „ .... ”
-         „Ma, cu tine vorbesc!”
-         „Nu te-ai intrebat cine sunt”
-         „Cine poti sa fii? Vreun spirit. Unul cam imatur – ca sa nu te jignesc mai tare”
-         „Eu sunt tu. Sinele tau. O instanta a ta – cea a observatorului.  Ai putut sa ma auzi pentru ca ai tacut”
-         „ ...... „
-         „ Got the point?”

Atunci m-am smerit. Cand am inteles.

Nu atunci cand am tacut, fortata de imprejurari.
Atunci nu am fost smerita. Il atacam cu forme-gand dintre cele mai sinistre.  Toate maruntaiele mele erau revoltate, aruncam cu ce aveam mai agresiv in mine pana cainele a inceput sa se sufoce in casa. Pur si simplu se sufoca de parca cineva il sugruma.
Pe moment am crezut ca frate-miu il agreseaza.
Il auzeam urland in continuare si mi-am dat seama ca nu are cum sa sugrume cainele si sa vorbeasca atat de fluent in acelasi timp.

Eu il agresam. Gandurile mele erau atat de toxice incat raneam fizic. Cainele prelua.

N-as fi acceptat imaginea asta despre mine niciodata.... dar oglinda nu minte niciodata.
Nici macar in cazul meu.

-         „Mai esti aici?”
-         „Da”
-         „Sunt oribila”
-         „Nu”
-         „Vreau sa smulg partea asta din mine. Nu accept sa fiu asa.”
-         „Din nou esti agresiva”
-         „Dar nu vreau sa fiu! Ce sa fac?”
-         „Fa pace cu tine”
-         „Cum sa fac asta? Ma iubesc, sunt ok cu mine, dar partea asta e un monstru, nu are ce sa caute in mine!”
-         „Nimic nu e un monstru. „
-         „Hai pe bune...”
-         „Na”
-         „Adica sunt agresiva, si sunt un fluturas ce zboara pe campii... sau ce?”
-         „Nu. Adica ai in tine si agresivitate. E alegerea ta sa o manifesti in sensul distructiv. Schimba polaritatea, si ai sa-i dai o intrebuintare distincta.”
-         „Adica cum sa fac asta? Ce intrebuintare sa-i pot da in afara de cretinismele astea mancatoare de energie?”
-         „Fa pace cu ea, accepta ca e in tine, si ca tu o guvernezi pe ea. Atunci ea e la mana ta, nu tu la mana ei. O poti folosi in studiu – spre exemplu. Se va numi pasiune, si te va ajuta sa nu te dai batuta la prima chestie greu de inteles – spre exemplu.”
-         „Adica pasiunea e agresivitate?”
-         „Adica pasiunea e o agresivitate polarizata pe intentia ta. E o concentrare indarjita, pe care tu o stapanesti, si ti-o asumi integral. Recunoaste ca ai nevoie de ea de multe ori.
Spre exemplu cand ai facut lucrarea de examen la practica, cea cu diagnosticul diferential.
Daca nu o aveai – cedai la prima discutie cu doctorul mamei tale.
Mergeai pe mana lui, fara curajul de a-ti valida propriile observatii. Ar fi fost o lucrare buna, dar mediocra, si goala de sens.
Mama ta nu ar fi luat niciodata tratamentul corect, iar tu nu ti-ai fi inteles niciodata mama.
Atunci ti-ai folosit agresivitatea in polaritatea in care ti-era necesara sa descoperi ceva important. Ai fost curajoasa.”
-         „Cred ca inteleg, dar nu stiu exact de unde sa ma apuc. Nu e ca vreau sa fie in mine asa cum e acum... „
-         „Apuca-te cu inceputul”
-         „Bine ca esti tu destept”
-         „Inceputul esti tu cu tine. Accepta-te. Fa pace cu tine. Lasa competitia, si lasa judecata. Iubeste-te. Fii tu stapana sentimentelor tale, nu le lasa pe ele sa te „joace pe degete”. E atat de simplu. Ori le stapanesti, ori ele te vor manipula.”
-         „Nu esti autentic acum. Debbie Ford spunea asta – in Efectul Umbrei”
-         „Dar eu sunt tu. Normal ca ma folosesc de cunostintele tale. Vezi? Totul e in tine. Trebuie doar sa stapanesti.”