duminică, 22 martie 2015

De ce dai cu el de toti peretii? Si daca tot dai... ce astepti in schimb?


Iti petreci jumatate din viata – dand cu el de toti peretii, si jumatate – intrebandu-te de ce te terfeleste fara mila....


De Cupidon vorbesc.
Acest minunat arhetip al iubirii erotice, al indragostelii si afectiunii -  din mitologia clasica.

De mici copii am invatat ca toti sunt de vina: de la „copiii rai” din jurul nostru, pana la ingerul pazitor care nu-si face treaba bine, si Dumnezeu care „ne bate” ca n-am fost duminica la slujba...

Ai luat nota mica pentru ca profa are ceva cu tine, ai facut o criza de nervi pentru ca idiotul de vecin te-a sabotat in secret, din gelozie, ai ramas fara job pentru ca seful tau retard e un nepotist.... ai ghinion in dragoste pentru ca:
1. Cupidon e praf,
2. „Barbatii e porci” \  „femeile e curve”,
3. Esti prea bun pentru majoritatea celor care apar in viata ta.

Petrece-ti o zi ascultand parerile celor din jurul tau. Prieteni, colegi de birou, vecini, trecatori pe strada.

Sa-ti spun de pe-acum ce o sa auzi:
„Iubirea e o boala grea”
„M-am saturat de idioti”
„N-am eu timp de asa ceva, am o cariera in fata”
„Nu mai am curaj sa ma indragostesc, ultima data mi-au trebuit 3 ani sa ma vindec de o panarama”
„Toti barbatii vor numai sex”
„Toate femeile sunt materialiste”
„Toti barbatii inseala”
„Femeia te inseala si cu tine de mana, daca nu esti atent”
„M-am indragostit ca prostul, dar stiu ca nu o sa tina”
„Ca sa ai o relatie stabila - trebuie sa faci multe compromisuri”
„Intr-o relatie – unul intotdeauna iubeste mai mult”
„Greu gasesti pe cineva care sa te respecte si sa te iubeasca asa cum esti”
„Ca sa fie cu mine – trebuie sa se schimbe”
„Daca nu renunta la prieteni – ii dau verde”
„Eu nu accept sa fiu remorca”
„E prea greu sa iubesti”
„Nu intru in nici o relatie, imi astept „sufletul pereche”
„Sufletul pereche apare cand trebuie sa apara”

Asta, ultima – e cea mai tare.
Am o mica intrebare:

Si cum crezi tu ca apare?
Pe un cal alb, sau pe aripile unei pasari rare, inconjurat de raze de lumina, cu niste surle mici pe lateral care se declanseaza in cantari romantice fix cand te atinge pe tine?
Sau cum, mai precis?
Cum iti dai seama ca a aparut sufletul tau pereche, daca tu esti un arici crispat in prezenta sexului opus, si intepi de cate ori esti atins?

La polul opus, exista persoane care se fixeaza pe cate „un suflet pereche”, in ciuda faptului ca acesta da semne explicite ca nu se-mperecheaza.
Sau se-mperecheaza doar temporar. Pe sistemul „one – night - stand” mai exact.
Persoane care isi irosesc ani buni din viata, miliarde de biti de informatie neuronala si energie consumata in despicarea firului in 4, luate cate 4 la puterea 10 – in numele unei iubiri inchipuite.
Nu te revolta. Stiu ca in sinea ta esti convins ca iubesti.
In sinea ta.
Eu pe ce ma bazez cand contest iubirea ta?
Pe atat: - iubirea nu e nici consumatoare de energie, este fix la polul opus – adica te incarca;
- si iubirea nu e nici bazata vreodata pe un atasament.
Atat.
Refuzul de a accepta faptul ca cineva de care tu esti indragostit – nu simte acelasi lucru pentru tine, si nici nu isi doreste o relatie cu tine – se numeste atasament, si nu are legatura cu iubirea nici macar tangential.
Faptul ca tu ramai blocat ani de zile intr-o poveste fara „happy – end”, si de fapt fara „happy content” se numeste auto-sabotaj, un fel de sado-masochism.
De ce sado-maso?
Pentru ca nu doar tie iti faci rau, incapatanandu-te sa te simti respins all – over – again, ci ii faci rau si celui asupra caruia te fixezi tu. La nivel subtil – arunci cordoane energetice catre celalalt, si nu dintre cele mai sanatoase...
Faptul ca tu ti-l si etichetezi in proprietate personala, numindu-l „sufletul tau pereche”.... provoaca dizarmonii atat in structurile tale, cat si intr-ale sufletului pe care tu il legi.
Da, il legi.
Si te legi si pe tine.
Tu singurel. Tu si numai tu.
Degeaba marai printre dinti la Cupidon. Degeaba te simti pedepsit de Dumnezeu. Degeaba arunci vina pe baba aia cu ochi rai care sigur te-a blestemat, degeaba te duci pe la preoti si la babe vraci sa-ti „dezlege cununiile”....
Cununiile tale sunt – in general „legate” de tine, care insisti sa-ti hranesti o obsesie, atata tot.
Tu spui ca nu poti iubi pe altcineva, eu iti spun ca nici macar nu ai incercat.
Tu spui ca esti convins(a) ca ea (el) te iubeste, eu iti spun ca cineva care te iubeste - este cu tine.
Nu exista forta pe pamantul asta care sa combata iubirea. Nici cel mai malefic vrajitor nu stie vreo vraja atat de puternica incat sa deranjeze macar iubirea.
Ti-o spun asumat, si in cunostinta de cauza: orice se poate lovi, manipula, sabota: mai putin iubirea. Aceasta este vibratia superioara, intangibila.
Cineva care iti este cu adevarat „suflet pereche”, sau „suflet geaman”, sau cum vrei tu sa ii spui – nu poate fi oprit de nici o forta (umana, a naturii, a cerurilor).
Iubirea dizolva orice negativitate.
Sau – mai precis – vibratia iubirii nu poate fi atinsa de maleficitate.

In general relatiile tale romantice iti arata un aspect al tau. Nici un partener nu-ti va surprinde nici credintele adanci, nici afirmatiile lansate mai in gluma, mai in serios.

Ai observat vreodata ca – in general, cei care afirma ca toate femeile sunt curve, de regula chiar au iubite care-i inseala la drumul mare?

Ai observat ca toate femeile care afirma ca barbatii sunt cu totii niste porci – chiar au doar iubiti misogini si abuzivi?

Ai sa spui ca de aia si afirma acele lucruri, pentru ca in experientele lor de viata – astea sunt realitatile.
Eu te contrazic. E putin invers. Adica definitiv si irevocabil invers.

Realitatile si le creeaza fiecare prin setul de credinte.
Insisti sa afirmi ca iubirea e o boala grea – si asta vei primi mereu. E livrare pe comanda ta speciala.
Universul iti respecta intotdeauna credintele. Credintele tale sunt comenzi.
Nimic pe lumea asta nu va exista in realitatea ta – care sa nu faca parte din setul tau de emisii.

Mi-a ramas intiparita in memorie o intamplare de acum cativa ani, cu titlul de „Lectii livrate la cerere”.
Un moment de „Evrica” din viata mea.

Eram cu una dintre prietenele mele cele mai bune la strand. Doua tipe „bune”, singure, si „filozoafe”.
In zilele alea dezbateam cu ea pe toate partile subiectul „relatie de cuplu”.
Eram amandoua „single”, de ceva vreme deja (adica destula vreme, ani), si desi nu facuseram vreun legamant de castitate.... la noi chiar nu aparea nimic interesant prin vieti.
Cumva ne-am dat seama ca subiectul trebuie sa fie mai amplu decat un simplu „nu e sa fie”, sau „nu intalnesc barbati”.
Si discutand noi asa... „din carti”.... dam cu ochii de un personaj zgomotos pe marginea bazinului:
O tipa – aprox. 1,35 inaltime, vreo 80 + kg, asezate toate straturi-straturi, un par degradat de la un decolorat abuziv cu perhidrol de la jumatatea capului in jos, si un zambet laaaarg, cu cativa dinti lipsa:

„Iuuuuubbbbiiiiii!!!! Viiiiiiin!!!!!”

In momentul ala – noi doua impreuna cu jumatate din bazin ne-am ferit capetele ingroziti....

Bondoaca a sarit in apa si a facut valuri, valuri....

Amandoua, hipnotizate – ne-am uitat catre „iubi”.....
„Iubi” era chiar un frumusel.

Noi doua, tipele sexy, trase prin inel, cu „stilul” pe noi, si doxa de studii.... bronzate uniform, pielea intinsa, stralucitoare, bikineii obraznici – ultimul trend... stateam singure – cuci, cu cate o carte in mana pe sezloangele alea toata ziua, si nici naiba nu se uita la noi....
Adica se uitau, bine-nteles ca se uitau... dar nimeni, chiar nimeni nu a avut vreodata curajul sa se apropie macar de noi.
Sa ne uitam noi, macar si din curiozitate in jur?... Niciodata.
Mie personal – nici prin cap nu mi-a trecut in perioada aia ca as putea intalni vreun barbat interesant pe unde merg. Niciodata.

Si pitica dolofana, stirba, stridenta – striga cu o dezinvoltura, o candoare si o dulceata inexprimabila catre „iubi” al ei, fara nici un complex.
Pur si simplu deborda de o incredere fantastica, si o frumusete extraordinara. A sarit in brate la „iubi” ei, si s-au giugiulit ca doi porumbei. Nici nu existam noi – astia din jurul lor.

Si zice ea, prietena mea catre mine:
„Na, poftim, mai zi ceva. Zi. Zi cum si-a gasit fata asta un iubit.
Zi cate dileme existentiale are ea.
Si zi cate ai tu.”

Cred ca am facut ca in desene animate, stii cum isi scutura cate unul capul la viteza mare, de-i zboara balele 360 de grade in jur.... Cel putin asa am simtit ca fac.
Pana atunci vorbeam destul de convinsa despre faptul ca nu e chiar asa de simplu si cu relatiile astea.... ca unde naiba sa cunosti oameni noi, ca nici nu prea iesim foarte mult (desi eram aproape in fiecare week-end pe vreun strand sau la vreo plaja undeva), si ca la lucru toata ziua, apoi mai e si scoala, apoi acasa ca sunt obosita... n-are cum sa apara vreo poveste in viata mea.

Care era diferenta intre noi doua si fata aceea?

N-am sa uit niciodata cu cata lejeritate a strigat ea catre „iubi”.
Era cel mai normal lucru din lume, era ceva ce nici nu ar fi putut fi altfel, era... natural.

Ceea ce era atat de natural pentru ea, pentru mine si prietena mea parea de neimaginat.
Nu doar ca eram „single”, dar nici nu ne imaginam altfel.
Fortata de imprejurari – poate spuneam uneori ca sunt deschisa sa am o relatie noua... insa nu neaparat credeam asta...

Nu eram nici deschisa, nici disponibila.
Si strigam cu toti porii mei chestia asta. Cu toata pielea, cu fiecare gest, cu toate cuvintele spuse sau ne-spuse.

Renuntasem cu vreo doi ani in urma la o nunta pe care deja o programasem in detaliu, si din momentul in care m-am vazut libera de obligatii – am scapat de atacurile de panica ce-mi torturau existenta deja de multe luni de zile.
Faceam crize penibile, chiar si din senin. Ma sufocam efectiv. Nu doar ca credeam ca o sa mor asfixiata, ci undeva in adancul meu chiar speram sa se intample asta oarecum.
Cautam o scapare cu toata fiinta mea, si nu am avut curaj multa vreme sa-mi recunosc nici mie personal ca sunt nefericita.
Ma dadeam cu capul de pereti (la figurativ) ca nu inteleg de ce fac atacuri de panica tocmai cand sunt atat de fericita si de implinita...
Programam o nunta la care visasem mult.
Cu barbatul pe care l-am iubit enorm. Am luptat amandoi pentru relatia noastra. Mama nu l-a vrut sub nici o forma. Ne-a facut tot felul de rautati, unele chiar greu de imaginat.
Si acum, dupa ce toate apele s-au linistit, dupa ce mama a ajuns sa-l accepte si chiar sa declare ca e un baiat tare bun, poate nici nu merit eu atata bunatate... chiar acum eu ma sufocam si-mi dadeam tot duhul...
M-a ajutat el. A facut ceva ce stia ca o sa ma supere. Mi-a fost suficient sa-mi dau drumul la ceea ce simt cu adevarat.
Am anulat nunta, l-am rugat sa plece din apartament, si.... cand – in sfarsit a plecat.... eu am scapat de sufocari.
Toata lumea se ingrijora ca va fi mai greu pentru mine (logodnicul meu avea metode eficiente sa ma „repare” de cate ori clacam. Invatase ca trebuie sa-mi tina palmele la nas, ca eu sa recircul dioxidul de carbon, si sa evit hiperventilarea.)
Ei bine... nu a fost mai greu, ci am scapat de tot de atacuri.

De atunci... tot ce-mi aminteam eu despre o relatie era sentimentul acela claustrofob, ca ma strang peretii, ca ma sufoc.

Bine-nteles ca la nivel declarativ eu ma dadeam normala si deschisa sa am un iubit!
Bine-nteles ca uneori ma credeam si eu!

Dar adanc in mine... eu asociam singuratatea mea cu vindecarea de o boala grava care m-a chinuit multa vreme.

De cate ori deschideam usa casei mele (in care locuiam singura) – inspiram adanc, cu pofta.... si cu fiecare inspiratie profunda ma simteam perfect, pur si simplu perfect...
Aerul curat din casa imi parea cel mai sanatos aer din lume, cel mai aromat, cel mai magic...
Stateam uneori zile-ntregi in casa, doar de dragul sentimentului de libertate.... Imi faceam curatenie totala, ordine la milimetru.... si priveam cu satisfactie ore-ntregi in jur – fericita ca nu le strica nimeni....
Nu doar ca nu ma deranja singuratatea (din punct de vedere sentimental).... dar eu o iubeam!
Iubeam fiecare clipa de singuratate, ma simteam libera, in sfarsit libera, libera sa respir, libera sa fiu eu – eu exact asa cum simt eu sa fiu... libera sa citesc cat simt nevoia, libera sa ascult exact muzica ce-mi place, libera sa invat cat vreau, sa scriu cat simt, sa gandesc ce vreau, sa meditez cat imi pica bine, sa fac bai fierbinti si lungi cu multa spuma si muzica de relaxare in surdina, libera sa aprind lumanarele fara sa explic neaparat un motiv concret, sa gatesc cat vreau, chiar si 5 ore daca imi face placere si am chef, sa deschid ferestrele larg chiar si in miezul noptii, si sa inspir profund aerul rece din noapte, libera sa ies in natura, fara nici un motiv, pur si simplu sa ma bucur de natura, libera sa ma duc in biserica sa aprind o lumanare, fara nici o ocazie speciala - de sarbatoare sau de jale, si fara sa explic cuiva de ce simt nevoia sa fac asta, libera.... absolut libera...

Cei 7 ani de relatie cu logodnicul meu au devenit o ancora pentru cuvantul „relatie”. Nu era ceva ideal.

Cei doi ani (pe-atunci) de singuratate in care m-am vindecat brusc de anxietate, si m-am reconfigurat la parametrii optimi – au devenit o ancora pentru cuvantul „single”.

Adoram singuratatea. Nu-mi doream nimic altceva.
Era cel mai normal lucru din lume sa nu cunosc nici un barbat interesant, pe care macar sa-l plac, nu neaparat sa ma indragostesc.
Pentru ca nu imi doream asa ceva. Adanc in mine nu exista nici cea mai mica intentie sa-mi stric „feng-shuiul”.
Ma simteam perfect.
Inflorisem de cand am iesit din logodna.
Pur si simplu am inflorit. Din toate punctele de vedere. Pe toate planurile.

Si respiram. Asta era cel mai important.
Respiram. Profund, in voie, sanatos, fara apasari.

Nici nu stii cat de important este sa poti respira.
Iti dai seama cat este de important, abia daca (Doamne – fereste) te sufoci macar odata in viata.
Abia atunci intelegi.

Iar eu – single – respiram,  in sfarsit. La propriu. Si perfect.

Si atunci, in ziua aia, la strand, cu „balenuta vesela” in fata, plutind aproape elegant in bratele lui „iubi”.... atunci am inteles.

Am inteles cat sunt de meschina de cate ori afirm ca sunt deschisa sa am o relatie noua.
Cat sunt de ipocrita cu mine insami.
Cat ma mint singura, si cu cata nerusinare.

Nu, nu eram singura din cauza unui Cupid rautacios sau pus pe sabotaj.
Nici din cauza unui Dumnezeu suparat ori hotarat sa-mi dea mie lectii de conduita in relatii.
Nici din cauza prietenului meu vrajitor care pe vremuri m-a „busit” bine pana am invatat lucruri.
Nici din cauza lipsei de oportunitati.
Nici din cauza programului meu infernal cu multa munca si multa scoala si multa cercetare.
Nici din cauza barbatilor „din ziua de azi” – lipsiti de esenta, sau mai – stiu – eu – ce.
Nici din cauza nimanui.

Pur si simplu eram singura pentru ca asa ma simteam cel mai bine.
Pentru ca in subconstientul meu am asociat o relatie serioasa cu atacurile de panica, cu sentimentul de sufocare, si am asociat singuratatea cu vindecarea. Cu aerul curat, inspirat  usor, cu eliberarea de chin fizic, cu fericirea.

Crezi ca as mai fi avut nevoie de vreun sabotaj din exterior?....

Imi eram suficienta.... subconstientul meu facea legea mai bine decat oricine si orice din afara.

De ce nu-mi dadusem seama pana atunci, desi era atat de evident?... Pentru ca nu eram dispusa sa fac asta.
Fericirea de a respira in voie surclasa orice, orice pe lumea asta.

Nici macar nu-mi lipseau admiratorii. Pur si simplu nu eram capabila sa le descifrez comportamentul. Eram oarba.
Eram setata pe un program, si percepeam realitatea cu ochelari de cal, o percepeam doar cat imi permitea programul.

Nu numai ca aveam admiratori in jurul meu, dar existau barbati care erau indragostiti lulea de mine, si nu faceau un secret din asta.
Tot ce am putut sa inteleg in perioada aia era ca am cativa prieteni foarte buni – barbati. Atat de buni incat se ingrijeau de mine neconditionat.
Apreciam cu drag prietenia, si nicicum nu cuplam... ma invita la masa in oras, refuzam, ca aveam cine-stie-ce lucrare de terminat, el se oferea sa-mi aduca mancare acasa, eu refuzam din nou, ca n-am timp de vizite, ca sunt contra-timp deja cu lucrarea, el isi trimitea soferul la mine cu mancarica aburinda....
Am o minte agera, sunt un fin psiholog, dar.... din toate astea eu apreciam prietenia :)))))))
Mergeam in week-enduri la munte, „sa-si racoreasca fata creierii”, si fata (adica eu) ... si-i racorea, dar tot nu intelegea nimic.
Primeam buchete de flori acasa, sau cate un cadou „de casa noua” (desi eram mutata deja de nu-stiu-cand), si tot ce puteam sa apreciez era ca am un amic foarte galant.

Asta e exemplul meu. Asa dadeam eu cu Cupidon de ziduri.
Ii nimiceam toate intentiile frumoase cu niste ochelari de cal asezati fix, nu cumva sa intrezaresc ceva pe laturi.
Subconstientul meu avea program fix, iar mintea mea constienta nici nu mai lucra la asta, eram pe „pilot automat”.
„SINGLE RULES” – cred ca se numea programul :)))))))

Alte exemple de „tavaleala” ar fi citatele de mai sus.
„Toti barbatii sunt.....”
„Toate femeile sunt....”
„Relatiile sunt.....”
„Iubirea este.....”

Un lucru pe care tinzi sa il repeti, un lucru pe care il definesti ca credinta personala – devine un adevar in viata ta.
Cupidon, oricat de binevoitor ar fi – nu iti va incalca liberul – arbitru niciodata. Daca ar face asta... in Univers ar fi un haos total. Toti avatarii ar da preferential, si lumea ar functiona in anarhie. Echilibrul ar fi anulat.
Dumnezeu iti da. Tot ce accepti tu. Insa nimic peste asta.

Ai sa simti nevoia sa ma contrazici, spunand ca tu nu ai acceptat niciodata sa fii parasit si dezamagit, si totusi Dumnezeu ti-a dat experienta asta.
Eu te-as trimite din nou (ca de fiecare data) in sistemul de referinte din subconstientul tau.
Acolo ai sa gasesti toate procesele tale subliminale care au creat in viata ta momente de durere si dizarmonie.

Asculta-te cu atentie cand vorbesti. Ai sa gasesti cel putin o afirmatie care da cu bietul Cupid de pereti.
Nu te mira cand iti spun ca glumele tale misogine se pun la fel ca restul gandurilor tale.
Se pune tot.

S-au facut experimente in care s-a demonstrat ca cineva care priveste la televizor – sa spunem – in fiecare zi un antrenament de fitness, isi intareste musculatura in aceeasi masura in care o fac cei care practica fizic exercitiile.
EEG-urile arata ca in timp ce privesti pe cineva mancand, la tine se activeaza centrii responsabili de actul digestiei.
Creierul nu face diferenta dintre ceea ce este concret si virtual. Tot ceea ce vezi, gandesti, simti, privesti, analizezi, vizualizezi, tot, absolut tot este inregistrat ca fiind experimentat. Pur si simplu.

Te uiti la filme cu subiecte dramatice? Citesti carti triste? Asculti stirile de la ora 17? Esti inconjurat de oameni pesimisti? Gandesti in perspectiva sumbra? Vorbesti in termeni negativi?

Totul se pune.
Subconstientul nu are discernamant. Acesta executa pur si simplu.
Am mai spus si alta data. Este un fisier cu valoare .exe...
Executa fara sa te contrazica. Fara sa te avertizeze. Fara sa se abata. Pur si simplu executa.
Tot ce poate nascoci constientul tau.
Fara exceptie.

Astfel ca intrebarea este cat se poate de legitima:
De ce dai cu el de toti peretii? Si daca tot dai... ce astepti in schimb?