sâmbătă, 14 martie 2015

Recuperare de suflet – binecuvantarea unei copilarii nefericite


Samanii Laika au un procedeu de vindecare numit „Recuperare de suflet”.
Principiile terapiilor lor sunt izbitor de asemanatoare cu opera Jungiana. Descriu aceleasi domenii de energie arhetipala.

Metodele de restabilire a unui echilibru in functionarea cuiva – parcurg pasi identici cu psihoterapia Jungiana.
Ambele apeleaza la subconstient, la inconstientul colectiv, la confruntarea „demonilor” interiori in cel mai cooperant mod posibil.

Eu am luat contact cu samanismul mult inainte de a-l cunoaste pe Jung. Aveam vreo 15 ani cand am pus mana pe o carte „pe sub mana”, si de atunci am declansat in viata mea un lant de intamplari care sa ma introduca de-adevaratelea in spiritul saman.
Intr-o calatorie a spiritului meu, cea pe care o intentionam a fi „Eliberarea” (eliberare de rolul copilului ranit al parintilor mei, plecata din Romania deja de un an de zile, locuind undeva pe malul marii) ... a aparut Jung.
L-am visat.
Auzisem de el cate ceva, insa nu citisem nimic din opera lui.
In visul meu – domnul profesor, imbracat intr-un halat alb, deschis in fata, cu o mimica atat de ... parca ne cunosteam de veacuri, si parca eram cei mai buni prieteni – imi prezenta un spital.
Era directorul spitalului si imi spunea sa fiu foarte atenta, ca tot ce imi arata este important sa retin, munca lui mi-o va preda mie intr-o buna zi, si eu va trebui sa fiu pregatita.
Am vizitat cateva saloane de-a lungul unui coridor lung, el deschidea fiecare usa cu atitudinea cuiva care primeste o inspectie, sau a unui profesor care-si pregateste discipolul pentru stagiatura.
La fiecare usa deschisa imi explica fluid cate ceva.

M-am trezit bine-dispusa. Eram convinsa ca am visat niste tampenii.
Ma si intrebam amuzata daca nu cumva visul  meu imi transmitea ca sunt nebuna de legat, si ca subconstientul meu cerea internare.
Mi s-a parut atat de buna gluma, incat am ras de una singura.

Pe vremea aceea nu aveam nici cea mai mica intentie sa mai fac o facultate, si singura mea legatura cu psihismul era data de ezoterism (care devenise deja un mod de viata).
Razand eu asa... mi se aprinde un beculet:

„Ia sa vedem noi cum arata domnul Jung in realitate...”

Google-search – images – si ... surpriza!
Domnul Jung arata exact ca profesorul din visul meu.
Google-search – web – biografie..... Carl Gustav Jung, medic psiholog si psihiatru elvetian – fondatorul institutului Carl Gustav Jung din Zurich.

„Ia te uita maai baiaatule...” – imi zic eu de-acuma serioasa. Intrasem in starea aia de concentrare maxima, ca atunci cand te prezinti la examen, profesorul a intarziat, tu razi cu colegii, si dintr-o data apare profesorul si te cheama fix pe tine in fata...

Am dat download la tot ce am gasit scriere de-a lui pe internet la vremea aia, si m-am pus pe studiat.
Citeam ca un geniu idiot.
Stii savantii aceia geniali care in laboratoarele lor sunt niste zei, dar aspectul lor este dezastruos, si nu au nici cea mai mica inteligenta sociala? Apar pe strada ca niste schizofreni, cu parul vraiste, hainele lalai, mormaind singuri formule?
Asa eram eu.
In anul ala m-am intors in Romania si m-am inscris la Psihologie, ocazie cu care mi-am clarificat niste termeni ezoterici cu care aveam unele nelamuriri, dar mai ales am avut sansa sa dau examenul vietii mele – studiul pacientului mama...

Revenind la vracii samani. Si la Eminenta sa Jung.
Acestia spun ca in momentul producerii unei traume – o parte din suflet ramane blocata in trauma respectiva.
In termenii lui Jung – energiile psihice folosite in eveniment raman blocate acolo.
Cu totii stim ca energia trebuie sa circule.
Stagnarea este patologica.
Pe acest principiu, „curanderii” ghideaza pacientul intr-o calatorie a sufletului in Lumile de Jos (inconstient, subconstient) si apoi in Lumile de Sus (supraconstient).
Dupa ce ai ajuns in Lumile de Jos, ai privit in ochi copilul ranit, speriat, blocat in povestea lui trista, urmeaza cireasa de pe tort – Lumile de Sus – unde iti rescrii povestea.
Daca stau bine sa ma gandesc, toate psihoterapiile fac asta.

Astfel ca povestea mea rescrisa suna asa:

Am fost binecuvantata peste puterea mea de recunostinta.

Citesc de mic copil.
De cate ori parintii mei se certau (si faceau asta zilnic, in reprize compulsive) – eu ma inchideam in camera mea si citeam.
Evadam din realitatea infricosatoare a casei mele – in povestile unor oameni minunati. Ma transpuneam cu totul in cartile mele.
Uneori eram intr-o transa atat de profunda citind, incat nu ma auzeam strigata nici cu mama in fata mea.
La 10 ani am citit Oliver Twist.
La 12 ani citeam „Femeia de 30 de ani” a lui Balzac.
Deja luam carti pe furis. Mama nu ma mai lasa. Considera ca Balzac e prea mult pentru un copil de 12 ani.
Mi-am facut abonament la biblioteca judeteana, ca cea a scolii generale nu mai avea material interesant pentru mine.
Sufletul meu a calatorit in atatea locuri frumoase, a descoperit atatea realitati – cat pentru cateva vieti.
M-am format cu o constienta ampla, vasta.
Vorbesc si scriu limba romana corect, cu lejeritatea unui automatism.

Atunci, in copilarie, cititul era o evadare. Era modul meu de a fugi, de a ma ascunde de ei, parintii mei galagiosi, furiosi, infernali.
Astazi multumesc Cerului pentru tot.
Nimic din ce sunt acum nu as fi fost daca ei ar fi fost altfel.
Da, am suferit, da, am fost si inspaimantata, si ranita, si in toate felurile... insa am castigat imens pe termen lung.
E ca la doctor: ca sa-ti repare mana dislocata – trebuie sa-ti produca o durere groaznica. Dar treci prin ea, stiind ca doar asa te faci bine.
Altfel, ramai incapacitat toata viata.

De pe la 12 ani mi-am facut un jurnal.
Trebuia sa descarc gunoiul care se cumula peste zi.
Acolo, in jurnalul meu – am invatat sa-mi fac analize de la cele mai infantile, pana la psihoanalize complexe.
Mi-am format gandirea analitica, gandirea profunda, mi-am dezvoltat un spirit liber, o cognitie independenta.

NLP?
Multa vreme am crezut ca l-am inventat eu..... pana am dat de niste carti de specialitate acum cativa ani :)

NGP (Neuro-gestual postures) ?
Si pe ala tot eu credeam ca l-am inventat :)))))))
Invatasem sa-i „citesc” pe ai mei dupa cum isi pozitionau corpurile.
Eram un copil haituit.
Viata de zi – cu – zi parea o continua lupta pentru supravietuire.
Ca un soldatel trimis intr-un razboi in care eu nu eram parte activa, studiam oponentii, le descifram miscarile, deconspiram minele active ca sa le pot evita.
Apoi am descoperit ca exista o strategie bogata in resurse cu posturile corporale.
Aveam cateva pozitii in care ma detasam usor. Altele in care ma protejam eficient.
Uneori ma vindecam de cate un scandal tinand mana dreapta pe frunte o perioada, cu ochii inchisi si globii oculari usor ridicati in sus.
Faceam asta instinctiv.
Peste foarte multi ani am descoperit metoda Silva.
O practicam fara sa stiu ca are un nume. Intram in stare Alfa – propice meditatiei si a relaxarii profunde.

Cum sa le multumesc suficient parintilor mei?
Cat din toate astea as fi accesat in alte conditii?

Se certau aprig pe subiectul sex.
El o acuza ca nu se culca cu el, ea ii striga ca ii este scarba de deviatiile lui.
Pe la 13 ani am deschis prima carte de educatie sexuala. Aveam nevoie sa stiu exact ce inseamna deviatie sexuala, si care-i treaba cu amorul dintre un barbat si o femeie.
Trebuia sa-i inteleg, as fi vrut sa-i impac, sa stiu eu o solutie la problema lor.
Si apoi, eram constienta ca intr-o zi voi fi la randul meu sotia cuiva. Mi-am promis ca voi avea o casnicie atipica. Unde tipicul, normalitatea erau date de parintii mei incrancenati unul impotriva celuilalt.
Am studiat. Am studiat intens. Mi-am format feminitatea intr-un mod cat se poate de asumat si constient.

Beneficii – mii de randuri nu mi-ar ajunge....
In termeni cat mai putini si selectati in ordinea importantei:
- Nu m-am irosit niciodata in partide energofage de sex ieftin.
- In relatiile mele romantice - am trait fiecare clipa din fiecare an - armonios, intens in acelasi timp, frumos. De poveste.
Cu o feminitate asumata si necenzurata.
Cu drag si daruire. Fara prejudecati. Fara complexe. Fara masti incomode si frustrante. Fara semne de intrebare, si cu multe smiley-faces.

Mama mi-a calcat in picioare demnitatea de om in toate chipurile posibile si imposibile.
Pe la 10 – 11 ani am facut un juramant cu mine: ca niciodata, dar absolut niciodata nu am sa fac asta cuiva in viata mea. Nici daca binele meu depinde de asta.
Ca voi respecta cu sfintenie liberul – arbitru al fiecarui om de pe pamant.
Citisem despre liberul – arbitru in Biblie.
Eram fanul nr. 1 al acestui termen.

Prima data cand i-am spus mamei ca-mi incalca liberul – arbitru – i-a picat fata :))))))))
„De unde naiba ai scos-o si pe asta?! Citesti prea mult! Numai tampenii! Auzi la ea... liber-arbitru...”

... Am crescut si am descoperit ca respectam o lege importanta a lucratorului in lumina.

Pentru ca sufeream tare, faceam mult bine.
Era o nevoie a mea aproape.
Stiam mai bine ca oricine ce inseamna sa suferi. Am fost „mama copiilor orfani” de cand ma stiu. Am vrut sa ajut unde pot si cat pot eu – fara retineri si cu inima deschisa.
M-am format in spiritul compasiunii si al bunei intelegeri.

Toate astea pentru ca am fost in iad si am stiut pe pielea mea cat e de dureros....

Copilaria mea nefericita imi este binecuvantare astazi.
Nu mi-as dori sa schimb nimic.
Nici macar o zi din viata mea.
Nici macar o secunda.

Omul care sunt astazi s-a format exact in acele circumstante.
Sunt un om bun.
Si sunt atat de constienta de mine tocmai pentru ca de mic copil am fost pusa in situatii care sa ma impinga spre intelegere.

Mama imi striga disperata de multe ori:
„Tot ce esti astazi mi se datoreaza mie!”

Astazi ii dau dreptate.
Mai multa dreptate decat poate intelege ea ca are.
Si ii multumesc.
Cu sufletul deschis.


Aceeasi dedicatie speciala :)