joi, 25 iunie 2015

"Am murit si m-am descoperit pe mine insami". Anita Moorjani - Experienta extra-corporala

„Părăsirea acestei lumi

În timp ce eram dusă de urgenţă la spital, lumea din jur a început să mi se pară onirică şi suprarealistă. Simţeam cum mă îndepărtez din ce în ce mai tare de conştiinţa mea obişnuită.
Când am ajuns la spital mă aflam în comă, şi niciun medic nu mi-a mai dat vreo şansă de scăpare. Nu era spitalul la care îmi făceam de regulă tratamentele, care era mai degrabă o clinică particulară decât un spital cu toate dotările.

Fusese potrivită pentru tratamentele mele de până atunci, dar nu era echipată pentru urgenţe medicale de acest fel.
Fusese opţiunea mea să fiu tratată într-o instituţie de mici dimensiuni şi aflată în apropierea casei, întrucât aceasta mi se părea mai puţin intimidantă, căci detestam literalmente spitalele.
De fapt, chiar mă temeam de ele, căci pierdusem două persoane dragi în incintele lor.

Cea mai bună prietenă a mea şi cumnatul lui Danny au murit în spitale mari, specializate în tratarea cancerului.

Când Danny l-a sunat însă pe medicul meu în ziua în care am intrat în comă, acesta i-a spus să mă ducă la cel mai mare şi mai bine echipat spital din Hong Kong, în care avea să mă aştepte o echipă de specialişti condusă de un medic pe care îl va suna el. De aceea, era pentru prima dată când eram adusă în acest spital, şi respectiv când eram tratată de această echipă de medici.

Când medicul oncolog (o femeie) m-a văzut, faţa sa a reflectat vizibil şocul pe care îl simţea.

– Chiar dacă inima soţiei dumneavoastră continuă să bată, i-a spus ea lui Danny, ea nu se mai află printre noi. Este prea târziu pentru a o mai putea salva.

Cine se crede, de vorbeşte aşa? m-am întrebat în sinea mea. Nu m-am simţit mai bine în întreaga mea viaţă! Şi de ce arată atât de speriaţi şi de îngrijoraţi mama şi Danny?
Mamă, te rog, nu mai plânge. Ce nu este în regulă? Plângi cumva din cauza mea? Nu mai plânge, căci mă simt bine, sincer, dragă mamă, mă simt nemaipomenit de bine!

Eram convinsă că rostesc aceste cuvinte cu voce tare, dar nu s-a auzit nimic. 
Nu mai aveam voce.
Mi-aş fi dorit să o îmbrăţişez pe mama, să o mângâi şi să îi spun că mă simt bine. Nu puteam înţelege de ce nu reuşesc să fac acest lucru. De ce nu mai coopera cu mine corpul meu? De ce zăceam acolo, complet rigidă, în condiţiile în care doream să îmi îmbrăţişez soţul preaiubit şi pe mama, asigurându-i că mă simt bine şi că nu mai am deloc dureri?
Din cauza gravităţii situaţiei, doctoriţa a chemat un alt medic oncolog.

Deşi eram aproape moartă, eram mai plenar conştientă de ceea ce se petrecea în jurul meu decât în starea mea fizică obişnuită. Nu îmi mai puteam folosi cele cinci simţuri biologice, dar receptam toate informaţiile, cu o acuitate mult mai mare decât dacă mi-aş fi folosit organele fizice.
Aveam acces la un alt tip de percepţie, care îmi permitea nu doar să percep ce se întâmpla, ci şi să îmbrăţişez cu conştiinţa mea totul, ca şi cum aş fi fuzionat cu realitatea din jurul meu.
Medicul oncolog a adunat imediat o echipă medicală şi m-a condus pe targa mea cu rotile către laboratorul de radiologie pentru a-mi face o radiografie completă.
Aveam capul sprijinit de perne astfel încât să nu mă înec, la fel ca acasă. În caz contrar, aşa cum spuneam mai devreme, plămânii mi s-ar fi umplut cu fluide şi m-aş fi înecat.
Eram în continuare conectată la tubul cu oxigen, iar când am ajuns la laboratorul de radiologie masca de oxigen mi-a fost scoasă, iar corpul meu a fost mutat în aparatul MRI .
În doar câteva secunde am început să tuşesc şi să mă înec.

– Vă rog, nu îi scoateţi masca de oxigen! Nu poate sta întinsă pe spate! Vă rog, se sufocă! Nu mai poate respira! O să moară dacă faceţi acest lucru! l-am auzit pe Danny strigând.
– Trebuie să facem acest lucru, domnule, i-a explicat unul dintre radiologi. Nu vă faceţi griji. Vom opera cât de blând putem. Poate rezista 30 de secunde fără oxigen, aşa că vom defalca radiografia în etape.

Într-adevăr, radiologul m-a scos din capsula MRI la fiecare 30-40 de secunde ca să îmi pună masca de oxigen pe faţă, după care mi-o scotea şi mă băga înapoi în aparat. De aceea, scanarea a durat foarte mult. Când medicii au terminat, m-au condus pe targă în salonul de terapie intensivă.
Echipa medicală a făcut tot ce i-a stat în puteri, stimulată de rugăminţile lui Danny de a nu mă abandona.
Mi-au fost administrate astfel diferite medicamente prin ace şi tuburi, sub privirile neputincioase ale familiei mele.
În jurul patului meu a fost trasă o perdea groasă, astfel încât ceilalţi pacienţi aflaţi în salon să nu mă mai vadă. Din păcate, nici lui Danny, nici mamei nu li s-a permis accesul în interiorul perdelei.
Am observat că asistentele mi-au pregătit corpul aproape lipsit de viață pentru a-l conecta la diferite aparate, inclusiv la un tub de oxigen, în vederea unei perfuzii cu glucoză şi alte fluide, căci eram complet subnutrită.
Deasupra patului meu exista un monitor, iar aparatele la care eram conectată îmi măsurau presiunea sângelui şi pulsul. Prin nas îmi era introdus un tub care ajungea până în stomac, căci nu mai puteam fi hrănită altfel, iar un aparat de respiraţie artificială îmi trimitea oxigen în plămâni.
Asistentele s-au chinuit fără succes să îmi bage tubul pe trahee, aşa că s-au văzut nevoite să îmi pulverizeze un spray pentru a-mi amorţi muşchii.

Ştiam când primeam vizite, cine erau şi ce făceau vizitatorii mei. Deşi ochii mei fizici erau închişi, eram perfect conştientă de tot ce se petrecea în jurul meu, până la ultimele detalii.
Percepţiile mele erau mai acute decât dacă aş fi fost trează şi dacă m-aş fi folosit de simţurile mele fizice. Eram conştientă nu doar de ceea ce se petrecea în jurul meu, dar şi de ceea ce simţeau oamenii. Le puteam simţi cu uşurinţă temerile, lipsa de speranţă şi resemnarea în faţa situaţiei mele.

Danny şi mama arată atât de trişti şi de speriaţi. Mi-aş dori să le pot spune că nu mai am dureri. Mamă, te rog, nu mai plânge! Mă simt bine! Sunt chiar aici, lângă tine!

Chiar dacă în jurul meu se întâmplau foarte multe lucruri, era suficient să îmi focalizez atenţia asupra lor pentru a le percepe până la cele mai mici detalii.

– Nu-i pot găsi venele, s-a agitat un asistent. Îi puteam simţi teama din voce. S-au retras complet. O, uitaţi-vă la braţele ei. Nu mai au deloc carne pe ele. Corpul ei nu a mai absorbit substanţele nutritive de ceva vreme.
Îmi amintesc clar că asistentul era bărbat.

Pare atât de lipsit de speranţă, m-am gândit. Cred că are de gând să  renunţe, şi nu îl pot învinovăţi.

– Are plămânii plini de lichid. Se îneacă în propriile sale fluide. Va trebui să i-l scot din plămâni, ca să poată respira mai uşor.
De data aceasta, cel care vorbise era medicul oncolog.

Mă uitam la medici şi la asistenţi cum lucrau asupra corpului meu nemişcat, care mi se părea prea nesemnificativ pentru a putea conţine conştiinţa mea, aşa cum o percepeam acum.
Deşi echipa medicală acţiona cu rapiditate, îmi dădeam seama că acceptaseră cu toţii că era inutil, întrucât nu îmi mai acordau nicio şansă.
Chiar dacă nu mai puteam simţi nimic la nivel fizic, eram plenar conştientă de tot ce se întâmpla în jurul meu şi simţeam o stare de libertate pe care nu o mai simţisem niciodată până atunci.

Uau! E incredibil! Mă simt atât de uşoară şi de liberă! Ce se întâmplă? Nu m-am simţit niciodată atât de bine, în viaţa mea! Nu mai am nevoie de tuburi şi de scaunul cu rotile. Mă pot mişca liber, fără niciun ajutor! Iar respiraţia nu mă mai apasă. E uimitor!

Nu simţeam nici cel mai mic ataşament emoţional faţă de corpul meu aparent lipsit de viaţă care zăcea pe patul de spital. Parcă acesta nu mi-ar fi aparţinut niciodată. Mi se părea prea mărunt şi prea nesemnificativ pentru a găzdui toate senzaţiile pe care le experimentam. Mă simţeam liberă şi de o măreţie sublimă. Durerile, tristeţea şi suferinţele dispăruseră fără urmă! Eram complet în largul meu. Nu-mi aminteam să mă fi simţit vreodată atât de bine.
Parcă fusesem o prizonieră în propriul meu corp în ultimii patru ani în care cancerul mi-a măcinat forma fizică, iar acum eram în sfârşit eliberată.
Mi se părea că gust pentru prima oară în viaţă adevărata senzaţie a libertăţii! Mă simţeam uşoară şi realizam că pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp… fapt care nu mi se părea deloc neobişnuit.
Dimpotrivă, mi se părea absolut normal, ca şi cum aceasta ar fi fost modalitatea firească de a percepe realitatea.
Nu mi se părea ciudat nici măcar faptul că îl puteam auzi pe soţul meu discutând cu medicul pe un coridor, la vreo 15 metri de salonul în care mă aflam.

– Nu mai putem face nimic pentru soţia dumneavoastră, domnule Moorjani. Organele ei au încetat să mai funcţioneze.
Are tumori de mărimea lămâilor în întregul sistem limfatic, de la baza craniului şi până mai jos de abdomen. Creierul ei este plin de fluide; la fel şi plămânii. Leziunile de pe piele îi puroiază. Nu va reuşi să treacă nici măcar de această noapte.

Nu îl mai văzusem niciodată pe acest medic.
Am văzut cum Danny se schimbă la faţă din cauza neliniştii şi mi-aş fi dorit să îi pot striga: „Sunt bine, iubitule, sunt bine! Nu-ţi mai face griji. Nu-l asculta pe medic. Ce spune nu este adevărat!“
Nu am putut însă. Nu s-a auzit niciun sunet. Danny nu mă putea auzi.

– Nu vreau să o pierd. Nu sunt pregătit pentru asta, a spus Danny.

Deşi nu mai eram deloc ataşată de corpul meu, mă impresiona drama creată în jurul lui. Cel mai mult îmi doream ca Danny să scape de disperarea profundă pe care o simţea la gândul că mă va pierde.

Iubitule, mă auzi? Te rog, ascultă-mă! Vreau să ştii că sunt bine!

De îndată ce m-am implicat emoţional în drama din jurul corpului meu, m-am trezit că sunt trasă departe de acesta, ca şi cum aş fi făcut parte integrantă dintr-un plan mai mare care se afla în plină desfăşurare. Simţeam cum ataşamentul meu se destramă şi am început să realizez că totul era perfect şi se desfăşura conform planului.
În timp ce emoţiile mele se retrăgeau, nemaifiind acaparate de mediul înconjurător, am constatat o dilatare a conştiinţei mele, care a început să umple întregul spaţiu, până când nu am mai simţit nicio diferenţă între mine şi restul lumii.
Am devenit astfel una cu realitatea, inclusiv cu fiinţele care o populau.
Eram perfect conştientă de toate schimburile de cuvinte dintre familia mea şi medici, deşi corpul meu se afla la o anumită distanţă de aceştia (nu se aflau nici măcar în salonul meu). Am recunoscut expresia terorizată de pe faţa soţului meu şi i-am putut simţi teama. Eram una cu el.
Simultan, am devenit conştientă de prezenţa lui Anoop, fratele meu, care se afla într-un avion, la câteva mii de mile distanţă, venind să mă vadă. Privindu-i faţa îngrijorată, am simţit că mă implic din nou în drama emoţională aflată în plin proces de desfăşurare în lumea fizică.

O, uau! Uite-l pe Anoop! Este într-un avion. De ce pare atât de îngrijorat? S-ar zice că vine la Hong Kong să mă vadă!

Îmi amintesc clar că i-am simţit graba de a ajunge la mine. Am simţit instantaneu o emoţie puternică ce m-a atras către el.

O, bietul meu Anoop. Este atât de îngrijorat pentru mine şi doreşte să ajungă înainte să mor. Nu-ţi face griji, Anoop. Te voi aştepta. Nu trebuie să te simţi grăbit! Nu mă mai doare nimic, dragul meu frate!

Mi-aş fi dorit să îl pot îmbrăţişa şi să îl asigur că mă simt bine, şi nu puteam înţelege de ce nu mă aude.

Sunt aici, frate!

Mi-am dorit atunci ca trupul meu fizic să nu moară înainte de sosirea lui. Eram perfect conştientă cât de mult l-ar fi întristat acest lucru şi nu doream să treacă prin această durere.
La fel ca mai înainte, când afecţiunea pe care i-o purtam fratelui meu a început să mă tragă înapoi în această lume fizică, fiind copleşită la gândul durerii pe care i-o provoca moartea surioarei sale mai mici, am simţit că sunt trasă undeva departe.
Ori de câte ori emoţiile mele legate de o situaţie terestră începeau să prevaleze, conştiinţa mea se dilata imediat, iar eu mă simţeam eliberată de orice ataşament.
Realizam din nou că există un plan mai mare aflat în plină desfăşurare şi că totul este perfect în marea schemă a lucrurilor.

Cu cât mă dilatam mai mult, cu atât mai firească mi se părea această stare miraculoasă de conştiinţă. De fapt, ea nu mi se părea deloc neobişnuită. Dimpotrivă, mi se părea perfect naturală. Simultan, continuam să fiu plenar conştientă de procedurile pe care mi le administrau medicii, deşi toată lumea mă credea inconştientă din cauza comei.

Am continuat astfel să mă dilat din ce în ce mai departe, fiind din ce în ce mai puţin atrasă de mediul fizic. Timpul şi spaţiul nu mă mai limitau, iar conştiinţa mea devenea din ce în ce mai nelimitată. Nu mai simţisem niciodată libertatea pe care o simţeam acum. Senzaţia pe care o trăiam nu poate fi descrisă altfel în cuvinte decât ca o bucurie fără margini, dublată de o stare de exaltare şi de fericire. O parte din cauza acesteia era eliberarea de durerile şi de starea de rău a corpului meu muribund, şi de toate suferinţele pe care mi le provocase boala.
Pe măsură ce am continuat să îmi dilat conştiinţa în lumea de dincolo, devenind treptat una cu întreaga realitate, am simţit cum ataşamentele mele emoţionale faţă de persoanele dragi şi de lumea fizică încep să pălească.
Am fost înconjurată de o iubire necondiţionată care depăşea orice imaginaţie.

De fapt, termenul de iubire necondiţionată nu descrie foarte bine această stare, căci aceste cuvinte au fost folosite atât de des încât aproape că şi-au pierdut orice semnificaţie.
Cert este că bătălia fizică pe care am purtat-o atâta vreme cu boala s-a sfârşit, iar eu trăiam o senzaţie sublimă de libertate.
Nu mă simţeam ca şi cum aş fi plecat fizic în altă parte.
Senzaţia era mai degrabă de trezire.
Era ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis urât. Sufletul meu îşi realiza în sfârşit măreţia sublimă, dilatându-se mult dincolo de corpul meu şi de întreaga lume fizică.
Devenea din ce în ce mai mare, până când a ajuns să includă în sine întreaga existenţă fizică, după care a continuat să se dilate într-o altă lume, care transcendea timpul şi spaţiul, incluzându-le în acelaşi timp.

M-am simţit scăldată în iubire, bucurie, extaz şi minunare. Nu mi-aş fi putut imagina niciodată că iubirea poate fi atât de intensă. Mă simţeam mai liberă şi mai vie decât fusesem vreodată pe pământ. Ştiam tot ce se întâmpla în planul fizic, de pildă conversaţiile dintre familia mea şi medici, deşi acestea aveau loc departe de patul meu de spital.

Aceste senzaţii copleşitoare se derulau într-o lume a lor, pe care cuvintele umane nu o pot descrie.
Iubirea necondiţionată, pură şi absolută, prevala mai presus de orice, depăşind cu mult tot ce experimentasem vreodată. Era o iubire care nu judeca şi nu critica, şi ştiam că nu trebuie să fac nimic special pentru a o merita sau pentru a mă dovedi demnă de ea.

Spre marea mea uimire, am devenit conştientă de prezenţa tatălui meu, care murise cu zece ani în urmă, iar această prezenţă m-a reconfortat mai mult decât aş fi crezut că este posibil.

Tată, eşti aici! Nu-mi vine să cred!

Nu rosteam propriu-zis aceste cuvinte. Mai degrabă le gândeam. De fapt, mai mult simţeam emoţiile din spatele cuvintelor, ca şi cum în acea lume principala modalitate de comunicare erau emoţiile.

- Da, sunt aici, scumpa mea, şi am fost dintotdeauna aici, lângă tine şi lângă întreaga noastră familie! – mi-a transmis tata.

Nici el nu s-a exprimat prin cuvinte, ci doar prin emoţii, dar le-am înţeles perfect.

Am recunoscut apoi esenţa bunei mele prietene, Soni, care murise de cancer cu trei ani înainte.
Prezenţa celor doi m-a umplut de o stare pe care nu o pot descrie decât ca entuziasm. Era ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat, şi m-am simţit extrem de reconfortată.
Am ştiut atunci că au fost alături de mine cu mult timp înainte ca eu să devin conştientă de prezenţa lor, de-a lungul întregii mele boli.
Eram de asemenea conştientă de prezenţa altor fiinţe în jurul meu. Nu le recunoşteam, dar ştiam că mă iubesc foarte mult şi că încearcă să mă protejeze.
Am înţeles că s-au aflat alături de mine tot timpul, înconjurându-mă cu o iubire infinită, chiar dacă eu nu am fost conştientă de ea.

M-a bucurat enorm reîntâlnirea cu esenţa lui Soni, căci îmi lipsise foarte mult de-a lungul anilor care s-au scurs după moartea ei. Nu mai simţeam nimic altceva decât o stare de iubire necondiţionată, atât pentru ea cât şi din partea ei.
Şi atunci, esenţa mea a fuzionat cu cea a lui Soni, iar eu am devenit una cu ea.
Cu această ocazie, am înţeles că ea putea exista simultan oriunde dorea, alături de toţi cei dragi ei.

Deşi nu îmi mai foloseam cele cinci simţuri fizice, aveam o percepţie nelimitată, ca şi cum aş fi avut acces la un simţ nou, cu mult mai acut decât cele cu care suntem noi obişnuiţi.
Aveam o vedere periferică de 360 de grade şi puteam vedea întregul mediu din jurul meu. Deşi acest lucru pare uimitor pentru un pământean, atunci mi se părea perfect normal.

Dintr-odată, corpul meu fizic mi s-a părut o închisoare.
Timpul în această dimensiune era extrem de diferit, căci puteam simţi toate momentele în simultaneitate. Îmi puteam percepe trecutul, prezentul şi viitorul în acelaşi timp. De fapt, am devenit conştientă de derularea simultană a mai multe vieţi.
De pildă, într-una din aceste încarnări aveam un frăţior mai mic decât mine, faţă de care eram foarte protectoare. Şi totuşi, esenţa acestuia era aceeaşi cu a lui Anoop, doar că în această existenţă eu eram sora mai mare.
Ne aflam amândoi într-un mediu rural subdezvoltat, într-o epocă şi într-un loc pe care nu am reuşit să le identific. Locuiam într-o colibă de chirpici aproape deloc mobilată, iar eu aveam grijă de Anoop în timp ce părinţii noştri lucrau la câmp.

În timp ce experimentam senzaţiile asociate cu o soră mai mare extrem de protectoare, având grijă ca frăţiorul meu să aibă ce mânca şi să nu păţească nimic, nu mi s-a părut deloc că aş trăi o viaţă anterioară.
Deşi scena la care asistam avea într-adevăr conotaţii istorice, în acea dimensiune mi se părea că se petrece aici şi acum.

Cu alte cuvinte, timpul nu se derula liniar, la fel ca pe pământ. Mintea noastră terestră interpretează secvenţial ceea ce se întâmplă, dar atunci când nu ne manifestăm printr-un corp fizic totul se petrece în simultaneitate.
Deşi în acea dimensiune percepţia simultană a trecutului, prezentului şi viitorului nu mă deranja deloc, ci dimpotrivă, părea să clarifice toate lucrurile, sunt conştientă că descrierea ei acum creează o stare de confuzie.

Secvenţialitatea timpului nu pare evidentă în afara timpului liniar, dar în această dimensiune fizică acest lucru este greu de înţeles şi
de acceptat.
Cele cinci simţuri fizice ne limitează, permiţându-ne să ne focalizăm doar asupra unui moment o dată, după care mintea noastră uneşte între ele aceste momente, creând iluzia timpului liniar.
Aceleaşi simţuri ne împiedică să percepem în totalitate spaţiul înconjurător, limitându-ne doar la ceea ce putem percepe cu ajutorul ochilor, urechilor şi al celorlalte organe ale simţurilor. Cât timp nu m-am aflat sub incidenţa limitatoare a simţurilor, am putut percepe însă totul în simultaneitate.

Această modalitate nouă de percepţie era uluitoare, fiind imposibil de descris cu adevărat în cuvinte, în pofida eforturilor mele. Claritatea pe care mi-o transmitea ea era desăvârşită.

Universul chiar are o logică! – am realizat. În sfârşit înţeleg! Acum ştiu de ce a trebuit să mă îmbolnăvesc de cancer!

În acel moment eram prea fascinată de ceea ce mi se întâmpla pentru a insista asupra cauzelor, dar aveam să fac acest lucru în scurt timp. Am înţeles de asemenea de ce am trăit această viaţă – care a fost scopul pe care mi l-am propus atunci când mi-am asumat-o.

Cum se face că înţeleg dintr-odată toate aceste lucruri? – am dorit să ştiu. Cine îmi oferă toate aceste informaţii? Dumnezeu? Krishna? Buddha? Iisus?

Şi atunci, am fost copleşită de realizarea faptului că Dumnezeu nu este o fiinţă, ci o stare existenţială… iar eu mă aflam acum exact
în această stare!

Mi-am văzut viaţa ca pe un fir într-o ţesătură infinită, extrem de complexă şi de colorată.
Toate celelalte fire şi culori erau relaţiile mele, inclusiv fiecare viaţă pe care am influenţat-o într-un sens sau în altul.
Astfel, existau fire care îi reprezentau pe mama, pe tata, pe fratele meu, pe soţul meu şi pe toate celelalte persoane cu care mi-am intersectat destinul, indiferent dacă într-un sens pozitiv sau negativ.

Uau, există chiar şi un fir care mă leagă de Billy, colegul meu de clasă care m-a abuzat în copilărie!

Toate aceste fire erau ţesute şi creau marea tapiserie a vieţii mele de până acum.
Eu însămi reprezentam un singur fir, dar acesta era esenţial pentru crearea imaginii de ansamblu.
Cu această ocazie, am înţeles că am datoria (faţă de mine însămi, faţă de celelalte persoane din viaţa mea şi faţă de viaţă însăşi) să îmi manifest întotdeauna esenţa unică.

Încercarea de a fi altcineva sau altceva nu mă făcea mai bună, ci doar mă îndepărta de sinele meu real!
Simultan, îi împiedica pe ceilalţi să mă perceapă aşa cum sunt, iar pe mine să interacţionez în mod autentic cu ei.
Această lipsă de autenticitate privează întregul Univers de mine, așa cum mi-am dorit eu să vin pe Pământ, și de ceea ce am venit eu
să exprim.

Aflată în această stare de claritate, am înţeles că eu nu sunt cea care am crezut întotdeauna că sunt.

Iată-mă! Nu mai am un corp, o rasă, o credinţă sau alte convingeri… dar continui să exist! Atunci, ce sunt? Cine sunt? Nu mă simt în niciun fel redusă sau diminuată. Dimpotrivă, nu m-am simţit niciodată atât de măreaţă, de puternică şi de omniprezentă.
Hm, chiar că nu m-am simţit niciodată în acest fel!

Aşadar, nu mai aveam un corp şi trăsăturile mele fizice obişnuite, dar esenţa mea pură continua să existe, şi nu ca un element redus al sinelui meu integral.
Dimpotrivă, mă simţeam infinit mai măreaţă şi mai intensă decât eul meu fizic, nelimitată şi eternă, ca şi cum aş fi existat dintotdeauna şi ca şi cum voi continua să exist de-a pururi.

Cunoaşterea lacare aveam acces îmi tăia literalmente respiraţia!

Cum de nu am observat niciodată până acum toate aceste trăsături ale mele? – m-am întrebat.

Privind marea tapiserie a vieţii mele de până acum, am putut identifica cu precizie ce anume m-a făcut să devin cea care eram în momentul de faţă.

Ce viaţă am mai avut şi eu! Oare de ce a trebuit să fiu întotdeauna atât de dură cu mine însămi? De ce m-am criticat tot timpul? De ce am simţit nevoia să mă autopedepsesc? De ce am fost incapabilă să îmi susţin punctele de vedere şi să îi arăt lumii splendoarea sufletului meu?
De ce a trebuit să îmi reprim inteligenţa şi creativitatea naturală pentru a le face pe plac altora? Ori de câte ori am spus da în condiţiile în care doream să spun nu, m-am trădat pe mine însămi! De ce m-am călcat tot timpul în picioare doar pentru a obţine aprobarea celorlalţi oameni, în loc să fiu eu însămi? De ce nu mi-am urmat sufletul atât de frumos şi de ce nu mi-am susţinut propriile adevăruri?
De ce ne este atât de greu să înţelegem acest lucru atunci când ne aflăm în corpul nostru fizic? De ce nu am realizat niciodată că noi nu trebuie să ne criticăm şi să ne minimalizăm singuri?

În continuare, mă simţeam scăldată într-un ocean de iubire şi de acceptare necondiţionată. Mă vedeam cu alţi ochi pe mine însămi şi am realizat că sunt una din fiinţele minunate care există în Univers. Simplul fapt că existam îmi dădea dreptul la această perspectivă plină de gingăşie, excluzând orice critică.
Nu trebuia să fac ceva anume pentru a avea dreptul să mă bucur de această iubire.
Meritam să fiu iubită necondiţionat pentru simplul motiv că existam, nici mai mult, nici mai puţin.

Această realizare m-a luat prin surprindere, căci am crezut întotdeauna că trebuie să muncesc din greu ca să merit să fiu iubită, că trebuie să fiu demnă şi virtuoasă pentru a mă bucura de afecţiune.
De aceea, mi se părea de necrezut că nu este cazul. Sunt o fiinţă iubită necondiţionat pentru simplul motiv că exist.

Înţelegerea faptului că această esenţă infinită, de o măreţie sublimă, sunt chiar eu, m-a transformat pentru
totdeauna.
Am înţeles cu această ocazie că acesta este adevărul fiinţei mele. Eram proiectată într-o nouă paradigmă a sinelui, devenind una cu lumina cristalină a propriei mele conştiinţe. Nimic nu putea împiedica frumuseţea glorioasă a acestui proces de transformare.

Am devenit conştientă că suntem cu toţii conectaţi. Nu era vorba de o unificare a tuturor oamenilor şi creaturilor vii, ci de o expansiune vie care includea tot ce există în Univers: toţi oamenii, animalele, plantele, insectele, munţii, mările, obiectele neanimate şi întregul cosmos.

Am înţeles că întregul Univers este viu şi înzestrat cu o conştiinţă, incluzând întreaga viaţă şi întreaga natură.
Tot ceea ce există aparţine Totalităţii infinite, iar eu eram indisolubil inserată în aceasta.
Cu toţii suntem faţete ale aceleiaşi unităţi şi fiecare dintre noi influenţează Totalitatea colectivă.

Spre exemplu, am înţeles că viaţa şi menirea lui Danny erau strâns legate de ale mele şi că dacă voi muri, acesta mă va urma în scurt timp.
Am realizat simultan că chiar dacă lucrurile s-ar petrece aşa, perfecţiunea imaginii de ansamblu nu s-ar diminua cu nimic.

Am înţeles de asemenea că boala mea nu era o pedeapsă pentru o greşeală pe care am comis-o, nici o karma negativă generată de acţiunile mele anterioare, aşa cum am crezut până atunci.
Fiecare moment conţine în sine posibilităţi infinite, iar momentul temporal în care mă aflam reprezenta apogeul tuturor deciziilor, alegerilor şi gândurilor din întreaga mea viaţă.

Numeroasele mele temeri și puterea mea colosală s-au manifestat sub forma cancerului care m-a măcinat.”