vineri, 26 iunie 2015

"Am murit si m-am descoperit pe mine insami". Anita Moorjani - Pragul dintre lumi

„O realitate infinită, dar absolut fantastică

Deşi în aceste pagini încerc să îmi împărtăşesc experienţa în preajma morţii, în realitate nu există cuvinte capabile să descrie profunzimea acesteia şi cunoaşterea care s-a revărsat atunci asupra mea.
Tot ce pot face este să apelez la metafore şi la analogii.
Din fericire, acestea surprind o bună parte din esenţa experienţei pe care încerc să o descriu.


Spre exemplu, imaginează-ţi un depozit foarte mare şi întunecat, în care nu ai la dispoziţie decât o lanternă.
Tot ceea ce cunoşti din spaţiul uriaş care te înconjoară este ce ai putut vedea la lumina slabă a lanternei tale.
În cazul în care cauţi ceva, îl poţi eventual găsi, dar la fel de bine poţi să nu îl găseşti, ceea ce nu înseamnă că lucrul respectiv nu există.
El se află acolo, dar raza lanternei tale nu l-a atins încă.
Nici chiar obiectele luminate de lanternă nu sunt întotdeauna uşor
de identificat.
Îţi poţi face o anumită idee despre ele, dar rămân întotdeauna întrebări neelucidate.
Singurele lucruri pe care le poţi vedea sunt cele pe care le atinge raza lanternei tale, iar de identificat nu reuşeşti să le identifici decât pe cele pe care le cunoşti deja.

Cam aşa se desfăşoară viaţa în planul fizic.
Noi nu cunoaştem decât acele crâmpeie din realitate asupra cărora ne focalizăm cele cinci simţuri şi nu putem înţelege cu adevărat decât ceea ce ne este familiar.

În continuare, imaginează-ţi că cineva aprinde lumina în întregul depozit.
Pentru prima dată poţi vedea acum tot ce se află în acesta, şi nimic nu este aşa cum ţi-ai imaginat tu.
Luminile sunt orbitoare, iar nuanţele de roşu, galben, verde şi albastru se intersectează, alături de multe altele pe care nu le-ai văzut niciodată, într-un caleidoscop fabulos. În plus, în depozit se aude o muzică incredibilă, care te invadează din toate direcţiile, aşa cum nu ai mai auzit vreodată. Neoanele strălucesc puternic într-un curcubeu de culori inedite, care îţi amintesc de cireşe, de lămâi, de corali, de struguri, de lavandă şi de aur. Jucării electrice aleargă pe şinele lor, şi pretutindeni există rafturi cu cutii frumos ambalate, hârtii, creioane, acuarele, cerneluri, alimente, prăjituri şi bomboane, cutii cu băuturi răcoritoare, ciocolate de toate varietăţile, şampanie şi vinuri din toate colţurile lumii. În atmosferă explodează subit artificii care creează jerbe şi cascade de culori, motive florale şi scântei multicolore.
Vastitatea, complexitatea, profunzimea şi dimensiunile depozitului te copleşesc şi ţi se par ameţitoare. Nu poţi vedea capătul acestuia, aşa că ştii că te aşteaptă şi alte minuni, dincolo de cele care îţi stimulează acum simţurile şi emoţiile.

Îţi dai însă seama că faci parte integrantă dintr-o realitate vie, infinită şi absolut fantastică, dintr-o tapiserie uriaşă în plin proces de ţesere care transcende ceea ce vezi şi ceea ce auzi la ora actuală.
Înţelegi acum că ceea ce credeai până acum că este realitatea nu reprezenta decât un crâmpei infinitezimal din minunile care te înconjoară. Realizezi că toate aceste părţi diferite sunt interconectate şi depind unele de altele.

Pe de altă parte, totul se află la locul potrivit.
Observi câte lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată există în depozit.
Nu ţi-ai imaginat niciodată că pot exista atâtea culori, sunete şi texturi fabuloase, de o splendoare inefabilă; şi totuşi, acestea se află acum în faţa ta, alături de cele pe care le cunoşteai deja.
Chiar şi obiectele pe care le cunoşti îţi apar însă într-un context diferit. De aceea, chiar şi ele ţi se par complet noi şi uimitor de suprarealiste.

Chiar dacă lumina se va stinge din nou în depozit, nimic nu-ţi va mai putea lua vreodată noua înţelegere şi noua claritate dobândite, imaginile de o frumuseţe ameţitoare la care ai asistat şi senzaţia fabuloasă a experienţei pe care tocmai ai trăit-o.
Amintirea cunoaşterii lucrurilor care există în depozit nu se va mai şterge niciodată din memoria ta.
Acum eşti mult mai conştient de ceea ce există în acesta, de maniera în care poţi avea acces la lucrurile dorite şi de posibilităţile infinite care se află în faţa ta, decât în perioada în care întreaga ta cunoaştere se limita la ceea ce puteai observa cu ajutorul lanternei.

Peste toate, rămâi cu amintirea cutremurătoare a minunilor la care ai asistat în acele momente de luciditate extremă. Dintr-odată, viaţa capătă o semnificaţie nouă pentru tine, iar noile tale experienţe derivă din această perspectivă diferită.

Aşa am procedat şi eu: m-am minunat de noua mea capacitate de înţelegere în lumea de dincolo, savurând şi explorând această nouă stare de conştiinţă.

Cu această ocazie, am înţeles că am de ales.
Am redevenit conştientă de prezenţa reconfortantă a tatălui meu alături de mine, aproape ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat.

- Tată, parcă aş fi ajuns acasă! Sunt atât de fericită că mă aflu aici. Viaţa pe pământ este atât de dureroasă! – i-am spus.

- Bine, dar eşti întotdeauna acasă, scumpa mea, mi-a transmis el telepatic. Te afli întotdeauna aici şi nu îţi vei putea părăsi niciodată cu adevărat căminul celest. Aş vrea să îţi aminteşti acest lucru.

Chiar dacă în copilăria mea nu m-am simţit întotdeauna foarte apropiată de tatăl meu, acum tot ce puteam simţi era iubirea lui necondiţionată şi glorioasă pentru mine. În timpul vieţii mele fizice, m-am simţit adeseori frustrată de încercările lui repetate de a mă face să mă conformez normelor culturale indiene, cum ar fi măritişul de tânără, care m-au făcut să mă simt tot timpul o neadaptată, căci nu mă puteam integra în comunitatea mea.
În lumea de dincolo am realizat însă că dincolo de restricţiile fizice şi de condiţionările şi aşteptările culturale, singurul lui sentiment real pentru mine era iubirea necondiţionată.
Presiunile culturale pe care le-a pus asupra mea în timpul vieţii au dispărut acum, căci făceau parte exclusiv din experienţa terestră.

Nimic din aceste lucruri nu mai contează după moarte. Aceste valori nu sunt suficient de importante pentru a fi duse de conştiinţă în lumea de dincolo.
Singura realitate care a rămas a fost conexiunea dintre noi şi iubirea necondiţionată pe care ne-o purtam unul altuia. De aceea, pentru prima dată în viaţa mea, m-am simţit preţuită şi în siguranţă în prezenţa tatălui meu. Mi se părea incredibil, întărind senzaţia că am ajuns în sfârşit acasă!

Comunicarea dintre noi nu era de tip verbal, ci mai degrabă un fel de înţelegere reciprocă. De fapt, nu numai că îl înţelegeam pe tatăl meu, dar chiar deveneam una cu el. Cu această ocazie, am înţeles că tata a rămas alături de familia sa în toţi anii care au urmat morţii sale, că a susţinut-o şi a protejat-o pe mama, şi că a fost alături de mine în timpul nunţii mele, dar şi în perioada anilor de boală.
Dintr-odată, am devenit conştientă de faptul că esenţa tatălui meu comunica mai direct cu mine:

- Scumpa mea, aş vrea să ştii că nu a sosit încă timpul tău să te întorci acasă. Depinde însă numai de tine dacă doreşti să vii cu mine sau să te întorci în corpul tău.

- Bine, dar corpul meu este bolnav, secătuit şi măcinat de cancer! – a fost primul gând care mi-a trecut prin minte.
De ce m-aş întoarce în acel corp? Nu mi-a provocat decât suferinţă, şi nu doar mie, ci şi mamei şi lui Danny! Nu văd niciun rost să mă întorc în el.

Ce nu i-am spus atunci tatălui meu era că starea de iubire necondiţionată pe care o simţeam era atât de beatifică încât nu puteam suporta gândul de a o părăsi. Îmi doream să rămân de-a pururi în acea dimensiune.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior este foarte greu de descris
în cuvinte.
Pe de o parte, indiferent asupra cărei realităţi îmi focalizam conştiinţa, aceasta apărea instantaneu în faţa mea.
Pe de altă parte, timpul devenise complet irelevant. Pur şi simplu nu mai exista.
Înainte de acel moment, medicii îmi făcuseră analize şi constataseră că organele mele nu mai funcţionau, fapt pe care îl consemnaseră într-un raport medical. În acea lume rezultatele analizelor şi raportul depindeau însă de decizia mea: dacă doream să trăiesc sau să îmi continui călătoria în lumea de dincolo.
În cazul în care alegeam a doua cale, rezultatele analizelor ar fi indicat încetarea completă a funcţionării organelor mele. În cazul în care optam însă pentru întoarcerea pe pământ, analizele ar fi arătat că organele mele au reînceput să funcţioneze.

În acel moment, m-am decis că nu doresc să mă întorc.
Am devenit apoi conştientă de realitatea corpului meu fizic muribund şi i-am auzit pe medici spunându-le mamei şi lui Danny că acesta murise din cauza blocării organelor.
În acest moment, tata mi-a transmis:

- Trebuie să te opreşti aici, scumpa mea. Dacă vei merge mai departe, nu te vei mai putea întoarce.

Într-adevăr, am devenit conştientă de existenţa unui hotar în faţa mea, deşi natura acestuia nu era una fizică.
Era mai degrabă un prag invizibil ce delimita două nivele energetice fundamental diferite între ele. Ştiam că dacă voi depăşi acel hotar, nu mai exista cale de întoarcere. Toate legăturile mele cu lumea fizică ar fi fost întrerupte pentru totdeauna, iar medicii le-ar fi spus celor dragi că moartea mea a survenit ca urmare a încetării funcţionării organelor din cauza etapei finale a limfomului.

Iubirea şi acceptarea necondiţionată pe care le simţeam erau uluitoare, iar eu nu îmi doream nimic altceva decât să trec odată acel hotar, pentru a mă bucura pentru eternitate de ele.
Devenisem una cu esenţa pură a tuturor fiinţelor şi creaturilor vii, dar fără să experimentez durerile, suferinţele, dramele şi egoul lor.

Mi-am focalizat atenţia asupra reacţiei familiei mele la auzul tulburătoarei veşti a morţii mele. L-am văzut pe Danny îngropându-şi capul în pieptul meu inert şi ţinându-mi mâna rigidă. Corpul i se zguduia de suspine. Mama stătea în picioare, mai albă la faţă ca hârtia. Fratele meu Anoop trăia la rândul lui un şoc, căci nu reuşise să ajungă la timp.
Înainte să fiu aspirată din nou în drama existenţei mele fizice şi a familiei mele, am simţit că sunt trasă din nou departe de aceste emoţii. Am trăit încă o dată sentimentul reconfortant că totul face parte integrantă dintr-un plan mai mare, de o armonie perfectă.

Ştiam că chiar dacă aş fi optat pentru a nu mă întoarce, totul va rămâne exact aşa cum trebuie să fie în marea tapiserie a vieţii.
În clipa în care am luat decizia de a-mi continua călătoria în lumea de dincolo, am devenit conştientă de un nou nivel al adevărului.

Am descoperit că de vreme ce am înţeles cine sunt şi mi-am recunoscut măreţia sublimă a sinelui real, dacă aş fi optat pentru a mă întoarce în corpul meu, acesta s-ar fi vindecat rapid, nu în săptămâni sau în luni, ci în zile!
Ştiam că medicii nu vor mai găsi nicio urmă de cancer dacă optam
pentru a mă întoarce în corpul meu!
Cum este posibil aşa ceva? Eram şocată de această revelaţie şi doream să înţeleg de ce.

Am realizat atunci că trupul meu nu era decât o reflexie a stării mele de conştiinţă.
Atât timp cât sinele meu este conştient de măreţia sa sublimă şi de conexiunea sa cu totceea- ce-există, corpul nu poate decât să reflecte această realitate perfectă, vindecându-se rapid.

Deşi aveam în continuare de ales, mi-am dat seama că mai există un element de care ar trebui să ţin seama… S-ar părea că am o misiune de îndeplinit. Dar care anume? Cum o pot descoperi?
Am înţeles apoi că nu va trebui să o caut prea mult, căci menirea mea mi se va revela singură.
Această misiune presupunea ajutarea a mii de oameni, poate zeci de mii, şi eventual transmiterea unui mesaj către aceştia. Nu trebuia să mă gândesc însă cum să realizez aceste lucruri. Trebuia doar să las lucrurile să evolueze de la sine.
Pentru a avea acces la această stare de deschidere interioară, tot ce trebuia să fac era să fiu eu însămi!

Cu această ocazie, am înţeles că în toţi anii de dinainte, tot ce ar fi trebuit să fac vreodată a fost să fiu eu însămi, fără să mă judec şi fără să mă simt „defectă“.
În acelaşi timp, am înţeles că în esenţa noastră, noi suntem alcătuiţi de iubirea cea mai pură.
Noi suntem iubire pură – fiecare dintre noi.
Şi cum ar putea fi altfel, de vreme ce ne-am născut din Totalitate şi ne întoarcem întotdeauna la ea?
Am realizat de asemenea că acest lucru înseamnă că nu trebuie să ne temem niciodată de ceea ce suntem, căci iubirea şi sinele nostru real sunt unul şi acelaşi lucru!

Când am trăit această revelaţie supremă, am fost străfulgerată.
Am înţeles astfel că mă pot vindeca pe mine şi îi pot vindeca pe ceilalţi oameni doar fiind iubirea care sunt.
Până atunci nu înţelesesem niciodată acest lucru, dar acum mi se părea incredibil de evident.

Dacă suntem cu toţii Una, faţete ale aceleiaşi Totalităţi, care nu este altceva decât iubire necondiţionată, înseamnă că esenţa noastră este iubirea!

Acesta este unicul scop al vieţii: să fii tu însuţi, să îţi trăieşti adevărul interior şi să fii iubirea care eşti.
Ca pentru a-mi confirma marea revelaţie, tata şi Soni mi-au transmis:

- Acum că ai înţeles adevărul fiinţei tale, întoarce-te şi trăieşte-ţi viața fără teamă."