duminică, 26 iulie 2015

Binele si raul

Se vorbeste enorm despre antagonia bine \ rau. Peste tot, in toate colturile pamantului, in toate cercurile de oameni, de toate categoriile, cu toate credintele, de toate varstele, cu orice educatie.
Toti crestem invatand sa discernem binele de rau, sa alegem binele, sa evitam raul, sa le distingem foarte clar, si sa le transmitem mai departe copiilor nostri, prietenilor, rudelor, si in general tuturor cu care ne intersectam.


Ai observat ca toate discutiile pe care le porti, indiferent de natura lor – au un laitmotiv – si anume binele si raul?
Orice comunicare din lumea asta are la baza acelasi scop pana la urma: e bine sa.... \ e rau sa....
Invariabil, exista o concluzie in tot. A fost bine, sau a fost rau. E de bine sau e de rau.
Tot ce facem vreodata trece prin ciurul acestei intrebari: E bine, sau e rau?
Tot ce gandim vreodata este etichetat cu „bine” sau „rau”.
Tot ce ne dorim vreodata are un singur propulsor si o singura bariera: binele si raul.

Ne nastem cu antagonia engramata in noi, la cel mai profund nivel al fiintei.
E natural. Avem la baza doua polaritati. In timpul vietii jonglam intre ele, cautand centrul de greutate, echilibrul.
Lumina \ intuneric. Yin \ yang. Pozitiv \ negativ.

Doar ca, pe parcurs, noi punem etichete polaritatilor. Si-apoi le reinterpretam cu un mental doldora de definitii, cu tendinta de a respinge tot ce nu contine in baza de date, sau de a eticheta drept „rau”. Pentru ca mentalul e educat sa discearna intre bine si rau, are doua sertare de arhiva in baza carora isi creeaza tipare de conduita. Tipare care, odata formate - se autoexecuta.
Mintea e un soft. Ruleaza dupa niste engrame initiale. Isi recunoaste doar propriile engrame, si nu le contesta valoarea de adevar.
N-are de ce.
Ai vazut vreun computer al carui windows (sau orice alt program de operare) sa-ti afiseze mesaje de validare a propriilor fisiere ce-l compun? Nu. Fara fisierele alea n-ar fi functional.
Evident, windowsul iti va da avertismente de infestare cu virus, ori de cate ori vor intra in sistem date care nu il compun initial.
Nu toate sunt virusi. Spre exemplu, exista unele site-uri pe care nu le poti accesa decat dupa ce debifezi un paragraf la setari. Site-urile nu sunt nici rele, nici nu iti dauneaza sistemului, dar contin in html niste date pe care sistemul tau de operare le catalogheaza drept dubioase.
Asa e si cu mintea. E softul nostru de operare in trup.
Noi nu suntem softul, ci computerul. Dar in acest trup – fara sistemul de operare suntem inutili. Legume. Ca si computerul. Fa ceva cu el (oricat de performant ar fi) fara sa-i instalezi un sistem de operare. Poti sa-i fluieri.
Pe de alta parte, oricat de performant ar fi, ultima generatie sa fie, de maxima fita tehnologica, pune-i un sistem de operare slab, expirat, ne-performant – si ai dat o palma la ....
Asa e si cu noi. Spiritul (computerul) poate avea un potential enorm, daca mintea (sistemul de operare) nu e educata, updatata performant.... Esti „pa”...

Revenind la polaritati.
Asa venim in trup. Cu doua polaritati. Suntem electromagnetici.
Softul nostru de operare are tendinta sa catalogheze polaritatile, dintr-o eroare de limbaj din script – drept „bun” si „rau”.
Adica daca e (+) si (-) – evident e bine si rau. Ca ce e cu minus e negativ. Adica rau. Ce e cu plus e pozitiv. Adica bine.
Eroare de interpretare a limbajului din script.

:)))))) Ma amuza enorm faza cu testul de sarcina. Daca arata „pozitiv” si tu nu vrei sa fii insarcinata – pe moment te bucuri, pentru ca „pozitiv” e de bine, adica nu esti :D
Abia apoi citesti instructiunile si intelegi ca pozitivul are alt sens decat cel pe care l-ai dat tu cuvantului. Pozitivul testului iti confirma prezenta respectivului hormon in urina, care desconspira sarcina. Adica e pozitiv. Adica e acolo.
Adica pentru tine e de rau, e negativ :)))))))))
Sau invers.

Ideea este ca in goana dupa etichete a mentalului, confundam definitiile intre ele, din erori logice de interpretare a cuvintelor cu dublu sens.

Majoritatea cred ca echilibrul sta in bine. Bine care defineste de fapt polaritatea (+).
Si se contorsioneaza o viata cautand sa functioneze exclusiv pe plus. Isi strica echilibrul pana la disfunctionalitate.
Ai vazut vreo telecomanda sa functioneze daca ii atasezi bateria doar la capatul plus? Sigur n-ai vazut. Nici n-ai sa vezi.
Functionalitatea este data de racordarea la ambele polaritati.

Tu, omul, avand doua polaritati, functionezi perfect in momentul in care ajungi sa-ti accesezi echilibrat ambele polaritati in egala masura.
Care sunt pozitiv si negativ. Mental catalogate drept bine si rau.
Tehnic si spiritual in acelasi timp – ele nu sunt definitiv bune, ori definitiv rele.
Sunt mai degraba parti din intreg. Indispensabile. Inseparabile. Co-dependente.

Tu, omul – ai menirea in acest trup sa-ti gasesti echilibrul. Care echilibru se afla la mijlocul celor doua polaritati.
Acolo este centrul de greutate.

Adica intre „bine” si „rau”, undeva la mijloc, continand asumat atat bine cat si rau, care de fapt nu este nici bine nici rau, ci este plus si minus, ca simbol al unei dualitati conceptuale.
In spirit nu exista dualitate.
Ea este doar un concept dat de mintea liniara, care este menita sa perceapa secvential ceea ce de fapt se petrece intr-o simultaneitate perfecta.
De asta venim in trup. Sa aprofundam secvente. Ca la un film care-ti da cu incetinitorul imagini pentru a intelege miscarea pas-cu-pas.

Pentru spirit conteaza experienta. Ca datatoare de profunzime in sentimente.
Ca asta ne e menirea. Sa aprofundam sentimente. Asta ne este scoala. Niciunele nu sunt mai bune decat altele, pentru ca scoala le contine pe toate. Si toate sunt legate intre ele. Sau mai degraba toate sunt radiatii ale aceleiasi baze.

Baza fiind iubirea.

Care fiind tot ce ne compune ca spirit, ca esenta, nu are nici adversari nici aliati.
Ea este.
Are varii nuante, compozitii, dar toate impreuna o compun.
Nu poti sa zici „pas” la nici o experienta, pentru ca absolut fiecare moment si fiecare sentiment pe care aici il percepi diferit datorita secventialitatii – compune totul.

Ca o prajitura. Sa zicem un ecler. Ca sa faci un ecler perfect – amesteci toate ingredientele din reteta, fara sa le judeci in functie de aparente. Stiu, tu eviti faina pentru ca ingrasa. Dar ia fa tu un ecler fara faina.

Sau ca o lectura. Fa-i un rezumat fara a-i citi paragrafe care nu-ti plac. Citeste o carte pe sarite. Citeste primele 10 pagini, treci peste urmatoarele 20, mai citeste 48 de pagini, treci peste urmatoarele 5, citeste in continuare inca 93 de pagini si ignora restul. Inchide cartea si fa-i rezumatul. Crezi ca poti? Esti sigur ca ai cuprins esenta mesajului?
Poti face o lucrare de licenta in acest mod?

Asa avem tendinta sa facem in vietile noastre. Stiind ca venim la scoala de fapt, in acest trup.

Suntam.
Jalonam printre ceea ce consideram noi util sau inutil. Sau corect sau gresit. Sau bun sau rau. Sau divin sau malefic.

De parca in clasa a treia imi alegeam singura importanta materiilor de invatat.
Ca daca era dupa mine invatam doar desen si literatura. Restul se duceau pe pustie, iar eu eram un elev premiant cu steluta. Olimpic. Toti am fi fost olimpici. Ca sa nu mai zic ca din clasa a 5-a as fi absolvit inclusiv facultatea, si as fi avut si doua mastere.

Acum ma bucur ca a trebuit sa invat si ceva matematica, geografie, istorie... Acum le inteleg utilitatea.
Dar din postura copilului ma inteleg perfect. De unde sa fi stiut eu atunci la ce imi folosesc restul care ma cam plictiseau? Ce intelegeam eu din cat imi explicau ai mei, avand in vedere ca vietisoara mea se derula lin intre joaca, visare, arta, sport si scoala?

In vietile noastre suntem studenti de sentimente.
Care, desi percepute secvential – par a fi distincte, separate, diferite, unele mai bune, altele mai rele, unele utile, altele efectiv nefolositoare, altele scarboase si interzise de un mental autoritar.... de fapt formeaza un intreg de toata frumusetea.
Un sentiment-mama - complex, total, intreg, perfect. Cu radiatii in diverse nuante, dar toate ale aceluiasi intreg magnific.

Iubirea este sentimentul – mama.
Toate variatiile acestui sentiment – sunt nuante ale unei culori, care cumulate, una – cate – una – formeaza CULOAREA.
Sau, mai exacta descriere ar fi aceea ca iubirea este lumina.
(S-a demonstrat chiar stiintific ca noi, la baza, suntem... ce crezi? Lumina. Adica atomul, baza tuturor celulelor care compun organe, care compun organismul – acest atom este de fapt format din fotoni de lumina, care se comporta intr-un mod inca neelucidat – in functie de observator – cand unda, cand particula.
Aceasta lumina – contine de fapt un spectru larg de culori si nuante.
Desi tindem sa catalogam lumina ca fiind alba si stralucitoare, toate culorile pe care le percepem – sunt radiatii de lumina, pe diverse lungimi de unda.

„Se numeste culoare perceptia de catre ochi a uneia sau mai multor frecvente de lumina”
Aceasta este definitia culorii.

Toate aceste culori sunt de fapt frecvente (lungimi de unda) ale aceleiasi lumini.

Toate sentimentele sunt de fapt lungimi de unda (frecvente) ale aceluiasi sentiment.

Prin urmare, daca toate compun aceeasi sursa, antagonismul este exclus. Nu exista o lupta intre nuante, ci o complementaritate perfecta a nuantelor care compun intregul.

De ce noi percepem in termeni de separare si disociere?
Pentru ca venim in trup pentru a aprofunda nuante, in asa fel incat sa integram cat mai mult din intreg.
Le percepem secvential, liniar, tocmai pentru a ne putea focusa pe ele exclusiv, si a le integra in totalitatea lor in intreg.

Suntem educati in termeni de „bine” si „rau”, pentru ca mintea are nevoie de repere pentru a-si forma tipare.
Dar daca privesti panoramic, ce este in totalitate bun, si ce este in totalitate rau?
Am mai dat exemplele astea, si acum am sa ma repet:

Cafeaua – este buna sau rea?
Ca mie mi-a spus medicul sa beau o cafea dimineata, ca am tensiunea cam mica, si m-ar ajuta sa-mi reglez presiunea.
Deci pentru mine e buna.

Dar la bunica-mea i-au interzis cafeaua, ca ea are tensiune mare.
Deci pentru ea, aceeasi cafea e rea.

Dar daca eu as bea 10 cafele pe zi, pentru ca stiu ca pentru mine cafeaua e buna.... ar mai fi buna?
Pai n-ar mai fi. Ca in exces m-ar dezechilibra. Tensiunea mea ar lua-o razna. La sanatoasa. Hai-hui. Bezmetica.
Ar fi rea.

Bun, dar atunci cum sa etichetez totusi cafeaua?
E buna sau rea?
Pai n-o etichetez. Ca ea e si buna si rea, in functie de caz.
Ea este, pur si simplu.
Modul in care ma raportez eu la ea este unul constructiv sau mai putin constructiv. Eventual chiar dezastruos.

Si paracetamolul e bun. Dar daca bag in mine ca sparta toata cutia odata – e foarte rau.

Tot ce este bun poate fi si rau, asa cum tot ce este rau, poate fi si bun.

Foarte multe medicamente contin in compozitie venin, si foarte multe tratamente complementare includ veninul ca panaceu, in anumite doze, la anumite afectiuni.
Care venin e de fapt rau.
Te musca vipera – esti victima. Cateodata scapi, dar de multe ori – nu.

Da, jalonam intre bine si rau, concepte-reper intr-un mental liniar. Insa, in fapt, totul este, experienta le contine pe ambele, iar sensul sta in echilibru.
Orice extrapolare aduce cu sine dezechilibru.

Experienta difera in functie de nuanta de aprofundat a fiecaruia. Nici o nuanta nu este mai buna sau mai rea decat restul nuantelor, pentru ca toate sunt indispensabile INTREGULUI.
Fiecare ton lipsa – saraceste lumina de o radiatie. Ii denatureaza toata compozitia.

Daca eu in viata asta aprofundez violetul, nu inseamna ca sunt mai smechera decat altul care aprofundeaza rosul, si nici mai natanga decat cel care aprofundeaza rozul.
Nu sunt nici mai buna, nici mai rea, nici mai smechera, nici mai fraera, nici mai cu mot, nici mai stearsa.
Pentru ca absolut toate culorile si nuantele acestora sunt indispensabile luminii in totalitatea ei.
In egala masura, in perfecta armonie.

Se vorbeste mult despre spirite bune si spirite rele.
Dar in plan spiritual nu exista nici dualitate si nici antagonie.
Da, exista spirite imature, in crestere, mature, ma rog, diverse planuri ale evolutiei.

Ca florile. Pleaca de la seminte si ajung treptat flori deschise.
Dar condamnam samanta ca nu e inca floare?

Ca si copiii. Se nasc nestiutori si devin adulti responsabili.
Dar condamni un sugar pentru ca plange aparent fara motiv, si nu e in stare sa-ti citeasca din Kant? Il consideri malefic?
Condamni copilul pentru boacanele lui nevinovate? Il cataloghezi? E rau daca ti-a spart o vaza in timp ce fugea spre tine, grabit sa-ti raspunda la chemare, dar inca nesigur pe pasii sai?

Cu totii suntem copii. Cu totii invatam. Suntem in diferite clase la scoala sentimentelor. Sau in diferite etape de evolutie.
Unde evolutia nu se cuantifica liniar, si nici un nivel nu este mai bun decat altul.
Pentru ca toate simultan compun aceeasi tema.

Bine-nteles ca exista lucruri minunate, inaltatoare, datatoare de energie si buna-dispozitie, si lucruri ingrozitoare, dezgustatoare, care-ti rascolesc maruntaiele de greata si revolta.

Bine-nteles ca exista oameni care fac lucruri bune, aducatoare de zambete,  si lucruri rele, apasatoare, distructive.

Bine-nteles ca exista intamplari care te inalta, si intamplari care te reduc la o suferinta imensa.

Dar nu exista nici un catalog celest care sa descrie punct – cu – punct fiecare actiune, lucru, sentiment – ca fiind bun sau rau.
Pentru ca toate sunt experiente absolut necesare unui spirit in evolutia sa.
Pentru ca acolo, in planul esentei, totul este continut. Cu cat integrezi mai mult, cu atat contii mai bine. Devii.

Facand jaloane printre sentimente, acceptandu-ti-le pe cele pe care le consideri tu bune, si refuzandu-le pe cele care iti repugna ca concept, catalogandu-le drept rele – nu faci altceva decat sa eludezi inevitabilul.
Spiritul are un parcurs ascendent. Niciodata nu involueaza, dar poate stagna, cu incapatanare, pana se plictiseste de aceleasi lectii care se tot repeta – si decide sa-si asume, sa integreze si ceea ce a refuzat, pentru a putea merge mai departe.

Ca la desen. Mai tii minte? Teoria culorilor. Am invatat-o in primii ani de scolala generala.
Combinam culorile primare ca sa generam o culoare secundara. Rosu cu albastru da mov. Galben cu albastru da verde. Rosu cu galben da portocaliu.

Si daca tu ai de aprofundat verdele, dar refuzi sa pui pe paleta galbenul, combinand compulsiv doar diverse nuante de albastru – vei obtine vreodata verde? Pai nu.

Asa ca... iti vei petrece o eternitate incapatanandu-te sa scoti verde din albastru pur, pana cand te vei plictisi, si vei fi dispus sa adaugi galbenul, astfel incat sa treci odata de verde, si sa mai integrezi alte culori din spectrul infinit al intregii lumini.

Galbenul.... o fi rau in perceptia ta, dar iata ca este indispensabil verdelui. Si lumina nu e intreaga fara verde, fara galben....

Iar tu... luminita in drumul devenirii.... nu esti nici buna, nu esti nici rea, esti pur si simplu o radiatie din tot.
Este alegerea ta daca-ti lucrezi nuantele toate, sau mai ascunzi cate una pe sub masa.

Dar in definitiv... doar te amani. Din devenire. Atata tot.

Nu crede ca daca te polarizezi in exces pe plus – si emani un albastru orbitor – esti cu ceva mai bun. De fapt, esti doar in dezechilibru. Nici verdele nu-l poti obtine, nici lumina n-o completezi, si nici armonia n-o gasesti, oricat ai striga-o tu, cocotat pe plus, cand centrul de greutate este undeva la mijloc.
Fara etichete.
Pur, si simplu.

Ah.... cat pe e sa uit: Ai reusit vreodata sa distingi ceva dintr-o secventa jpeg (fotografie) care contine doar lumina, nici o umbra?

Nu mai fugi de umbra ta. Secvential, iti poti valorifica lumina – DACA SI NUMAI DACA – te folosesti de umbre.