sâmbătă, 25 iulie 2015

Ce este in sufletul meu?



Chiar asa. Ce-o fi in sufletul meu?


Ma intreba zilele trecute cineva. Dupa ce-mi citise articolul despre femeia puternica.
:))))))))) Am apreciat ca a plecat de la premisa ca am unul!
Glumesc.
Asta si este in sufletul meu. Un fel de pace voioasa. Sau o voiosie impaciuitoare.


Dar nu a fost mereu asa.
Eu recunosc ca mi-am luat-o de la viata. Mi-am luat-o „big”. Asta in cazul in care cineva inca isi imagineaza ca m-am nascut in pozitia Lotus, pe varful unui munte sacru, facand mudre si mantre in timp ce ingerii-mi cantau „Ave Maria”, si-mi prezentau file din Akasha :)))))))

Au fost momente in care am cazut efectiv in genunchi si am urlat fara cuvinte, ca nu mai aveam niciunele.
Au fost momente in care ii strigam la Dumnezeu sa ma ia odata, ca-i detest jocurile sadice, si ca nu mai am putere, si nici chef sa fac pe paiata in propria mea viata.
Au fost momente in care L-am implorat sa-mi dea intelepciune, dar sa mi-o dea AICI si ACUM, si MULTA, ca altfel Ii ciufulesc creatia de-o zapacesc.
Au fost momente in care n-am mai avut lacrimi sa plang, si-am stat inerta cu zilele, fixand in gol un punct imaginar pe care il mentineam nemiscat cu orele, si-apoi il plimbam cu ochii mintii, aceasta fiind (in viziunea mea) singura mea putere asupra a ceva, orice.
Au fost momente in care am plans atat de mult incat mi s-au umflat ochii si buzele, si-apoi am ras de mine in oglinda, c-aratam ca o pitipoanca cu botox, si-mi spuneam ca sunt foarte sexi asa, ar trebui sa plang mai des.... dupa care izbucneam la loc in plans.
Au fost momente in care m-am intrebat ce fel de creatura sinistra sunt in ochii Creatorului meu, si ce trebuie sa fac ca sa-i castig macar mila, daca nu buna-vointa.
Au fost momente in care m-am intrebat daca exista un Creator.
Au fost momente.

Ca tot e la moda sa vorbim in termeni mistici, eu una recunosc ca am trecut prin iad (toate nivelurile) ca sa-mi pot dori constient in rai.
Constient. Si asumat.
Adica in deplina cunostinta de cauza, libera si nesilita de nimeni.
Libera. Fara preconceptii ieftine, fara conditionari de sine, fara mecanicitatea aplicarii unei teorii frumoase de dragul unei imagini sofisticate, la moda.
Ca acum e la moda sa fii „entitate de cer 10”, si se vorbeste mult despre evolutie, iubire neconditionata, compasiune.... si oriunde privesti vezi numai sfinti incarnati care au venit pe pamant din erori de GPS ingeresc, ori sa salveze omenirea de la .... inca nu am inteles exact de la ce anume, dar asta este o alta discutie.

Eu acuma mi-am gasit o stare interioara de pace. Inteleg mai mult decat atunci cand ma dadeam cu capul de pereti ca ma doare inima, si prin urmare traiesc intr-o zona curata, lina. Si totusi nu simt nevoia sa salvez omenirea. Nu consider ca oamenii sunt mai nenorociti acum decat alta data, nu „vad” pericole iminente apocaliptice, nu ma ingrijoreaza nici rautatea, nici prostia, nici nivelul vibratiei populatiei. Nu cred ca e nimic acum mai mult, sau mai putin, sau mai altfel decat a fost acum 100 sau 1000 de ani.
Doar termenii limbajului difera. De la o epoca la alta.
Atat preocuparile cat si actiunile, privite la o scara larga – sunt aceleasi. Doar ca primesc alte nume, in functie de trend.
Oamenii nu sunt nici mai rai, nici mai prosti, nici mai buni. Si nici nu se vorbeste mai mult decat alta data despre spiritualitate sau anti-spiritualitate. Doar ca se vorbeste in alt mod. Inainte nu exista facebook, twitter, instagram, wordpress, blogger. Dar erau la moda „ceaiurile”, sau „adunarile”. Si oamenii faceau exact ce fac acum pe facebook, numa’ ca in persoana. Prin viu-grai. Si-atunci erau la fel de divizati. Si la fel de uniti. In exact aceleasi framantari ca ale noastre.

Nu vreau sa salvez pe nimeni de la nimic. Pentru ca am inteles (prin calea cea mai data naibii, aceea a experientei) ca nimeni nu e un caz pierdut, absolut nimeni, si ca toti sunt exact acolo unde trebuie sa fie – pentru evolutia lor personala, ca spirite.

Nu ma ingrijoreaza nici valurile de propaganda cu privire la nu’s ce conspiratii la nivel inalt, nici isteriile de moment ale unor puritani.
Nimic nou sub soare.
Am inteles ca suntem diversi, mereu am fost asa, si mereu vom fi. Toti tintim spre aceeasi destinatie: cresterea. Evolutia. Desi am ajuns sa evit acest cuvant, pentru ca in ultima vreme s-a abuzat de el, sucindu-i sensul si valoarea.

Nu ma intelege gresit: nu ca nu intind o mana oricui imi cere asta, sau oriunde inteleg ca este nevoie. Dar nu mai fac din asta o isterie. Nu mai tremur toata de grija omenirii, nici de grija unui om care nu are aceleasi principii de viata ca ale mele, sau care - dupa standardele mele - e necajit-copt.
Nu ma mai pierd de grija nimanui. Nu pentru ca am devenit insensibila, ci pentru ca sensitivitatea mea a castigat niscaiva intelegere, dincolo de abilitatea de a „vedea”. Sau mai degraba acum nu mai „privesc”, ci „vad”.
In mare parte.
Ca si mintea mea tot liniara este. Tot ea e ciurul, oricat ar cumula sufletul.
Zambesc de cate ori aud pe cate cineva care afirma ca s-a lepadat de minte. Si ii urez trezire usoara.
Cu cat am inteles mai mult, cu atat devin constienta de cat de putin inteleg. Oricat de tare as fi eu dupa niste norme clasice de evaluare.
Cu cat am inteles mai mult – cu atat m-am smerit mai tare.
Nu, nu ma refer la smerenia aceea idioata, cu capul plecat si numarat de oite in gand, sperand sa-si faca treaba karma, si sa si-o faca daca se poate si sub ochii mei. Aceea nu este smerenie, cu tot respectul pentru „evoluati”.
Nu mai inghit in sec de mult. Si-o duc tare bine. Smerenia mea nu mai contine drame. Ci le anuleaza.

Da. Acum sunt un traitor impacat, pacifist si impaciuitor.
Asta este in sufletul meu. Si liniste si veselie.
Este sete de cunoastere, este pofta de viata, este drag de intelegere, este chef de joaca, este placerea contemplarii, este arta visatului, este simtirea artei, este si bine, si rau, si lumina si intuneric, este si sfant si profan, este si alb si negru, si toate culorile, cu diferite nuante, sunt de toate acolo.
Dar sunt bine asezate. Adica nu ma mai chinui cu inventarul. Nu ma mai epuizez incercand sa le schimb etichetele ca sa-mi dea bine la balanta.

E-adevarat, am muncit ceva la ordinea asta.

Cum spuneam. Ma numar printre cei care si-au luat-o zdravan, la fundul gol, pana am vomitat si de durere si de scarba.
M-am balacit in rahat pana-n gat, si-am inotat si impotriva curentului incercand sa ies la suprafata. Nu m-am nascut o sfanta, nu vin din cerul 10 cu misiune apocaliptica de mantuire a multimilor.
Vin din rahat, incercand sa ma mantuiesc pe mine. Cand am inteles asta, am facut eforturi fix in sensul asta – si rezulta ca a fost o alegere inteleapta.
Rezulta ca si oamenii din jurul meu se bucura de starea mea de pace, fara sa-i imping eu la nimic, fara sa fac nimanui capul calendar cu supra-teorii de evolutie, si fara sa ma preling toata de grija cuiva.
Rezulta ca binele pe care mi l-am facut mie - radiaza in jur, fiindu-le util si altora, fara sa ma epuizez eu sa dau cuiva o directie.
Rezulta ca ajut mai mult acum, cu inima impacata, decat atunci cu sufletul terci si mintea furioasa, plina de „trebuie”, „moral”, „corect”, „adevar”, „sfant”, etc.....

Am facut ordine, cum spuneam, acolo, in suflet.
In prima faza a trebuit sa fac cunostinta cu toate. Si cu alea bune, si cu alea rele, si cu alea cu care ma faleam, si cu alea pe care le piteam pe sub presuri si prin dosurile dulapurilor. Mai ales cu alea. Ca se-mputeau pe masura ce trecea timpul, si oricat le decoram eu pe cele frumoase, oricum le-as fi aranjat si sucit, si rasucit, si lustruit.... ma intoxica mirosul celorlalte, cele pe care nu aveam unde sa le arunc, dar nici la suprafata nu aveam chef sa le afisez.
Asa ca... pana la urma.... le-am scos, pe rand, sa nu mor asfixiata de duhoarea putregaiului din ele.
Pe masura ce tot scoteam, prindeam curaj. Ca fiecare, odata lustruita in acelasi fel ca cele pe care le consideram eu frumoase – devenea o piesa valoroasa. Cu fiecare ma intrebam la final ce a fost in capul meu de mi-am dorit sa ma descotorosesc.
Cand am fost in stare sa-mi asum, sa mi le asum pe toate, si sa mi le folosesc in functie de necesitate – mi-am usurat viata de tone de bagaj inutil si toxic pe de-asupra.

Stii, eu cred ca cel mai tare in lumea asta ne chinuie incercarea de a ne pastra o imagine perfecta despre sine.
Cred ca suntem usor de ranit, enervat, revoltat, doar pentru ca nu suntem foarte clari cu privire la noi insine, si ne bazam foarte tare pe cei din jurul nostru pentru a ne mentine o imagine acceptabila a propriului Eu.
Eu, care – oglindit in aspectele pe care noi le vrem musamalizate – se revolta.
Cred ca la asta se rezuma totul. La un Eu care bajbaie. Care nu e definit cu precizie, dar nici nu se vrea definit de-adevaratelea, ci se prefera fusarit printre randuri, marcand doar paragrafele fantastice, care sa-l prezinte cel putin magnific.

Eu, in momentul in care am inceput sa-mi asum si sa ma valorific pe de-a-ntregul, sau, ma rog, atat cat am deslusit din mine, dar fara interdictii si fara salturi si jaloane printre gunoaie – nu doar ca mi-am gasit pacea in interior, dar, cumva, s-a asternut o pace si in jurul meu.
Nu ma mai lovesc nici de aceeasi tipologie de oameni, nici de aceleasi intamplari care sa-mi taie genunchii si sa ma destabilizeze.
Nu ma mai lovesc.
Cu siguranta exista, cu siguranta unii „ma cauta” intr-un fel sau altul, cu siguranta nu m-am mutat pe un norisor roz, pufos si iubicios.
Dar cumva nu ma mai „gasesc”. Nu mai rezonez cu loviturile. De nici un fel. Nici nu le evit, nici nu le caut. Nici nu le condamn, nici nu le caut valori absurde.

Da, le recunosc valoarea in viata mea. Stii expresia „Orice sut in fund e un pas inainte”? Pai sa stii ca (cel putin) la mine asa a fost.
Cu fiecare sut in fund – am avansat un pas.
Ok, a fost alegere personala. Puteam la fel de bine sa-mi dau cu fundul de pamant si sa raman acolo. Plangandu-mi soarta cruda. Si aratand cu degetul in stanga si in dreapta. Si-n sus, si-n jos. Si acrindu-ma pe dinauntru. Cumuland venin. Otravind tot ce ating.
Puteam.
Dar am ales invers.
Stii cand? Cand am realizat ca nimic nu ma mai sperie. Trecusem deja printr-o gramada de shituri, si cumva am inteles ca nimic nu ma ucide, oricat de sinistru pare a fi. Si ca exista viata dupa durere. Si ca durerea e optionala. Adica e alegere personala.
Atunci cand am inteles in totalitate ca nu (mai) am nimic de pierdut – m-am eliberat de frica, si am castigat libertate. Libertatea de a alege cum am eu chef.
Lumina, intuneric, ce vreau eu.

Am ales lumina, dar nu de teama intunericului, nici impotriva lui.
Ci pentru ca i-am inteles esenta, si mi-a placut ce am inteles.