sâmbătă, 18 iulie 2015

Un zambet n-a ucis pe nimeni

Eu zambesc. Mult. Uneori fara un motiv evident. Poate vad ceva hilar, sau sesizez ceva induiosator, sau poate pur si simplu trece cineva cunoscut. Sau trece cineva pe langa mine pur si simplu si ne privim. Sau poate am o chestie complicata de rezolvat. Inainte chiar de a ridica spranceana (alt tic) – zambesc. Nu, nu zambesc a paguba, ci pentru ca am ceva dintr-un soarece de biblioteca in mine, care-si freaca mainile mereu cand e vorba de brainstorming :))))

Zambesc aproape de fiecare data cand imi intersectez privirea cu cineva. Nu am un motiv impus pentru care fac asta. Asa sunt eu, de mica.
Cred ca este unul dintre instinctele pe care nu am simtit nevoia sa le prelucrez. Acuma zic ca bine am facut. In caz contrar, as fi depus eforturi sa-mi schimb modificarea, si sa revin la starea de copil. As fi lucrat cu mine ca sa-mi readuc zambetul curat pe buze.
Si deci eu sunt tipa care zambeste.
:)))) Tin minte ca in perioada in care dadeam teste pentru un post in televiziune, noi fiind cateva zeci de candidati in prima faza, redactorul – sef, care se ocupa de noi, imi spunea „tipa cu zambetul molipsitor”.
-„Nu v-am retinut chipurile la toti, nici nu aveam nevoie sa fac asta, stiind ca oricum va triez, dar tu mi te-ai fixat pe retina din prima zi. Ai un zambet molipsitor” – mi-a marturisit ea ulterior, cand deja eram colege.

Multa vreme nu am constientizat impactul pe care-l poate avea un simplu zambet gratuit. Si de fapt, nu am calculat niciodata nivelul de raspandire al zambetului pe glob. Poate pentru ca, personal, nu mi-a lipsit niciodata starea de zambet, si prin urmare nu m-a lovit nici o proiectie de-a lungul vremii. Sau poate ca am omis ceva important de-a lungul contemplarilor mele.
Pentru ca zambetul este vital. Orice om cu scaun la cap iti spune asta. Zambetul este rezervor de energie, e sanatate curata.

Doua intamplari diametral opuse mi-au adus subiectul in scris.

Ieri, cineva mi-a zambit larg.
O necunoscuta. Am trecut una pe langa cealalta, si fata ei a luminat incaperea intr-un zambet adorabil, plin.
Nici nu cantarisem zambetele vreodata. Dar ai observat ca exista zambete care efectiv dau senzatia de plin, de consistent, de un fel de esenta concentrata, si mai exista zambete goale parca de continut? Eu abia ieri m-am gandit la asta. Cand fata asta mi-a zambit pana-n inima.
Ca sa vezi reactie.
In prima faza mi-a venit sa-mi intorc capul, convinsa ca-i zambeste cuiva cunoscut ei, eventual. Nu l-am intors, in primul rand pentru ca stiam ca nu exista nimeni in afara de noi doua pe acel coridor, dar mai ales pentru ca am vrut sa-i traiesc zambetul pana la ultima picatura. Era cald, si mi-a magulit endorfinele.
O clipa m-am intrebat daca ne cunoastem de undeva. Ca sa vezi reactie de zambitoare de meserie.... Tocmai eu, mama zambetului necalculat – eram circumspecta cu privire la un zambet similar.
Abia dupa ce am exclus alte variante de convenienta sociala, mi-am dat seama ca si fata mea era plina de acelasi zambet.
Dadusem de-o oglinda.
Da, da, tipa era oglinda mea curata, cu reflexie totala. Dar, cu toata psihologia mea.... m-am prins cam greu ...

In urmatoarele momente m-am intrebat de ce mi-a venit cu intarziere un raspuns atat de simplu.
Dar mai ales – de ce am avut nevoie de un raspuns.
Pentru un simplu zambet neconditionat si dezinteresat (adica fara interese in substrat).

Si mi-am dat seama ca starea asta de zambet plin - este de fapt destul de rara.

Oamenii nu prea zambesc cu toata fata.

Unii zambesc timid, retinut, tematori parca de reactia interlocutorului. Nu cumva sa lezeze cu ceva. Nu cumva sa incalce un teritoriu privat. Ca si cand ar scrie „Caine rau” pe fetele noastre, care caine pazeste feroce intimitatea sobrietatii personale, iar el – zambitorul – ar cam zambi, dar numai cand cainele nu-i dezlegat, sau cand proprietarul il asigura ca nu musca.

Unii zambesc cu mana la gura. De parca ar face ceva rusinos, absurd. De parca zambetul le-ar trada o stare de idiot, pe care n-ar vrea sa o desconspire, sau o infractiune la adresa importantei personale, una care i--ar pozitiona instant intr-un teritoriu al ridicolului.

Unii isi dozeaza zambetele, in functie de persoane si imprejurari. Cu o agenda imaginara in care bifeaza paragrafe, si in functie de bife – dau cu felurite zambete, sau nu zambesc deloc.

Unii nu prea zambesc, punct. Astia – „foarte importantii”, si „victimele congenitale”. Zambetul le-ar ravasi importanta de sine.

Ca veni vorba de „victime congenitale”.
Adica oameni care se considera victime din nastere. Toata viata este in sine un agresor al bietelor lor inimi marinimoase, care si-o incaseaza si pentru ca respira. Tot ce se intampla in jurul lor are o conotatie ostila la adresa lor.

Coliziunea cu o „victima congenitala” este a doua intamplare promisa.
Eram la nunta prietenei mele.
Suntem o gasca de fete. De foarte multi ani. Toate diferite. Nu suntem un grup clasic de pisicute mondene cu manichiuri, frizuri, posetute, toculete, mersuri, tonuri, botoxuri, silicoane, gesturi, apucaturi – identice, date cu copy-paste de la una la alta.
Noi ne avem perfect, dar suntem toate opuse ca esente. Ne imbracam diferit, ne manifestam diferit, lucram in diferite domenii, citim chestii diferite (da, da – toate citim, uite, asta e o similaritate intre noi!), mancam diferit, ma rog, suntem o echipa excentrica de sexe frumoase, care functioneaza de un amar de vreme dupa o regula foarte simpla: aceea ca nu exista reguli.
Ok, poate una singura: In fiecare an, de 1Martie – iesim in club. Doar noi. Fara soti, fara iubiti, fara admiratori, fara. Doar noi, fetele.
Anii au trecut peste noi, poate nu avem timp sa ne adunam foarte des la povesti, poate trec si cateva luni fara sa bem o cafea impreuna toate, dar de 1Martie facem rezervare si fara sa ne intrebam dinainte. Se stie. Iesim. Barbatii din vietile noastre cunosc traditia, si s-au obisnuit. Nimeni n-a contestat-o pana acum.
Nici n-ar avea de ce. E o placere infantila si nevinovata. Ca un fel de traditie de familie care ne pastreaza unite.

Si deci eram la nunta zapacitei. Zapacita grupului. Nici nu mai stiu cate inele i-a dat baiatul pana s-a induplecat sa zica „Da” :))))))))
Cand – in sfarsit l-a zis pe „Da” – toata lumea a fost circumspecta. Inclusiv logodnicul. Pana in ultima zi am fost pregatiti si sa mergem la nunta, dar si sa ne intoarcem din drum, impopotonati si zorzonati, ca nu mai e mireasa.

Iti dai seama ca la nunta asta am fost toata un zambet.
Pai cum altfel?
O vedeam si pe zapacita maritata :))))))))
Si pe masura ce treceau orele – ea tot acolo era, prezenta si responsabila la propria ei nunta!
Radeti voi, radeti, dar eu nu exagerez nimic. Si radeam in mine cu o pofta totala!

Zambind eu asa... nestingherita, ma lovesc la un moment dat de doua sageti veninoase. Izvorau din ochii unei doamne a carei varsta mi-a venit greu sa o estimez. Poate un 40+, dar nu neaparat. Fata ei contorsionata intr-o expresie de criminal lasat in libertate – imi ingreuna aprecierea justa.
Ma fixa.
Eu, ghiocelul candid, zic „N-are cum, ce sa-i fi facut eu doamnei? Ca n-am vazut-o-n viata mea..”
Ma uit in jur, hotarata sa depistez marul discordiei evidente din ochii incrancenati ai doamnei fara varsta.
In jur – pustiu. Toti erau pe ringul de dans.
Eu – singura la masa mea, ea – singura la masa ei din fata mesei mele.

Acuma... io ce sa fac?

Sa dau inapoi o sageata, ca si cand ma bag la joc - eu am maneta 2, iar ea e cu 1, ca a dat startul, si o dam ca gamerii in scoruri pe reprize? Avem un scor limita, sau o dam asa pana moare prima, sau exista reguli, adica se castiga vieti cumva, sau primesti arme pe masura ce avansezi in leveluri, sau in lupta dreapta ne luptam pana ne doboram.... ?
Neeehhh.... imi zic. Nu-i funny, ca nu stiu de-astea. Plus ca nestiind regulile, poate-mi scapa o scaltoaca de-i zapacesc jocul, si  ma mai baga si la penalty. Nu ma bag, man....

Sa plec capul, in semn de respect, poate se simte magulita in vanitatea de luptator, si ridica mainile ca-n ring, in semn de victorie, apoi isi vede linistita de treaba?
Da.... numa’ ca luptatorul din ea n-are obiectul luptei specificat. Ceva o fi in capul ei, da’ cine stie ce? Dar daca plec capul si ea deduce ca da, eram chiar vinovata? Ca deduce.... treaba ei, sa fie sanatoasa, dar daca o data dedusa, doamna-si amplifica trairea conflictuala, si ma trezesc ca-i stric ploile definitiv?
Las’.... mai bine nu – imi zic spasita.

Oarecum incurcata de insistenta cu care ma sageta, grabita sa reactionez intr-un fel, oricare ar fi el, si sa incheiem socotelile, ca oricum erau greoaie si ma depaseau.... am zambit.

Dom’le... ce sa fac? Asta mi-a venit prima, si-am dat-o din topor, asa, ca taranca.

Am zambit, si am trecut mai departe, gratios, cu ochiul – catre ringul de dans, unde mireasa se dezlantuia ca Hopa-Mitica de cateva ore, ca n-a stat jos o clipa de cand s-a pornit muzica.

Cred cu tarie ca doamna nu m-a iertat niciodata pentru zambetul ala. I-am simtit revolta, si chemarea barbara la lupta.

De cate ori privirea mea trecea prin zona aceea, simteam tensiunea unui teren minat. Mocnea in dansa o determinare demna de un gladiator.

„Moaaammmma, da’ ce toxic da tipa” – imi zic la un moment dat, obosita sa-i escaladez privirea, nu cumva sa-i intru in raza de actiune, sa declansez.... ce?
Chiar asa?
Ce anume se intampla de fapt? Si de ce ma feresc ca un infractor vinovat? Si cam cat sa o tinem tot asa, cand de fapt in jur se canta si se danseaza?

Imi adun fortele, trag aer in piept sa prind curaj, si trag cu ochiul catre masa doamnei.
„Ce-o fi, o fi!” – imi zic, in timp ce-mi indreptam – nu chiar asa de brava cum mi-ar fi placut mie sa cred ca sunt – privirea catre masa minata.
Langa doamna venin, sedea ca pe ace – un domn. Fix ca pe ace. Parea sa aibe fundul intepat din multiple pozitii, care-mai-de-care mai sinistre, si se foia cam ca un personaj de desene animate, in timp ce dadea pe gat cate o dusca de bere, cautand curaj in ea, sau alinare.

Atat mi-a trebuit. Sa-l cuprind in treacat cu privirea. Ca s-a dezlantuit jihadul. A fost aproape de un gest necugetat. Si-a luat doamna venin un avant de ridicare, ca un caine de lupta, care sare direct si fara sa maraie.
Nu stiu ce a oprit-o la jumatatea ridicaturii.
Cred ca Dumnezeu si toti sfintii de care stim si de care n-am auzit toti muritorii la un loc.

Cred ca cineva acolo sus – ma iubeste tare.
La cat era de pornita, doamna spala pe jos cu mine – inainte sa apuc sa ripostez, sau macar sa inteleg ca e „trouble”.

Ce crezi ca am putut eu sa fac?
.... Am zambit (!).
Timid, asezat, cumva intelegator, si cred ca si usurata, ca am scapat ca prin urechile acului de o paruiala sanatoasa rau.

Bai, dintre toate reactiile posibile ale unui om inteligent si cu mintea la cap.... eu n-am stiut altceva sa fac, decat sa zambesc!
Mi-a venit. Inainte sa-i calculez daunele in moralul si-asa terfelit al doamnei venin, pe care instant am inteles-o.
Isi apara un teritoriu imaginar. Domnul „de pe ace” se foia prea mult pentru puterea ei de acceptare. Tot peste puterea ei de acceptare era sa-i inteleaga foiala sotului drept altceva decat o tradare pe baza de curvasarie. Clar toata lumea vroia sa i-l fure, si si mai clar – omul ei pacatuia de moarte cu fiecare respiratie care nu-i atingea ei baza cefei.
Doamna era cainele de paza. Un amstaff antrenat sa rupa tot, hranit cu carne cruda.
Domnul era chiar nevinovat, pe de alta parte. Dintre toti mesenii de la nunta aia – chiar dansul nici nu cred ca ne-a remarcat.
Pe mine si restul de fete din gasca, asezate la aceeasi masa. Masa „fetelor”. Care eram oarecum in centrul atentiei generale, fiind prietenele miresei, celebrele intaiului de martie al fiecarui an :))))))))))))

Si doamna-si pazea cu dintii un teritoriu la care, de altfel, nimeni nu atenta.
Dar chiar asa un ghinion, din toata sala aia mare, sa pice ea chiar langa masa plina plina de ispite.... Ielele eram in ochii ei, stiu sigur, desi aveam si domni la masa.
Ce contau ei? Ca lumea e rea si plina de netrebnice ordinare care se nasc pentru a fura privirile barbatilor bietelor femei serioase, care-si dedica vietile, renunta la ele, renunta la tot, numai sa-si tina in lanturi otelite casniciile fragile.... Ca lumea e rea si curva.
Ca barbatii e porci oricum, dar fiecare sa tina de porcul ei, da?

Am inteles-o.
Nu, nici n-am compatimit-o patimas, dar nici nu am condamnat-o.
Nimeni nu-si doreste sa fie o „victima congenitala”.
Caci asta era domnia sa. O victima din oficiu a tot ce misca si ce nu misca. O femeie care-si purta un etern conflict interior al unei stime de sine inexistente, al unei nesigurante existentiale ravasitoare.
Absolut tot ce respira ii putea ameninta relatia, viata, stabilitatea. Pentru ca, in viziunea sa, ea lupta pentru supravietuire.
Nu pentru ca era rea, sau ii placea lupta, ci pentru ca atat intelegea ca exista. Asa decoda ea viata. Acesta era tiparul sau judicativ. Toti sunt de vina, si nimeni nu poate de unul singur.

... Intoarsa din saltul de atac de la jumatatea avantului, doamna s-a reorientat catre netrebnicul sot, murmurand reprosuri si amenintari.
Nu ma intreba de unde stiu. O priveam cu coada ochiului, oarecum ingrijorata ca-l va masacra pe bietul om in locul meu, determinata sa cer ajutoare in caz de forta majora.
N-a fost cazul. Conflictul a ramas mocnit, cumva in stand-by, eventual pe cale sa degenereze la prima privire vinovata.

Am stiut ca nu-i de joaca. N-am mai privit nici macar in zona mesei. Decat cu coada ochiului, pe dupa copaci. N-aveam cum sa nu studiez discret. Era un caz curat de paranoia, si ma incita. Sa deduc daca e si cu psihoza, daca e sub tratament, daca e un episod izolat, sau o stare generala de tulburare de personalitate – cu decompensare, daca... daca....

Doamna venin a stat in alerta si-a aruncat sageti constant, ora dupa ora, catre tot ce a miscat in jur si a purtat rochita.
Domnul s-a foit cuminte langa dansa toata noaptea, luindu-si cate un capac de cate ori ridica privirea mai sus de nivelul sticlei de bere. Pe care o golea rapid, si o inlocuia imediat. Prin intermediul sotiei - gladiator, care detinea toate fraiele comunicarii cu exteriorul.
Si care n-a zambit odata. Nici macar o clipa in toata noaptea. Pai cum sa zambeasca, cand toate greutatile universului ii atarnau pe umeri? Cum naiba sa zambeasca, si la cine? Ca sotul trebuia tinut sub papuc, si nu era usor, ca se foia mult, iar sala era plina de dusmani pe tocuri, gata sa-i pradeze siguranta cuibului, ca niste ulii perversi?

Eu am gresit mai mult. C-am si zambit. Pentru asta am fost pusa sub stricta supraveghere preventiva. Si intepata constant cu cate o sageata veninoasa, nu cumva sa misc in front.

Diagnosticul meu – desi nu face subiectul discutiei – dar daca tot am zis ca am ochit in continuare, sa zic si ca mi-am satisfacut curiozitatea profesionala: tulburare pe axa 2, neidentificata medical, prin urmare fara tratament de sustinere, decompensata - evident – la stimulii excitanti din contextul petrecerii, care i-au amplificat teama de abandon.

Ba da, face subiectul discutiei. In momentul in care mi-am tras concluzia, in timp ce-mi savuram reusita – s-a produs un declic.
Nu stiu daca in mine sau in ea.
Cert este ca pe mine nu m-a mai sagetat. S-a produs o magie.
Nu stiu daca corpul meu a emanat o chimie linistitoare, sau pur si simplu ea s-a focusat pe altceva, epuizandu-ma ca subiect. Stiu doar ca eu am iesit din zona de pericol din raza ei de supraveghere. Am devenit inofensiva.
Dar si ea, devenise in mentalul meu – la fel. O intelesesem. Pe toate partile. Nu ca de-acuma ma regaseam in ea, dar ii depistasem motoarele.
Sotia – gladiator nu avea o problema cu mine. Nici macar nu avea o problema cu restul femeilor frumoase, desi ea cu siguranta nu stie asta. Ea are o problema in ea, cu ea, si una destul de apasatoare.

Concluzia mea?
Ca mare e gradina. Si toata-i in continua crestere.

Dar un zambet n-a ucis pe nimeni.

Nici macar pe mine.... :D
Ca si atunci cand sortii imi erau potrivnici, si destinatara zambetului meu necalculat s-a avantat a napustire – viata, Dumnezeu, un inger pazitor, o forta nenumita – a intervenit, taindu-i elanul din genunchi, si aplanand usor o tensiune de bomba cu ceas.
Pana la liniste.

Da, asta este concluzia mea. Un zambet interior face minuni. 
Nu doar ca n-a ucis pe nimeni. Dar declanseaza miracole. 
Mereu.

Un zambet interior.