marți, 4 august 2015

In memoria unui prieten drag

- „Pauza. Frana. Va rog eu frumos, nu mai „dadeati” oameni buni, usor, sa-mi trag si eu sufletul dupa minte, ca io sunt una, si mititica, iar voi sunteti trei calare pe ideile mele, da? Usor, ca-mi traumatizati stresul post-traumatic, mai baieti....”

Zic eu exasperata, dupa ce m-au sucit pe toate partile, si mi-au demontat aproape tot ce misca in capul meu, trei odata, acoperindu-se unul pe altul, asa incat sa nu-mi dea ragaz sa rationez, ci sa le absorb cu inima direct.
Ba, si dadeau ca Ninjitsu, unul in dreapta mea, maraind ca-i stau pe „umbra”, si doi in fata mea, amandoi orientati strategic pe diagonala, asa incat sa faca linie directa cu mine.
In plin centru, la o terasa, mancand inghetata.
Vorbeam... despre mine.
Din start ceva neobisnuit. Dar mai ca vorbeam despre minele care trecea printr-un episod de stres post-traumatic... deja era greu. Si astia erau pusi pe mine, nu ma menajau tata, cu nimic, ba chiar apasau demonstrativ cu degetele inmuiate in sare pe rana, nu cumva sa treaca neobservati....

Dialogul mi-ar fi fost amuzant, daca nu mi-ar fi fost incomod.
Acum rad. Atunci eram pe o muchie fina de cutit. Alunecam ba stanga, ba dreapta, si-mi venea sa-mi bag picioarele-n tot, si sa-i trimit direct la stimatele mamele lor. Se aprinsesera prea tare pentru gustul meu, si ma simteam efectiv incoltita.
Ma pasau de la unul la altul, si la un moment dat m-am surprins luandu-l pe „Nu” in brate, ca fetita din poveste.

Stii partea aceea din povestirile despre Don Juan Matus, scrise de Castaneda, in care doi naguali ii spoteau la ureche ucenicului, unul in stanga, celalalt in dreapta, pana omul a intrat in transa?
Na, cam asa eram eu.
Deja de la un moment dat nici nu-i mai auzeam, le simteam doar energia cuvintelor, ca un dans energic, un.... Samba... Nu! Un Passo Doble era! Clar un Passo Doble.
Stii dansul? E dansul acela energic in doi din categoria dansurilor sportive, care seamana cu goana unor toreadori, cu mult patos, cu pasiunea dezlantuita arzand in goana frenetica de mesmerizare a taurului ce scoate foc pe nari si fulgere din ochii infuriati....

Ei, cam asa: ma purtau pe ritmul unui Passo Doble cu vibratia intentiilor lor contopite intr-un intreg perfect armonizat intr-o directie clara: aceea din afara zonei mele de confort.
Mult in afara. Atat de afara, incat eram pe punctul de a ma retrage.

Mi-a luat-o el inainte.
Cel pe care astazi il omagiez.

M-a luat de mana si mi-a spus sa ma ridic.
Eu – deja ametita de demonstratiile lor de forta, cumva circumspecta, ca un caine haituit la care mergi cu mancare, si care te priveste iscoditor, nu cumva sa-l lovesti – il intreb de ce.

- „Ai incredere in mine.”

Fie... imi zic eu in gand, sa fie ultima, ca la mine e capatul.

Tinandu-ma de mana, ferm si in acelasi timp lasand suficient spatiu cat sa fiu lejera si sa ma decontractez.... ma trece strada intr-o tacere totala.
Aveam nevoie sa-mi vorbeasca, ma intrebam unde Dumnezeu ma duce, si de ce i-am lasat pe ei la masa, si care-o fi talcul, adica – are vreun talc, sau pur si simplu se joaca infantil cu mintea mea?
Dar el tacea.

Am urcat treptele Catedralei, si nimeni nu vrea sa stie ce era in capul meu....
Deja imi imaginam cum ma arunca sub sutana vreunui parinte, ma pune sa ma spovedesc, arunca cu aghiasma-n mine, ma taraste printre icoane, ma pune sa le pup, imi pune piedica sa ma-ngenunchieze prin fata altarului..... toate transpiratiile ma treceau valuri-valuri, si trageam cate un ochi in sus: „Doamne, faca-se voia Ta, da’ sa stii ca eu nu prea mai pot...”

Nu mi-a dat drumul la mana. Ma tinea de stanga. Cu dreapta mi-am facut stangaci cruce, parca avertizand divinitatea ca-s pusa la colt....
L-am vazut cu coada ochiului zambind strengareste.
Ma intrebam ce e de zambit. Chiar, ce e de zambit? Ce-mi coci? Doar n-ai de gand chiar sa ma pui in vreo situatie fix in sfanta biserica....

Dintr-o data s-a oprit.
Undeva in mijlocul drumului spre Altar.
M-a strans usor de mana, si a ridicat privirea in sus.
Am ridicat-o si eu.

Un ocean de liniste mi s-a asternut in toate cotloanele incheieturilor, pana in acel moment incordate intr-o tensiune greu de povestit cu cuvinte.
Greu de reprodus in cuvinte este si pacea care m-a invaluit de sus in jos, din interior in exterior, in toate structurile de informatie si simtire.

Priveam tavanul, asa, ca doua paiate-n mijlocul bisericii, fix in mijlocul ei, si lumea se oprise parca din existenta mea, si gandurile s-au oprit, iar eu nu le mai cautam sirul....
Era Isus.
Pictat. Dar trecusem de pictura din primele secunde. Acum eram doar ... toti intr-unul, si unul in toti.

Priveam tavanul ca doua maimuci in mijlocul bisericii.

Cred ca lumea ne ocolea, dar nu stiu sigur, pentru ca lumea de-acolo se oprise pentru mine, iar eu ma odihneam libera in .... spirit.

Toate cuvintele din lume au palit in fata acelei .... pauze.
Tacerea pe care mi-a oferit-o, si stopul fix in mijloc – au facut cat 77 de teorii elevate.

In drum spre inghetata si partenerii de discutie – m-a intrebat doar atat:

- „Mai ai nevoie de cuvinte?”
- „Nu. Le-am trait pe toate. Iti multumesc.”

O luna mai tarziu, faceam acelasi drum... dar singura.
El a murit.

... M-am oprit in mijloc, si-am cazut in genunchi. Fata imi ardea de lacrimi siroaie, pe care nici nu puteam, dar nici nu-mi doream sa le opresc.
Asteptam un semn, un raspuns, o incurajare.
Si asteptam linistea.

Si linistea a venit... impachetata cu viziunea trecerii lui in lumea de dincolo.
Cu raspunsul.
Si incurajarea.

Desi, fix in acel prezent, sufletul lui avea un drum lung de parcurs, inapoi, Acasa, acolo unde Totul se vede cu alti ochi.... cu ochii despre care odata imi povestea in cuvinte rostite.....

A trecut un an de-atunci. Refac drumul spre mijloc. De data asta fara intrebari, doar cu recunostinta.

Iti multumesc ca ai existat in viata mea, acum si alta data.
Iti multumesc ca inca existi.
Dumnezeu sa te aibe-n gratia Lui mereu, suflet bun :)