duminică, 9 august 2015

Interactiuni

Un articol inspirat de Raluca Muresan

Ador interactiunile copiilor.
Sunt atat de genuine. Isi deschid inimioarele pur si simplu, si isi impart necenzurat din ele.
Ma duc des in parc cu fiica-mea. Are un an jumate. La varsta asta – toata lumea-i a ei.

Iar eu, invat cuminte de la ea.


Piticii se simt unii pe altii, se cauta parca. Oricat as cauta eu cate un loc izolat si verde, buburuza mea n-are stare pana nu ajunge fix in capatul celalalt de parc, unde alta mamica, la randul ei – spera sa se bucure in liniste de doi pomi umbrosi de dupa alei.
Pruncul mamicii ii face cu mana junioarei mele, parca se cunosc de-o viata. A mea – sare direct pe el. Fara avertismente, il pupa tot, si-si plimba manutele pe fatuca lui, scotand sunete de tandrete, asa cum stie ea sa-si verbalizeze dragul. Ala micu’ se lasa pupat, si pluseaza: cum o prinde pe pupacioasa usor dezlipita de el, ii ia suzeta si-o gusta si el putin. Mamica baiatului sare intre ei sa-i scoata fiului din gurita suzeta, explicandu-i ca nu-i voie, ca fetita are suzeta ei doar pentru ea, dar fiica-mea nu se lasa. Isi ia suzeta, si-o indeasa inapoi in gurita flacaului, cu cateva luni mai mic decat ea.
Dodoloata mea il dezechilibreaza cu elanul ei, si de data asta sar eu, sa redresez echilibrul micutului, si-i explic ca baiatul e mai mic decat ea, si ca trebuie sa aibe grija sa nu-l darame. Asta micu’ revine in forta si mi-o smotoceste toata, parca spunandu-mi sa nu ma bag, ca e treaba lor cum se iubesc, si care pe care, cum se darama.
Intre timp se mai aduna cativa la pupat in jurul nostru.
Doua fetite, mult mai mari decat iubaretii – vedeta, una de vreo patru anisori, cealalta – aproape sase. Cu bunicii. Le-au scos sa le oboseasca putin inainte de culcare.
De pe alee au depistat focar de iubire printre copaci.
Au zbughit-o catre noi, lasandu-i pe cei mari in urma, fara drept la replica.
Direct pe pitici. I-au inconjurat inlantuindu-se de manute in jurul lor.
Radeau de mama focului, felicitandu-se reciproc ca au trecut pe-acolo, ca uite ce bebelasi dulci au „prins”.
Fiecare pe limba lui, si-au impartit – acolo, pe loc – tot: feluri de atasament, suzete, jucarii, pupici.
Noi, parintii si bunicii – mai interveneam ca arbitri cand se lasa cu cazaturi sau trasaturi de pampers.
La plecare – despartirea a fost grea. Fetitele mai mari ma trageau de rochie, punandu-ma sa le mai promit odata ca mai venim in parc, fix in locul ala. Astia micii se agatau de fustitele gargaritelor vorbitoare, tinandu-se de manute, ca si cand asa, inlantuiti – nu-i putem desparti.

Pofta lor de viata este molipsitoare. La fel si deschiderea sufleteasca.
Necenzurat. Asta e cuvantul care-mi vine mereu in minte.
Si nepoluat.
Adica se plac, pur si simplu. N-am sesizat nici un caz de antipatie intre copii. Dimpotriva. Se atrag ca magnetii.
Aseara, trecand pe alee cu fiica-mea deja extenuata in carucior, aud in spatele meu zarva.
- „Uite, mama! Uite, uite! Asa bebelas dulce visez eu! Vezi? Uite mama, in carucior! Vreau sa ma joc cu bebele, imi vine sa-l pup!”

Ador interactiunile copiilor. Sunt descretitoare de frunti.

Si ma intreb uneori ce se schimba intre timp.
De ce ne invrajbim asa la maturitate.
De ce ne impartim in tabere, de ce devenim atat de drastici, de individualisti.
Nu stiu daca „individualist” este un cuvant potrivit. Si copiii sunt individualisti. Insa pe un alt palier de manifestare. Sau de traire.

Isi cunosc foarte bine propriile nevoi, dar nu se simt atacati de nevoile altora. Nu au inca engramele judecatilor de valoare.

Zilele trecute, la strand, erau trei pe-o minge. La un moment dat, toti trei trageau de ea. De-aceeasi statura piticotii :))))))
Cand am intervenit noi, adultii, sa-i despartim – s-au aliat toti trei.
Cretulina care monopoliza mingea, a aruncat-o din manute, si s-a lipit de fiica-mea.
Adica.... dom’le, era treaba lor cum si cat trageau de minge, ce ma bagam eu in jocul lor? De unde mi-a venit mie ideea ca daca toti trei trag de o minge, inseamna ca e vreo problema? Cum adica sa-i spun la fi-mea sa lase mingea? Pai ce? Ei se baga in discutiile noastre idioate de adulti politicosi si ipocriti? Ia sa-mi vad eu de treaba mea, cu tagma mea de scortosi inhibati, si sa-i las pe ei in pace, cu mingea lor cu tot.

Unde, cand intervine schimbarea?
Ma uitam la noi, adultii. Politicosi. Shimburi de vorbe despre cei mici, care – cum face, insa cumva precauti. Sa nu cumva sa depasim o limita. Sa nu inoportunam cu vreo idee.
Dezbracati de haine, dar acoperiti pana peste cap de paturi de pre-concepte. Bariere. Cu lacate.
Un tatic mi-a cerut o tigare. Dupa vreo ora de asistat copiii, care deja erau „la catarama”.
Cumva ferit. Jenat ca face asta, explicandu-mi ca el fumeaza doar ocazional, si nu s-a gandit ca o sa vrea sa fumeze pe strand, dar pentru ca si-a luat si o bere, ca l-a lasat sotia, ca e zapuseala mare, acum i-ar prinde tare bine si-o tigare, si regreta ca si-a lasat pachetul acasa.
Eu ii intind zambind pachetul, iar el ma mai intreaba odata daca poate sa ia.
Eu largesc zambetul – si-l indemn sa ia, sa ia si pentru sotie, el mi-o reteaza aproape speriat.
- „Nuuuu...... multumesc, sotia nu fumeazaaa, de fapt nici nu suporta tigarile”.
Prind ideea, si-l indemn sa-si ia cate vrea pentru el, ca noi o sa plecam in curand, si poate o sa mai vrea mai tarziu.
Ochii lui au facut un tur brusc in directia consoartei. Cu coada ochiului am prins si eu conflictul din privirile celor doi.
Mi-a spus grabit inca o poveste despre cat de putin fumeaza el de fapt, si ca una ii ajunge, clar, imi multumeste tare mult.

Undeva, pe parcurs, devenim opaci.
Ne pierdem naturaletea, si ne acoperim cu felurite frici, idei fixe, stereotipii, manii („manii” cu a, nu cu i din a. Desi... devenim si maniosi – cu i din a..).

N-am sa uit niciodata atitudinea unei mamici, tot in parc.
Chiar in parcul copiilor.
Mi-a servit de lectie, fix cand ma intrebam cel mai tare unde se produce scindarea in naturaletea noastra.
Doamna trecea pe langa noi, cu pruncul in carucior. Estimam sa aibe in jur de un anisor si ceva. De-o seama cu a mea. Avea pe-atunci un an si vreo 3 luni.
Ne-am intersectat. Micuta mea a sarit pe carucior, si l-a apucat de manute pe baietel, pupandu-i-le.
Cel mic chicotea.
Doamna mama a intervenit agresiv:

- „Nuuu, va rog frumos, sa nu-mi atinga copilul!” – facand o miscare brusca spre fiica-mea, oprindu-se fix la cel mai oportun moment, adica inainte s-apuc eu sa reactionez.
Doamna, ne-doamna, poti sa-mi spui oricum, dar daca-mi bruschezi copilul – te ciufulesc ca o carciumareasa, de uiti c-ai avut vreodata forma la coafura.
Mi-am luat singura fetita de langa carucior, si-n timp ce-mi luam avant sa ma distantez de nervii cucoanei, ea inca bombanea ca nu vrea microbi, ca sigur n-am spalat-o pe manute.

Ce sa-i pot raspunde eu distinsei?
Ca suntem in parcul COPIILOR, si deci acolo - copiii, normal, se joaca unii cu altii? Ca microbii lu’ fiica-mea sunt prieteni cu microbii lu’ fiu-su, de altfel, si ca imunitatea lor acum se formeaza?
Ca-s atat de mici incat nici macar de bolile copilariei nu se pune problema? Si ca daca ar avea vreo boala, as tine-o in casa, n-as plimba-o fix printre sute de copii, unde sa mai culeaga vreun virus, si sa dea la randul ei – altor copii sanatosi?
Ce sa-i pot raspunde?
Ca pe astea le stie orice om cu mintea la cap.

Nu i-am raspuns.
Oricum eram ocupata sa-i ridic moralul fiica-mii, care nu intelegea de ce am smuls-o de langa baietel, si se zguduia de plans.

Dar mi-a servit la contemplare.
Aici intervine schimbarea. O luam la pachet, de la parintii nostri, odata cu educatia.
Ca nu ne nastem gata educati. Oricat ne-ar fi gena de favorabila.
Ne nastem goi de informatie.
Si absorbim, ca niste bureti, tot ce primim de la ei, adultii, educatorii mintilor noastre nevinovate si primitoare.
In primii ani de viata suntem mici softuri care cumulam. Cumulam html – uri care mai tarziu sa ruleze ca programe de operare.

Mici sufletele candide, cautandu-si drumul spre manifestare.
Si drumul e ghidat de ei, parintii. Creatorii trupusorului care gazduieste sufletul.
Cu drepturi de autor. Pe programul ce urmeaza a se forma in subconstientul a carui functie este sa stocheze tipare.

Citeam alaltaieri pe facebook o postare care m-a pus in dificultate. In sensul ca nu stiam exact daca-mi vine mai tare sa plang, sau sa rad;


Raluca Muresan:
Mă întreabă o doamnă ce poate face copilul ei de 5 ani ca să nu mai sufere în familie. Ne-am înțeles, da? Copilul ce poate face. La 5 ani!!!
Îi răspund cu accent pe responsabilitatea adultului, căci la 5 ani...ce dracu să facă acel copil...și întrebarea care urmează e:
" Ok, totusi intrebarea mea ramane. Un copil de 5 ani nu poate sa isi oblige parintii sa se schimbe. El sufera. Ce poate el sa faca in privinta suferintei lui?"
Mai insist încă o dată pe responsabilitatea adultului și problema EI nu a copilului. Copilul e doar o victimă colaterală care plătește crunt pentru inconștiența copilului-adult, însă el la 5 ani nu o să se apuce nici de mantre, nici de înțelepciuni din Osho, nici de restructurări cognitive, că nu știe dom`le! Știe doar ce vede la părinți. Și mai știe multe, da din păcate percepțiile-i sunt infectate de mizeria părinților. Și ei trebuie să lucreze cu ei și să-și rezolve dezechilibrele. Copilul va urma firesc starea de bine a părintelui.
*
Răspunsul doamnei vine rapid și sună așa:
"Deci daca parintii nu isi asuma responsabilitatea, copilu' da-l in suferinta ma-sii, nu face obiectul scrierii noastre!"
I-am răspuns tot frumos (pentru ultima dată, recunosc) că în toate articolele mele copilul face obiectul scrierii mele, prin educarea și responsabilizarea adultului de azi (atât cât îmi permite nivelul meu de conștiință actual). Un copil de 5 ani nu mă va citi, însă încă mai sper că mă-sa are o șansă să facă asta și să ia o atitudine corectă în propria viață.
Iar o traducere mai exactă la ce a spus doamna mai sus ar fi: Eu ca adult, ca femeie, nu am chef să-mi asum responsabilitatea asupra propriei mele vieți, dapăi asupra copilului ce l-am făcut, așa că ar fi bine să existe ceva ce să facă el, copilul, nu eu, adultul. Suferința lui mă jenează, nu de alta.
Din păcate, nu exagerez cu traducerea. Dacă n-aș fi lucrat o vreme cu copii, n-aș fi crezut ochilor ce-mi văd zilnic întrebări de genul ăsta. Însă știu din perioada aia, cum părinții își împingeau copilul la cabinet să-și rezolve problemele. Copilul, nu părintele. Deși începând de la o nesimțire crasă, părintele era principalul care avea probleme. Grave.
*
P.S: Nu, n-am copil, nici nu-mi doresc și nu mai accept ca oamenii să se ascundă după noțiunea de "Nu știi tu cât de greu e să fii mamă/tată/bunic...", căci nu vorbesc de greșelile făcute de orice părinte care e uman și mai dă cu bățu-n baltă, ci de greșeli grave de raportare la el însuși, viață și copil, chestiuni elementare și de bun simț.”
Eu am copil.
Deci stiu exact cat e de greu sa fii mama. Chiar mama singura, de altfel. Deci - dublu, oarecum.
Dar nu mi-a trecut inca prin tartacuta sa-i cer odraslei, care nu s-a cerut nascuta, si nu mi-a dat buzna in viata fara acordul meu, adica eu am facut-o pe ea, nu mi-a aterizat in casa intr-o buna zi, gangurindu-mi ca de-acum va sta la mine – sa-i plasez responsabilitatea propriului aparat psihic, care, de altfel – acum se formeaza.
Desi... uneori mi-ar place si mie asta. Mai ales in momentele in care sunt foarte obosita.
Ba chiar as aprecia daca mica mea buburuza mi-ar da si-un sfat inteligent. Si eventual, sa gateasca si cina. Si sa spele si rufele. Macar pe alea albe. Si-apoi sa-mi pregateasca si cada, cu multa spuma, asa cum imi place mie. Si sa raspunda la telefon in timp ce-mi spal eu gandurile. Sa le zica la toti ca mama e putin ocupata acum, dar poate sa asculte ea, nu cumva sa ramana nevorbiti. Si-apoi sa-mi scrie si cele doua mailuri pe care le tot aman, din lipsa de timp. Si sa-mi caute si cartea aia pe care mi-o doresc, sa mi-o descarce de pe undeva gratuit. Eventual sa raspunda si la cateva mesaje pe facebook, ca e prea plin inboxul de necitite. Si... na, sa-mi calce si rochita aia cu pliuri, ok, maxim trei rochite, si doua camasi, atat. De restul ma ocup eu. Aaaa... si sa si le calce pe-ale ei. Si sa faca bine sa-si faca baita singura. Si sa manance singura. Si sa se culce singura, la orele 20:30 fix, nu inainte de a-mi ura plimbare placuta pe malul Begai, stiind ea ca-mi face bine seara, de una singura...

..... Dupa care imi aduc aminte ca nu s-a nascut singura din petale de trandafir.
Si ca imi revine in totalitate responsabilitatea formarii ei.
Atat cu trupul, cat si cu mintea.
De suflet.... sa am grija. Sa nu-l pervertesc prea tare. Cu mizeriile inhibitiilor mele cumulate pe parcurs....
Sa-i pastrez naturaletea, genuinul. Dragul natural. De viata si de oameni.
Deschiderea.
Lumina din ochi.
Si zambetul de pe buze.
Care ii vin natural, din facere.
Din esenta.