marți, 11 august 2015

Model de introspectie. Psihopatul din mine.

Sunt un magnet viu pentru psihopati. De cand ma stiu.
Dar cand spun „psihopat” – n-o fac cu naduful cuiva care descrie oameni agasanti, sau in orice fel se mai foloseste in discutia libera.
Eu ma refer la persoane carora - din postura diagnosticianului – le gasesc simptome. Adica psihopatul din carti, cum ar veni. Mai precis din DSM (asta este un fel de biblie a psihiatrului – Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders).
Nu sunt psihiatru, eu sunt cu psihologia, filozofia, dar pe diagnoza clinica am un fler nativ. Eu la scoala aveam o singura disciplina favorita: practica. M-am dat de trei ori peste cap, si-am stat si-n sfoara – sa pot face practica la spitalul de psihiatrie, nu la caminul social unde eram pe protocol.


Psihopatia este o tulburare de personalitate.
A devenit un cliseu sa-i spui cuiva ca este psihopat. Asa cum spui cuiva ca e nebun. Fara sa crezi asta neaparat, si fara sa ai o baza de diagnostic.
Dar psihopatia chiar exista, si este o tulburare severa.
Se caracterizeaza printr-o slaba baza de empatie a subiectului, sau chiar absenta totala a acesteia, si un comportament antisocial, cu simulari diverse, in scopul manipularii.
Manipularea nu are un scop specific, ci este un simptom compulsiv, asa cum stranutul vine odata cu raceala.
Unica preocupare a individului cu aceasta tulburare – este propriul Eu, cu tendinte extreme narcisice, fiind in stare „sa calce pe cadavre” la propriu si la figurat – pentru a-si satisface nevoia de control. Iar controlul se rezuma la... tot. Familie, parteneri, prieteni, colegi, societate.
Pentru a ajunge in pozitia de control – adopta orice rol posibil. Poate poza in cel mai sensibil exemplar de pe pamant, in inventatorul sarmului insusi, in compasiunea revelata, intr-un romantic incurabil (valabil si la genul feminin), in leader spiritual, in victima universala, in servitorul celei mai nobile cauze, in salvatorul umanitatii, in orice. Este un histrionic desavarsit.
Mimeaza orice. Si o face bine.
Pana te subjuga.
Nevoia compulsiva a psihopatului este de a subjuga. Fara procese de constiinta, fara remuscari.
O descriere pertinenta a tulburarii – o poti gasi AICI.
Deschide linkul, e bine sa fii informat, chiar daca nu te lovesti de psihopati zi – de – zi.
Sau poate te recunosti in itemi. Nu-i rau sa constientizezi.

Revenind la mine.
Sunt un magnet viu pentru psihopati. Am fost crescuta de unul.
Destul de precoce am invatat ce inseamna un psihopat.

Multa vreme am considerat ca ma voi lovi de psihopati pana cand voi reusi sa-mi iert parintii.
Si-am facut munca de recalibrare pana mi-a iesit pe nas. Mi-am intors copilaria pe toate partile, pana n-a mai ramas nimic de vindecat.

O perioada m-am simtit atacata de faptul ca inca intalneam psihopati. Ma irita atat ideea, cat si comportamentul in sine al celui care imi aparea in cale.
Chiar daca deja de multi ani n-am mai hranit astfel de compulsii in interlocutorii mei.
Imi formasem un radar interior de depistare a psihopatiei, si nu mai reprezentam profilul victimei, de ani de zile.

Dupa un timp iritarea mea s-a ameliorat, pana m-am potolit de tot.
Nu ma mai tulbura. Observ, inteleg, trec mai departe.

Si uite-asa m-am evitat eu pe mine, cativa ani.
Spunand ca daca nu ma revolta, inseamna ca eu sunt fara de prihana.

Pana aseara.
Cand asa, nerevoltata cum eram, am constatat ca totusi viata mea este in continuare, all – over – again, o mare gaselnita de psihopati.
Am vrut sa-mi spun ca ii atrag din inertie, si mai ales pentru ca ceva din mine s-a vindecat de tagma lor, astfel incat eman o chimie de vindecare pe nivelul asta.

-„Hai, pe bune....” – mi-am zis imediat inapoi. „Cat naiba ai de gand sa te minti singura, tu – asta, inteleapto care esti....”

Chiar asa. Cat naibii sa ma mai mint singura...

Cati oameni atrag psihopati pe banda rulanta in viata lor, asa... pentru ca.... nimic?
Aaaaa.... tu esti mai speciala, ca esti terapeutul – minune, ce emana chimic substante anti – psihopatie..... Really? Deci inseamna ca fiecare doctor din lumea asta ar trebui sa se specializeze doar pe o singura afectiune, da? Sa fie specialisti in pneumonie, specialisti in viroza intestinala, specialisti in depresie, specialisti in schizofrenie, si asa mai departe....
Si fiecare om sa stie doar o chestie. Nu un capitol, nu o categorie, doar cate un paragraf. Si cu ala sa o tina langa toata viata.

Ce, nu te mai afecteaza emotional? Pai normal ca nu te afecteaza, ca ai dezvoltat rezistenta. Sa-mi spuna cineva ca mananca inghetatata de capsuni toata viata, zi de zi, si pana in ultima clipa o savureaza ca prima data.

Aaaa, tu vrei cu orice pret sa te crezi imaculata... pai spune asa, si da-te mare de cate ori iti mai apare cate un psihopat, pana te prinde unul la-nghesuiala, si-ti scoate fumurile pe nas si prin alte orificii.
Te crezi impenetrabila?
Atunci ce-ti cauta prin viata stalkeri si vanatori? De ce nu-si inghit veninul, pierzandu-ti urma, pur si simplu? Stim ca se poate, da? Nu suntem chiar habarnisti.
Aaaa.... nu ti-au batut inca la usa? Nu ti-au pus inca piedica pe strada? Nu te-au atins inca fizic? Nu te-au dezechilibrat psihic?
Cu asta esti tu smechera?
Cam stangace smecheria asta. Cam suna a iluzie de grandoare.
Ei fi tu impenetrabila.... da’ psihopatul tot pe urma ta e, si se-nmulteste in loc sa dispara.

Introspectie. De data asta fara aere de icoana:
Am in mine o mica psihopata. Pe care n-am avut chef sa o cunosc pana acum.
Nu vreau sa controlez oameni, insa ii scormonesc pe dinauntru ca o stalkerita experimentata.
Nu ma las pana nu ajung la miez, si miezul il disec in sectiuni fine, pana ii cunosc toate particulele ce-l compun.
Am in mine o mica psihopata, avida de cunoastere, in cele mai nastrusnice moduri posibile. Nu ma multumesc cu cititul cartilor, ci merg mult mai departe, intru in toate maruntaiele psihismului, si le intorc pe toate partile pana reusesc sa inteleg.
E-adevarat, mi-a fost usor sa ma mint, pentru ca niciodata nu am aplicat coercitie asupra nimanui, si in relatiile de orice natura – am fost cat se poate de dezinteresata in a detine vreun control, sau macar de a-mi satisface vreun impuls egoist.
Insa in interior.... acolo sunt regina bagaciosilor. Eu in mine sunt un geniu idiot, care se lafaie intre eprubete si lupe.
Chiar daca le tin pentru mine.
Chiar daca gura mea e pecetluita, orice si oricat as descoperi.
Dar le descopar.
Iar asta.... nu vine, asa, din senin.
Antenele mele sunt mereu alerte si iscoditoare.
Nu de dragul nimanui, nici din vreo dorinta inaltatoare de a salva omeniarea din dizgratia propriilor dezechilibre, pentru ca atat am iscodit – pana am inteles ca orice clatinare isi are rostul ei in coregrafia vietii.
Ci pentru ca asa sunt eu: chitita pe-nteles. Asta e forma mea de a detine un control.
Si-l detin.
N-am sa ma dau ghiocel cu aroma de primavara cruda. Eu in mine controlez tot ce fiinteaza, si daca apare ceva ce nu stapanesc din prima .... sunt in stare sa dau muntii deoparte si marile sa le despart, numai sa ajung la esenta.

Uneori ma intreb eu pe mine:
- „Asa, si? La ce-ti foloseste?”
Tot eu – imi raspund:
- „La nimic palpabil. Dar la tot”

Nu, nu le stapanesc actiunile, si nici nu-mi doresc asta, dar eu stapanesc ceva dincolo de actiuni efemere. Eu stapanesc intelegerea, cunoasterea.
E-adevarat, pot, si chiar fac bine cu ce am eu in control – acolo unde exista un teren fertil. Nu neaparat prin actiuni directe, ci prin exact ce am in stapanire: intelegere. Cu sensurile toate.
Dar nu mi-am facut un scop din asta. Nu trag pe nimeni de maneca sa-i impun o intelegere pe care nu o cere, sau cu care nu rezoneaza, sau de care pur si simplu nu are nevoie la un moment dat.

Eu, in mine, sunt o mica psihopata, pentru ca sunt. Atat.
Cu interiorul meu – eu fac chestii care depasesc limita unei discretii acceptabile. Eu in mine detin o Andree care nu se abtine de la cunoastere. Detin o Andree care detine controlul doar asa: scormonind prin minti si suflete.
Chiar daca fizic tac. Chiar daca nu intreb nimic. Chiar daca nu particip la anumite forme de socializare. Chiar daca nu ma bag in viata nimanui. Absolut a nimanui.
Acolo, in mine, exista o Andree care a devorat intreaga tesatura ce compune fiinta.
Instinctiv.
Nici macar nu-mi mijesc ochii interiori. Sunt formati sa depisteze. Asa cum un textilist recunoaste compozitia feluritor tesaturi, fara sa se holbeze la etichete, sau sa le caute cu lupa.
Iar daca cumva gasesc ceva care sa ma intrige – nimic nu ma opreste din scormonit.
Chiar daca tac.
Cand tac sunt cea mai periculoasa.
Ca ascult cu antenele interioare.
Si ascult.
Pana inteleg.
Cand am inteles, gata, imi retrag antenele. Psihopatul din mine si-a obtinut trofeul. Si stalkerul se disipa usor, transformandu-se la loc intr-o intruchipare a detasarii.

De ce sunt un magnet viu pentru psihopati?
Pentru ca in interiorul meu, acolo unde sunt doar eu cu mine, dezbracata de toate mastile „personei” – contin o latura similara, pe care nu am avut chef sa o integrez.
N-am avut chef, pentru ca parea sa se contrazica oarecum cu sentimentele mele cele mai profunde de non-atasament, pe care le-am castigat in timp, cu sudoarea fruntii, si tremuraturi de genunchi.

Parea sa se contrazica.
Aparentele ne „omoara”, nu experientele in sine.

Azi am hotarat sa fac pace cu mica psihopata.
Nu, nu de teama psihopatilor, c-am dezvoltat rezistenta suficient incat sa nu ma incomodeze cu nimic.
Ci de dragul meu.
Ca-s tare faina, si-am devenit asa, tocmai datorita ei – micutei psihopate interioare, care nu s-a lasat pana n-a inteles chestii pe care Andreea discreta si conformista nu le-ar fi deslusit niciodata. Nici in 7 vieti. Sau 9, ca felina.
Ce as mai fi stiut eu sa scriu azi, daca n-ar fi existat in mine o Andree bagacioasa si scormonitoare de forme-gand si expresii - sentiment?
Nimic.
As fi trecut prin viata cu discretie, si-as fi lasat in urma.... imaginea unui chip frumos, si inca un sir de dileme in tesatura darelor noastre energetice.
Atat.
Azi – facem pace. De azi suntem prietene. Eu cu mine, in totalitatea formelor ce ma compun ca intreg.

De ce fac publica o introspectie usor non-conformista si incomoda?
De model.

Sunt oameni care se cauta enorm. Dar pe dupa copaci.
Pe mine ma abordeaza multi. Si vor ca eu sa le fac un fel de tablou, in culori pastel de preferat, si cu multe inimioare pufoase printre norisori roz, cu aripi, mai multe perechi, si eventual si-o plecaciune solemna la final, c-am avut onoarea sa descriu un sfant in viata.
Dar eu nu mi-am facut o misiune din a descrie oameni. Si nici n-am veleitati de zana balaie ce sufla praf de stele cu aroma de mierosenie.
Si nici nu consider ca cineva are nevoie de altcineva care sa-i nareze cunoasterea de SINE.
Cred cu tarie ca atunci cand vrei cu adevarat sa te gasesti, o faci de unul singur.
Tu in tine.
Inarmat cu rabdare, dar mai ales deschidere. Si asumare. Impreuna cu decontractia muschilor imaginari ai unei minti setate pe concepte de perfectiune.
Cat de rau poti fi? Pe bune. De ce anume sa ai nevoie sa te feresti, pana la urma? Atat de rau, incat sa fii nevoit sa te pui la colt, si sa dai cu biciul in toate directiile cardinale, de teama .... ta?
Te-ai gandit o clipa ca.... tot la tine-ajungi?
Tu.
Tu, si numai tu.