sâmbătă, 15 august 2015

Orbisme

Ma distreaza extraordinar cand mi se spune (prea des pentru gustul meu):
„Hai sa facem ceva pentru lumea asta”
Urmat, inevitabil, de:
„Nu pot de unul singur, nici tu, dar impreuna am fi „o forta”.


Uneori intreb ce anume, concret, sa facem.
Si ce fel de „forta” am fi doar impreuna.

„Cum ce sa facem? Sa-i trezim!”

Trezitul asta e o preocupare ce le mananca zilele la multi.
Toti suntem experti in politica si-n trezit.

Bine-nteles, toti suntem convinsi ca ceea ce stim noi – nu mai stie nimeni.
Oriunde intorci capul, vezi iluminati si politicieni.
Care, fiecare in parte, detine cate un adevar atat de fantastic, incat nimeni si nimic nu-l poate egala.
Evident, fiecare in parte – este atat de fascinat de adevarul sau, incat neaparat trebuie sa-l cocoteze pe-un piedestal, impreuna cu figura sa, care va marca generatii de-acum incolo....

Trag uneori cu ochiul in ograda mariei-sale (sau cum le zice la astia... de-s maestri la ceva.... imi scapa apelativul) – si vad, in micimea perceptiei mele – varza. Calita. Arsa la foc mic, pana se miceste.
Dar, cu o ignoranta crasa (ca sa nu zic nesimtire, ca se poate interpreta malitios, desi chiar nesimtire se numeste atunci cand nu te sinchisesti sa te simti)  - excelenta – sa, maestrul (cred ca asta e eticheta) – isi ridica varza la nivel de arta, prietene.... varza mea e karma de sfant, sa ne-ntelegem!
Lucru cu care as fi in totalitate de-acord, daca nu l-ar contrazice tocmai propriile trairi in raport cu sfanta varza.
Isterie, victimizare, aere de superioritate, aroganta, invinuire, ranchiuna, malitiozitate, ironie, acuzare, paranoia, sociopatie, histrionism, etc.... etc.....

Si intreb:
- Ok, ce fel de forta putem fi doar impreuna?
- Ooooo.... una invincibilaaaa!
- Care nu poate fi invinsa de ce anume? Impotriva cui ne fortam?

Lupta asta ne mananca pe dinauntru.
Nu e ironic?
Toate luptele din lume s-au dus pentru pace.

Zicem ca vrem pace, dar ridicam sabiile cu o sete de dezhidratati, hotarati, determinati, mintindu-ne cu o nesimtire crasa – ca avem cauze drepte.

Ce cauze drepte servesti tu - luptand?
Ce pace imprimi tu vreodata in structura lumii – aruncand cu pietre, lovind cu sabii, manjind cu noroi, schimonosindu-te in cele mai dizgratioase imagini ale dezbinarii?

Daca ti-as spune ca nevoia de a lupta este un dezechilibru al tau, si ca orice titlu ii pui in mot, orice motive iti gasesti – sunt doar minciuni pe care ti le spui ca sa te exonerezi de imaginea „raului” ?
Ti-ai creat o „persona” de zana buna, sau fat-frumos, si le hranesti constant cu imagini ale perfectiunii morale, dar mocnesti pe dinauntru a ranchiuna si razboi, pana implodeaza in tine, si, cu ultimele forte – daca tot nu-ti poti reprima instinctul malitios, macar il impachetezi intr-o cauza buna.

Ah, pardon... tu lupti cu „intunecatul”.... Goddammit, in ce eroare ma aflu, nu-i asa?

Oi fi, dar eu am invatat un lucru simplu: Cu intunericul nu te lupti, doar aprinzi lumina.
Daca cineva, vreodata, a dat cu nuiaua-n intuneric – si-a facut lumina – il rog sa impartaseasca asta cu mine. Si cu restul lumii. Ca ar fi o descoperire de proportii si pentru comunitatea stiintifica.

Pacea se face cu pace, lumina – cu lumina, iubirea – cu iubire, intelegerea – cu mintea deschisa, trezirea – la fel.

Pana atunci – orbul striga la orb.
Ca asa-i o vorba din batrani, si inca n-a dat gres niciodata:
„Hotul striga „hotul!”.
Stiicumzic?

Eu.... i-as trezi, maica, asa cum spui tu, dar.... pe cine, din ce, cum? Adica sa ma aliez cu tine, sa fim „o forta” cum spui tu, si sa dam cu biciul in ei, asa, ca niste „evoluati” ce suntem, restul fiind o cloaca de adormiti no-name, no-face, no-number?....

... Mai degraba te-as „trezi” pe tine.....
Numa’ ca n-am sabia la mine, e-n teaca de mult, are alt sens, de secole..... iar tu vrei forta, vrei epic, vrei dragoni, vrei povesti cu ingeri si demoni....

Oh, ba da, cred ca pot sa-ti zic una care sa te puna pe ganduri: Crezi ca hranind demoni – aduci ingerii?

Eu te cred pe tine cand imi spui ca vezi forme hidoase de demoni. Dar tu poti sa intelegi ca esti construit in asa fel incat tot ceea ce vezi – te compune?

Chiar si daca privesti totul exonerandu-te, in iluzia separarii – chiar si atunci, hai pe limba unui misticism in felul in care il intelegi: stiai ca entitatile inferioare nu au capacitatea de a ajunge la cele superioare lor? Asa e constructia.
Cele superioare – pot sa le viziteze, insa ele aleg daca pot fi vazute sau nu, si niciodata nu viziteaza ca sa urecheze, ca... superioare fiind, n-au nevoie. Inteleg incapacitatea celor mai mici.

Ca atunci cand eu – capra mare, vizitez o clasa de scoala generala.
Pot sa rad de ei, si sa-i acuz de nestiinta, sa le dau cu liniarul peste muchiile degetelor, acuzandu-i de prostie, expunandu-le ostentativ teza mea de doctorat.
Si asta ar face din mine o retarda haotica.
Sau pot sa-i ajut la teme, asistandu-i pe materiile lor curriculare.
Si asta ar face din mine un bun pedagog. Sau un ajutor de nadejde.

Ti-as mai spune ca lumea pe care o percepem fiecare – este fix reflexia noastra totala intr-o mare oglinda vie.
Ca toti suntem parti ale aceleiasi tesaturi, ca intregul univers este viu, iar tu esti la fel de conectat ca restul, nici mai mult, nici mai putin, insa ceea ce vezi tu – va reflecta invariabil doar ceea ce contii tu.
Ca celulele unui organism. Alea din rinichi se muleaza toate pe procesul specific rinichilor. N-au iesit niciuna din rolul lor, transformandu-se in celula de ficat, ca-i mai smecher ficatul, si un strop de ficat in rinichi n-ar strica.

Lumea rea si adormita din jurul tau pe care vrei s-o trezesti – esti tu.
Tu si numai tu.
Luptele tale in exterior – sunt razboaiele interiorului tau.
Nu poti de unul singur, zici.
Te cred.
Ca daca puteai, nu mai vedeai atata amar de bube-n jur, pe care sa vrei sa le storci cu patentul.
Dar daca tu vrei sa faci lumina cu intuneric.... iti doresc multe „succesuri”. Si astea sunt utile. Nimeni n-a vazut pragul de sus pana n-a dat cu capul de el.

.... Intre timp, in lume: oameni „simpli” se iubesc, fac copii, se ajuta intre ei, se nasc idei stralucitoare, se inventeaza lucruri noi, se descopera leacuri pentru boli incurabile, se cerceteaza esenta, de la cel mai mic nivel – cel individual, pana la cel mai complex – comunitati stiintifice, se cultiva flori, copaci, legume, se leaga prietenii, se ating praguri ale bucuriei, ale veseliei, ale implinirii, ale duiosiei, ale intelegerii, ale integrarii, ale curiozitatii, ale fantasticului, ale minunatului, se rup lanturi de limitari, se incheaga relatii inaltatoare, acte creative, sentimente unificatoare..... etc....

Ajuta-te pe tine sa le vezi si pe astea.
Si-apoi mai vedem.
Ce „forta” esti tu, singur.
Si ce oglindesti.

Constiinta umana se auto-experimenteaza pe sine, atat. Nimic din ceea ce nu contii – nu poti percepe in exterior. Lumea intreaga iti oglindeste fatete ce te compun, si totul are un unic scop: auto-experimentarea, evolutia personala – nu in definitii, ci in traire. In profunzime. Unde bunatatea nu se catalogheaza, nu se adjudeca, nu se arunca peste ochii nimanui.
Caci toti ochii de care te simti privit – sunt ai tai.