joi, 27 august 2015

Da. Sunt o mama singura. Nu. Nu sunt o victima. Nici eu, nici copilul meu.

Stii, noi, femeile, avem in noi ceva transcedental, e o chestie in gena: o iubire magica, necomparabila cu alte iubiri, indizolvabila – fata de puii nostri.
E ca un instinct animalic: ii iubim, ii bibilim, ii ocrotim – de cand se nasc, si pana ne stingem. 

Si cand spun ca ii ocrotim – gandeste-te la animale. Ai incercat vreodata sa furi un pui de mistret? Doamne – fereste, ca te sfasie scroafa inainte sa apuci sa zici „Au”.
Numai cine-a facut drumetii in inima muntelui stie. Cat de usor pare cataratul – record in primul copac solid si inaaaalt, cel mai inaaaaalt, atunci cand are ghinionul sa zareasca de la distanta porcusorii.
Si cat de greu se-ncumeta sa mai coboare din copacul – refugiu, chiar si dupa ce scroafa si cu puii ei s-au indepartat de mult.
Cand devenim mame – ceva in noi se schimba radical. Ne creste un fel de inima – mama, si toata viata primeste alte culori, toata.

Asta – in cazul in care femeia e in regula cu toate, adica nu-i deranjata tartacuta, si nu se clatina mansarda.
Evident, sunt cazuri. Destule.
Atat de destule, incat ajung azi sa scriu despre maternitate pentru a darama un mit cladit pe mansarde subrede.

Macar in jurul meu sa-l daram.
Cand te uiti in ochii mei - sa stii:
Da, sunt mama singura! Nu, nu sunt o victima! Nici eu, nici copilul meu!

Am ales sa o nasc de buna-voie si nesilita de nimeni.
Am ales.
Asumat.
Mi-am dorit-o. Mi-am dorit-o in viata mea, ii multumesc in fiecare zi ca exista, nu contenesc sa ma minunez de miracolul vietii in fiecare clipa de cand am conceput-o.
Din prima clipa, chiar inainte de a sti ca sunt insarcinata.
Am visat-o. Am visat-o cu toate ce urmeaza in urmatorii trei ani de viata. A fost un cadou de la sufletelul ei pentru al meu, la inceput de drum impreuna, aici.
Nu contenesc sa ma minunez de miracolul vietii.
Alaturi de ea – invat in fiecare zi viata, mai mult, mai dedesubt, mai profund.
Da, invat.
Stiu, eu trebuie sa o invat pe ea. Eu o invat pe ea despre minte, ea ma invata pe mine despre suflet.
Si invat.

Draga compatimitorule: am stiut de cand am conceput-o, de la zigot, ca eu si cu tatal ei nu mai putem fi impreuna.
Da, da, Maya – Nicole are un tata. N-am nascut-o prin partenogeneza (fecundare de una singura).
In sufletul meu, el, tatal, nu mai canta romante, cei sapte ani impreuna si-au epuizat resursele.
Insa asta nu m-a facut sa nu mi-o doresc pe ea.

Am nascut un copil pentru ca m-am simtit pregatita sa fiu mama, nu pentru un barbat.

Nu, nu mi-a provocat nici o rana barbatul.
Am fost doi la conceptie.
DOI.

Si am fost in deplinatatea facultatilor mentale cand am hotarat sa pastrez sarcina. Perfect constienta de faptul ca, inevitabil, voi fi o mama singura.

Si stii ceva?
Tatal ei nu este nici dusmanul, nici nenorocitul, nici golanul dracului.

Tatal lui Mayuca mea este barbatul cu care am trait o poveste de dragoste multi ani, asumata, multi ani, ani in care am fost fericita – nu m-a legat nimeni de calorifer, nu am fost tinuta cu forta, nu am fost plecata cu sorcova.
Si este omul care mi-a daruit sansa sa fiu cea mai fericita femeie din lume. Implinita. Femeie. Cu toate valentele activate.
Cum sa-l numesc nenorocit, acum, ca nu mai vreau EU sa fiu cu el?
Cat de imbecila sa fiu, sa imi neg propriile alegeri?
Cat de ordinara sa fiu – sa arunc cu pietre intr-un om pe care l-am iubit odata?
Cat de neasumata sa fiu, sa fiu in stare sa-l acuz tocmai de cel mai bun lucru din viata mea?
Cat de bou sa fii incat sa crezi, macar si o clipa, ca copilul meu – din orice punct de vedere – este o rana?
Cat de vaca sa fiu, sa-i pun omului in carca tocmai alegerea mea cea mai fertila (la propriu si la figurat)?

Da. Sunt o mama singura.
Nu. Nu sunt o victima. Nici eu, nici copilul meu.

Copilul meu este un copil dorit, asumat, iubit pana la cer, la luna, si la toate stelele.

Nu, nu este un copil chinuit.
Stii de ce?
Pentru ca nu ma lamentez ca o handicapata.
Eu, personal, nu ma agat de o relatie deja consumata, doar pentru a pastra niste aparente imbecile, asa incat copilul meu sa aibe imaginea unei familii traditionale, si gustul unei dizarmonii mocnite in interiorul inimoarei ei fragede si pure.

Maya – Nicole - retine-i bine numele, si cand vreodata auzi de ea, sa ai bine intiparit in minte asta: - este un copil dorit, asumat, iubit.
De mama si de tatal ei.
Si de ambele familii ale progenitorilor ei.
Problemele dintre mine si tatal ei nu sunt si problemele ei. N-au fost niciodata, si nici nu vor fi vreodata.

Tot ce se intampla intre mine si barbatul cu care am conceput-o are legatura cu mine si cu el.
Copilul rezultat din ce am trait noi doi, impreuna – este o entitate individuala. Nici eu, nici el – nu confundam copilul cu relatia.
Orgoliile noastre se sterg exact in acest punct. In acelasi timp, sau rand – pe rand, asa cum putem noi. Oameni suntem. Atat eu cat si el.
La fel de oameni.

Copilul meu nu va fi niciodata minge pe un teren de fotbal intre doua echipe adverse. (Intelegi figura de stil?)
Asta am hotarat-o amandoi – mama si tatal ei. Ca doi oameni maturi si asumati. Care au conceput impreuna un copil.

Pentru Maya – tatal ei nu este un fost fotbalist, golan, pierde-vara in propria viata. Si nici fostul meu iubit, logodnic.
Pentru Maya – Nicole, tatal ei este TATA. Care i-a dat viata, si care, desi nu mai locuieste cu MAMA, o iubeste nespus. Atat pe ea, cat si pe mama.

Nu, nu sunt povesti inventate pentru un copil care odata va pune intrebari.
Este o realitate, pe care eu am curajul si puterea sa le vad, sa le inteleg, si sa nu le manjesc cu ineptii impertinente, dintr-un orgoliu isteric.

Stii ce face victima dintr-un copil?
Un parinte (sau doi, separat ori impreuna) care-si varsa roaba cu rahat in prezenta copilului, sau, mai rau – pe umerii bietei creaturi inocente care nu a cerut sa se nasca, si n-a venit cu de-a sila in viata nimanui.
Asta face din copil o victima.

Stii ce face victima dintr-o mama singura?
Ea insasi.
Isteria din capul ei razgaiat, care pretinde ca lumea sa-i cada la picioare, fix la sfintele ei picioare, fara sa miste ea un degetel, deindata ce a facut cuiva onoarea de a-i naste un pui.
Gata, daca e mama, totul se-nvarte in jurul mariei-sale, si lumea, si copilul, dar mai ales barbatul – sa-i faca plecaciuni si sa-i ridice statuie, ca ea-i de-acuma sfanta Marghioala, facatoarea de copii.

Asta face din femeie o victima.
Lipsa de asumare.

Atunci cand faci un copil – nu-ti faci asigurare pe viata la bratul unui barbat, nu de asta-l faci.
Il faci ca (daca) te simti in stare sa fii mama, pe langa (si in timp ce) ca esti femeie, copilul cuiva, sora cuiva, nevasta cuiva, prietena cuiva, colega cuiva.
Copilul nu iti garanteaza relatia, si nici nu este vinovat de esecurile tale amoroase.
Nici responsabil de victoriile tale idioate in doi.
Victima este femeia care a facut un copil fara sa-si asume in totalitate. Plecand de la falsa premisa ca viata si toti muritorii au sa-i faca ei plecaciuni, si-au s-o tina pe ea in puf, ca vezi-Doamne are un copil. Copil cu care nu ar sti ce sa faca de una singura. Ne-agatata de bratul masculului.

Nimic nu iti garanteaza stabilitatea unei relatii, nici macar un copil.
Si nimeni nu este obligat sa moara uscat langa tine, daca ai procreat.
Esti victima cand nu intelegi asta.
Ca daca intelegi, in loc sa arunci cu pietre in tatal copilului tau, si sa te dai cu capul de pereti, programandu-ti copilul cu o stima de sine la pamant – mai bine te scuturi de rahatul inchipuit al esecului in cuplu, si ramai o mama responsabila pentru copil.
Crescandu-l frumos, calculand binele lui emotional, dincolo de limitele orgoliului tau. Si nu-i tai radacinile, ca esti tu frustrata.
Radacinile sunt mama si tata.
Daca tata a plecat – nu inseamna ca n-a contribuit la facerea copilului.
Tata nu a parasit copilul, te-a parasit pe tine. Intelege asta, si fa diferenta.
In mainile tale sta armonia.
Si-n capul tau: victimizare sau asumare?

Da, stiu, exista cazuri in care barbatul pleaca. Si nu mai cauta nici copilul. Stiu. Te doare. Pentru tine, si pentru copilul tau.
Dar copilul tau este o victima in masura in care TU il inveti asta.
Nu l-a lasat fara o mana, draga, a plecat.
Ai ramas tu.
Te are pe tine.
Fii inteleapta, si nu-ti umple copilul de veninul tau. Copilul va invata sa judece in functie de ce vede si simte la tine. Se naste gol de prejudecati.
Tu-i creezi realitatea.

Da. Sunt o mama singura.
Nu. Nu sunt o victima. Nici eu, nici copilul meu.

Oricine-ai fi. Ca-mi esti prieten, ca-mi esti cunoscut, sau ca-mi esti admirator, indragostit, prepelit – copt dupa femeia din mine.

Sunt o femeie libera.
Sunt mama singura. Asumata. Copilul meu este tot ce am mai bun si mai frumos in viata.
Dar am ramas femeie.
Intr-o buna zi, voi fi iubita cuiva. Libera si intreaga. Ca femeie.
Libera de trecut, libera de limitari, libera de traume inchipuite. N-am traume.
Sunt un om liber si asumat, sa stii asta, oricine ai fi.
Ce judeci tu in alt fel – te reprezinta pe tine, nu pe mine.
Nici pe multe alte femei – mame.
Singure.
Dar intregi.

Nu te mira ca-ti intorc spatele si plec fara un cuvant.
Nu-mi mai irosesc demult cuvintele. Cu atat mai putin justificandu-ma. N-am ce sa justific prejudecatilor.
Ma plictisesc teribil.

Daca nu te vreau in viata mea, inseamna ca tu personal nu esti un barbat care mie mi se potriveste.
Nu inseamna nici ca am traume, nici ca copilul meu este o rana vie.
Inseamna doar ca felul tau de a pricepe viata – nu are nimic de-a face cu felul meu.
Inseamna ca nu te vreau ca barbat, si atat.
Sa stii ca nu toate femeile sunt nascute sa te vrea pe tine in viata lor. Nu au obligatia asta genetica.
Si sa stii ca nu toate femeile care nu te vor pe tine ca iubit – au probleme grave. Nu tu esti etalonul sanatatii unei femei.
Oricine ai fi.

Si daca vreodata cineva ajunge la concluzia asta – sa stie ca fix de asta nu are loc in viata mea.
Nu pentru ca sunt o victima in viata mea, fiind mama singura, cu un copil „scancind” pe langa mine.
Ci pentru ca sunt o femeie intreaga, si stiu exact ce vreau, ce mi se potriveste, ce nu, si nu ma irosesc in povesti care nu ma implinesc ca femeie, doar de dragul povestii, doar ca sa nu fiu singura.
Nu tin cu dintii de o relatie, ca m-a bagat si pe mine in seama cineva, si mi-a facut onoarea sa ma vrea cu tot cu copil.
Sa stii ca nu e asa o raritate.
Sa stii ca preconceptiile tale nu sunt si ale mele.
Oricine ai fi.

Sa stii ca copilul meu are un tata. Oricine ai fi. Un om pe care multi ani l-am iubit. In care niciodata nu as arunca cu noroi. Pe care nu il consider vinovat de maternitatea mea, ci ii multumesc pentru asta.
Ii multumesc.
Ii multumesc!
Acum si mereu.
Da, nu mai sunt iubita lui. Da, a fost alegerea mea. Nu, nu sunt o victima. Nu, nu il acuz de nimic. Nu, nu m-a ranit. Nu, nu am nici o trauma legata de barbati, nu, nu am probleme legate de incredere, nu, nu am nici cel mai mic regret in viata asta.
Mi-am trait-o asa cum am stiut si am putut, dar mi-am asumat mereu.
Si bunele si relele.

Sunt o femeie libera si intreaga.
Intr-o zi ma voi completa cu un iubit, care nu va ocupa un loc gol, sau parasit, ci va ocupa un loc pe care il voi crea special pentru el. De dragul lui, nu de dragul locului.
Pentru ca imi va canta un tril inima, si voi avea chef sa dansez in doi.
Dar sa stii, oricine ai fi, ca eu dansez frumos si singura.
Inima mea stie sa cante si singura.

Si DA!
Sunt o mama singura!
Nu! Nu sunt o victima. Nici eu, nici copilul meu.

Nu te mira daca-ti intorc spatele, fara o vorba. 
Nici nu existi, si nici nu-mi pasa de existenta cuiva care are impertinenta sa ma judece cu mintea ingusta si impachetata in prejudecati. Nici pe mine, nici pe copilul meu.
Zi ceva nelalocul lui despre copilul meu, si s-ar putea sa trezesti fiara din mine. Pe care - de asemenea - mi-o asum. 
Te-nghit fara sa te mestec. 
Si nici nu clipesc.
Oricine ai fi.