marți, 25 august 2015

Poliedru regulat



El imi spune ca sunt nebuna. Nu pot sa-l contrazic, n-am nici un argument. N-am nici chemare.
M-a ghicit.
Toata viata mea mi-am dorit sa fiu nebuna.
In diverse valente ale cuvantului, in functie de varsta, de intelepciunea pe care o cumulam odata cu nebunia in toate stadiile ei vibrationale, de la figurativele toate, pana la propriul experimental.
Experimentez expresii. Cum altfel sa le-nteleg? Ai vazut chimist fara eprubeta?


„Te iubesc, nebuna dracului ce esti!”

O zice cu naduf, o zice-n scris, si-i simt mixtura expresiilor, ii prind si necazul, si eliberarea, si pofta animalului senzual care daca m-ar fi avut aproape, m-ar fi inghesuit de primul colt si-ar fi muscat cu sete, si stiu ca-si va petrece urmatorii 16 ani intrebandu-se daca nu cumva a gresit, daca nu cumva a fost prea mult pentru ochisorii mei delicati, stiindu-ma nebuna.

Eu rad cu lacrimi, si tot ce-mi vine-n cap - este melodia aceea pe care habar n-am cine-o canta, dar pe care o aud sistematic, si din care am reusit sa retin doar refrenul: „Noi doi gandim la fel, simtim la fel...”
Il imbratisez in mine, si-i dau un impuls sa descarce tot, sa nu se opreasca aici, ca stiu ca mai are, sunt cumulate si-i stau in gat, fix la iesire, stau acolo reprimate, blocand canalul respirator.
El nu stie ce fac eu, dar prinde excelent, nu contenesc sa apreciez felul in care capteaza de la mine, zici c-am lucrat la canalul asta de transmisie sapte intre-vieti.
Le vad cum le varsa, si rad, rad cu o pofta nebuna, parca m-a eliberat si pe mine cand si-a dat drumul. Blocajul asta ma tinea si pe mine impiedicata,  caci cordonul are doua capete mereu.
Iar noi am pornit de la binele lui.
De la asta a-nceput, si asta mi-a fost rolul asumat din primul „Buna ziua”.
Dintre zeci de „Bunazii”, asta a fost unul pe care l-am recunoscut din prima ca-i cu treaba.

Ma opresc putin printre ganduri, fix intre ale mele si ale lui, fix la mijloc, la „Buna ziua”.
Dulce grai romanesc.
Doar la greci am mai auzit salut care sa binecuvanteze.
Nu-i asa ca e fantastic?
Trecem pe langa cuvinte uneori, le folosim mecanic, grabiti, frivoli.
Si cand vrem sa fim profunzi – cautam inflorituri, cautam cuvinte rare, expresii sofisticate, sa straluceasca, sa zdruncine, sa para cat mai demne, cat mai bune.... ne incurcam limbile cu tot felul de bazaconii, neaparat sa inceapa cu „Iti doresc.....” sau „Fie ca.....” sau „Dumnezeu sa-ti.....”
Nu suntem atenti.
Binecuvantam de la salut.
Suntem un  neam vechi si intelept. Si bun. Suntem oameni buni, pacat ca nu ne dam seama de asta mai des.

Daca ai sti ca esti bun, ai mai fii rau? – este o intrebare care-mi bantuia in copilarie gandurile.

„Tetracapilarotomie. Stii ce-i aia? Despicarea firului in patru.”

Cum de n-am auzit eu cuvantul asta pana acum? Mi se pare ca mi-a scapat ceva pretios de despicat in saispe x saispe.

Poate pentru ca am contemplat prea mult „Papuc”.
Mi se pare cel mai ciudat cuvant din cate exista. Imi suna foarte idiot si foarte profund in acelasi timp. Niciodata nu reusesc sa ma hotarasc daca e idiot, sau e profund.
Niciodata.

Si el ma-ncurca si mai tare. „Papuc” al lui e si idiot si geniu in acelasi timp.
„Papuc” e un geniu idiot.
Eu sunt un geniu idiot.
Aproape dual, daca n-ar fi .... tetraedru.
Sau hexaedru. Octogon, poate.

Domnule, cum ii spune la despicarea firului in saispe? Asta m-ar elucida oarecum in privinta naturii mele, si te-as putea elucida si pe tine, ca sa-i punem un nume nebuniei din capul meu...

„Nebunia din capul tau nu are nevoie de un nume, are nevoie de un leac” – asta ar spune el, ii stiu toate gandurile, cum sa nu i le stiu, daca l-am despicat in saispe x saispe, si el a mai cerut?

Ai grija ce-ti doresti, ca ti se poate implini.
Asta-i o vorba veche. Multa vreme n-am inteles-o. Am contemplat-o ca pe „papuc”.
De ce naibii sa ai grija, ca daca se poate implini – inseamna ca e de bine, e o veste buna, fa bine si doreste-ti!
Numai cand mi s-au indeplinit dorinte idioate, de moment, abia atunci am inceput sa captez intelepciunea sensului.
Mi-am incalcit itele vietii de cateva ori pana sa invat sa am mare grija la ce debitez.

Poate de asta vorbim azi de tetracapilarotomie avansata la 16 x 16.

Undeva.... printre dorinte implinite, am inceput sa studiez fatetele realitatii care ma compune.
Ca privitul dintr-un unghi restrans nu dadea randament.

Si mi-am dat seama ca realitatea este un poliedru regulat.
Dar n-am fost originala.
Platon a zis asta mult inaintea mea. Eu doar am prins un crampei de stralucire pe firul deja creat al formei – gand.

Realitatea este un poliedru regulat.
Unde dodecaedrul este cel mai smecher.
Dodecaedru este tradus in „Mintea universala”. Temelie de viziune.
Poate viziunea unui iluminat.
Desi am unele indoieli cu privire la iluminarea in trup. Nu-i contest valoarea, insa nici nu-i pot valida viziunea in dodecaedru. Poate doar un flash.
Da, cred ca iluminarea vine in urma unui flash din dodecaedru. Dupa aceea, orice poliedru regulat pare mic copil.
Un flash e suficient.

Niciodata n-am fost buna la matematica. Poate pentru ca taica-miu, inginer cu facultatea terminata cu 10 pe linie, m-a facut proasta prin clasa a treia cand m-a ajutat la lectii.
M-a durut foarte tare.
A doua oara nici n-a mai venit sa m-ajute. Ne-am ranit prea tare la prima incercare.
Iar eu multa vreme l-am crezut, pentru ca era un expert, nu-i asa? Cica a fost o legenda prin Politehnica, manca matematica pe paine, si mai cerea, ca mai putea.
Mi-ar fi placut si mie. Zau ca mi-ar fi placut. Toata viata mea am fost fascinata de ea. Dar in toti anii de scoala – am refuzat orice colaborare cu materia asta.
Aveam 10 pe linie, ca doar sunt fiica tatalui meu, insa nu si la matematica. Acolo cinciul era cadou.
Prin liceu, o profesoara tanara, bun pedagog, m-a tras de maneca. Mi-a spus ca este aproape imposibil chiar sa nu inteleg matematica, nu doar pentru ca la restul materiilor excelez, in ciuda non-conformismului meu, dar si pentru ca pot reproduce excelent orice figura geometrica. Viziunea mea in spatiu n-are cum sa existe, daca eu nu am un talent nativ tocmai la matematica.
Primul meu gand a fost ca greseste, pentru ca taica-miu, care este un geniu, mi-a spus ca sunt tocmai anti-talent.

Un talent irosit.
Din cauza unei viziuni limitate. Eram prea mica si cruda, nu stiam sa privesc in plan. Privind doar o latura... evident, am pierdut parti importante din realitate.
De-asta-i bine sa cuprinzi cat mai mult. Sa fie poliedru. Ca sa nu te irosesti inutil in limitari idiosincrasice.
Poliedru regulat.

Refrenul melodiei inca-mi suna-n cap, ca o coloana sonora intr-un film al gandurilor ce mi se deruleaza si lin si ritmat, si vesel si concentrat, privind in poliedru. Regulat.
Cu siguranta sunt nebuna, doar nu credeai ca nu stiu?
Ce om normal de pe pamantul asta prefera cuvantul „papuc”?