miercuri, 2 septembrie 2015

Analiza morcovului turtit din padurea adormita. Cea vecina.


Recent aflu ca am grave probleme, pentru ca nu-mi doresc un anumit barbat in viata mea, ca iubit.

Am mai avut „grave probleme” si in trecut: ba pentru ca am iubit pe cineva, ba pentru ca nu am iubit pe nu-stiu-cine, ba pentru ca am fost prietena cu cineva, ba pentru ca n-am fost prietena cu nu-stiu-cine, ba pentru ca am iertat ceva, ba ca nu am inchis ochii la nu-stiu-ce, ba pentru ca am stat de vorba cu nu-stiu-cine, ba pentru ca nu am stat de vorba cu nu-stiu-cine.... etc... etc....

 


Sa-i tina Dumnezeu pe ei sanatosi si voiosi, iar pe mine la fel de nebuna.

 

Ca in caz contrar .... as fi avut circa 70 de soti, 25 de amanti focosi, 128 de soacre, cel putin 14 copii, o mie patru sute de „prieteni adevarati”, fara numar dusmani, sapte meserii concomitent, minim 12 locuri de munca, timp in care n-as fi muncit deloc de fapt, traind „la dolce vita” din iluzii si romantism pur.

 

Suna cunoscut?

Judecata aproapelui. Despre asta vorbesc.

 

Se practica.

Peste tot, ca un fel de sport international.

Indiferent de natie, culoare, sex, sexualitate, orientare politica, religioasa, profesionala.

 

Este un mecanism cognitiv de auto-reglare in general, dar si de coping (aparare).

Omul isi regleaza stima de sine, judecandu-si aproapele.

Nu stie s-o faca altfel cateodata (sau niciodata). Si atunci recurge la tactica lansarii degetului aratator.

 

In general, stramband oripilat nasul la gunoiul din curtea vecinului, omul isi lasa cel putin siesi impresia ca el, personal, este mai curat.

Criticand ograda vecinului, reiese ca o concluzie generala ca  cea proprie este superioara.

 

Superioritate.

Asta este.

Senzatia care survine in urma unei judecati, este una de superioritate. Chiar si temporara, chiar si neclara, chiar si chioara, surda, muta, ori schioapa.

 

Stii vorba aia: Surdul a auzit ca mutul a povestit despre orbul care l-a vazut pe schiop fugind.

 

Judecam.

Ca ala are freza de gay, ca aia lasa dara de Chanel in urma ei, dar pe interior duhneste a rachiu stricat, ca ma-sa lu’ nu-stiu-care e curva ieftina, ca tata lu’ Petrica e curvar, si deci Petrica e patron de prostituate, ca Aglaia bate campii pentru ca sigur s-a tampit de-atata scoala, ca Vasile taie frunza la caini, si mai e si urat pe de-asupra, ca X e un pamflet, dar nici X-uleasca lui nu-i mai prejos, ea fiind o gluma nesarata....

 

Judecam.

Uneori cunoscand omul, deseori nestiindu-i nici macar numele.

 

„Uite-o si pe aia. Stricata naibii, cum poate sa poarte tocurile alea de noua etaje? Nu se vede ce penibila e?”

„Ia uite si la papagalul ala. Tot tremura sub fusta nevestei. Face javra ce vrea din el”

„Copilul sigur e un razgaiat paduchios, la ce parinti are. Nu stiu de ce l-au mai facut, ca mai bine scuteau omenirea de inca un exemplar manelist.”

 

Daca crezi ca exagerez, pentru a da culoare unui text, sa stii ca acestea sunt expresii pe care le-am auzit cu urechile mele. Pe strada. Sau in case de oameni.

Toti, evident, decenti.

Ca daca-l iei pe vreun judecator de semeni individual, fiecare este impecabil.

Nici usturoi n-a mancat, si nici gura nu-i miroase.

Cel mai tare imi place cand vine cate unul, mai destept decat desteptaciunea in sine, si incepe:

„Eu nu judec pe nimeni, dar....”

Si sa te tina nervii, ca ala care „nu judeca pe nimeni” - flegmeaza mai rau decat ala care n-are neaparat pretentii de erudit.

 

Flegma.

Propriilor insatisfactii interioare.

Cam aceasta este definitia din capul meu pe care o atribui judecatilor de valoare.

Omul cumuleaza, cumuleaza, pana-i vine-a se-neca. De propriul venin.

Si expectoreaza.

Cu flegma.

Apoi se simte mai bine. Un timp. Pana la urmatorii muci.

Ca pe baza de inconfort  interior – mecanismul se repeta, si omul ori scuipa, ori se sufoca.

Si scuipa. Ca sa nu se-nece.

 

Judecam.

Ca sa ne cream impresia despre noi ca suntem mai buni, sau suficient de buni incat sa facem analiza morcovului turtit din padurea adormita.

Cea vecina.

 

Cu ce suntem mai buni.... numai bunul Dumnezeu stie.

Ca El ne stie perfecti pe toti, exact asa cum suntem.

Poate daca ne-am indrepta chiar si miimi de secunde atentia spre Dumnezeul din noi – am reusi sa ne placem suficient incat sa nu ne mai vedem nevoiti sa ne manjim pe la guri de-atatea critici la adresa altora.

Poate am reusi sa intelegem o regula pe cat de simpla, pe atat de greu de mestecat: aceea ca judecata nu ne este nici permisa, nici utila.

Ba chiar ne este daunatoare. Ca de aia printre cele lasate de Dumnezeu ca repere de buna-fiintare  – judecata este punctata.

Nu-ti judeca aproapele. Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau.

 

Daca treci putin de pragul imaginii unui Dumnezeu-om, batran maniaco-depresiv, narcisist, cu un toiag ridicat in mana, pregatit de altoiala in orice clipa – de pe jiltul lui aurit cocotat pe un nor pufos.....din centrul galaxiei.... poti intelege ca poruncile nu au valoarea egoismului unui dictator, gamer de meserie, care si-a facut propriul scenariu de joc dupa niste scheme aleatorii.

Poti intelege oarecum ca toate aceste reguli au valoare de repere pentru propria igiena sufleteasca.

Propria.

Fiecare om de pe pamantul asta este parte din Creator.

Fiecare om de pe pamantul asta contine un suflu al Totului Tata. Atotprezentului. Nemarginitului.

Fiecare in parte, si toti impreuna.

 

Stiu, filosofia divinitatii este greu de digerat cand de fapt ce te roade pe tine se rezuma la lucruri mult mai „de la firul ierbii”.

 

Judecand in jur – te judeci pe tine.

Asta nu stii tu – omule, cand te manca sub limba si scuipi judecati de valoare.

 

Lasand teosofia deoparte, lasand si info-energetica, si esoterismul, si tot ce tine de teoria campurilor, sa stii ca orice doctor cu ceva studii despre psihism la dosar , dar nu numai – iti va spune la fel: ceea ce critici la altul – te compune si te deranjeaza.

Dar prost sa fii sa lupti cu tine. Sau sa te faci de tot rahatul, pledand vinovat la capete de acuzare pe care tot tu ti le impui.

Si-atunci recurgi la un mecanism de auto-reglare.

Judeci. Critici. Acuzi.

Pe altii.

 

Partea buna este ca reusesti de cele mai multe ori sa refulezi.

Partea proasta este ca nu te ajuti cu nimic per-total, ba chiar te auto-sabotezi, lasand conflicte interne sa mocneasca pe sub presul unei ignorante nocive.

 

Ele mocnesc. Dar intr-o zi tot fac „Poc”.

Pentru ca nimic nu dispare de la sine. Energia nu moare. Se transforma, dar niciodata nu moare.

Orice forma de gand, orice sentiment – este energie.

Energie psihica, energie sufleteasca – astea nu sunt expresii figurative. Ele chiar definesc ceva care ne compune ca fiinte.

Poti sa nu crezi ca tu la baza esti de fapt energie in diverse forme de condensare, densitate, vibratie.

Dar faptul ca ai proprietati electro-magnetice – n-ai cum sa-l negi.

Nu cred ca exista cineva in lumea asta care sa nu se fi curentat macar odata de altcineva, sau de o usa, un pahar, o masa.

Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa nu fi avut macar odata parul sau hainele electrizate.

 

Judecatul in exterior ajuta la refulatul de moment.

Tratamentul e altul.

 

Nu te poti trata de raceala, dand antibiotice colegilor, si nici suflandu-ti mucii peste caine.

 

Nimic din tine nu se rezolva aruncand mata pe altii.

Eventual s-ar putea rezolva constientizarea. Sa intelegi ca te deranjeaza ceva la cineva, sau ca judeci pe cineva pentru ceva, si sa-ti constientizezi motoarele proprii care scartaie.

 

Jung a fost primul care a zis-o. Si pe teoria lui s-a cladit o intreaga scoala de gandire.

Zice el ca psihicul omului este construit in asa fel incat nu poate judeca neutru, liber de propriile conditionari date de tiparele psihice proprii. Ca prin insusi acel aparat cu tiparele lui – individul proceseaza orice informatie din exterior.

Adica, cum ar veni, daca eu strecor faina cu ciurul meu, orice faina as strecura, de oriunde, orice calitate, acea faina va trece prin exact acelasi model de sita. Ca sita e una singura.

 

Il iubesc pe Jung.

 

Si deci, oricine ai fi, cata vreme esti un om in carne si oase – tot ce judeci tu despre altul – are legatura cu tine, niciodata cu el.

Pentru ca tu nu poti vedea ceva asa cum este, tu procesezi totul asa cum iti este setat aparatul psihic.

Fiecare cu setarile lui.

 

Intelegi acum de ce „sa nu-ti judeci aproapele”?

Nu doar ca o faci aiurea-n drum, tu nefiind propus de vreo entitate superioara in pozitie de judecator, dar nici macar nu esti echipat corespunzator ca sa poti face asta vreodata, si sa aibe vreo valoare de adevar, cu exceptia adevarului care te compune doar pe tine cu amprenta ta unica de gandire.

 

Jung merge mai departe, si explica faptul ca inesi operele sale sunt cladite pe constructia unui anumit tip judicativ.

Ca neutralitatea, sau obiectivismul nu au valori absolute, nici macar in cazul sau, ori al oricarui psihiatru, sau om de stiinta,  intrucat tot ceea ce se proceseaza cu mintea – trece prin ciurul unui subiectivism intrinsec.

 

Noi suntem mici pe langa Jung.

Dar de foarte multe ori – ne credem atat de mari, incat pur si simplu ne uitam lungul nasului.

Sau de teama sa fim atat de mici cat suntem, ne dam mari, atat de mari incat lungul nasului nici nu mai conteaza, pentru ca oricum e-n vant, deasupra, sus.....  singura grija fiind aceea de a nu pleca sub nici o forma capul. Pentru a nu da cu nasul de pragul de jos. Ca doare.

 

Si doare.

Cata vreme alegi sa te ignori pe tine in tine – doare rau.

Degeaba judeci.

Toate pietrele din lume aruncate in exterior – n-au sa-ti aduca pacea in interior, acolo unde ai tu treaba.

Restul... sunt detalii.

Mici zoomuri pe propriile imagini din tine insuti.

Oglinzi.

 

Asta e lumea ta, omule.

 

Degeaba injuri oglinda, degeaba o mascaresti, degeaba te schimonosesti in fata ei, degeaba o critici – niciodata nu iti va arata altceva decat imaginea ta.

Nu incerca sa scoti cosurile din ea, te vei lovi de o suprafata dura.

Cosurile sunt unde nici nu te-astepti – fix pe fata ta.

 

Victimizare.

Asa se numeste cautarea bubelor care te dor pe tine – in reflexiile din oglinzi.

In celalalt, oricare ar fi el, oriunde, mai putin in tine.

 
De aceea, oricare ti-ar fi judecata, oricate pietre ai arunca peste gard – tu esti calaul, si tot tu esti si victima.
 
Tu chiar esti miezul.
Dar nu asa cum iti imaginezi tu, nici cum ti-ar place sa crezi.
Ci invers.
Esti miezul vietii tale, tu centrezi, tu dai cu capul. Tu spui - tu esti, tu faci - tu esti, tu si numai tu.
Restul sunt detalii. De zoom. Pe parti din tine.
Oglinzi.