vineri, 11 septembrie 2015

Cautandu-l pe Dumnezeu, l-am visat pe Jung


Eu visez.
Asta e ciudatenia mea. Ce visez noaptea – mi se-ntampla ziua. Sau peste alte zile. Ani chiar.
M-am obisnuit cu felul asta de anticipare, si ma folosesc de el, de fiecare data cand am ceva de rezolvat. Adica atunci cand am vreo nelamurire, imi plasez concentrarea, inainte de a adormi, in acea directie. Daca sunt cu adevarat pregatita sa si dezleg misterul – visez negresit. Nu in simboluri, ci exact asa cum este ceva, sau urmeaza sa fie.

Aveam o perioada in care il cautam pe Dumnezeu.

Voiam ca mintea mea sa gaseasa o cale de a-L integra. Cu inima simteam ca este, insa mintea mea era o alandala de concepte care se mai si bateau cap – in – cap uneori, astfel ca rational – eu nu eram capabila nici sa-L disut, nici sa mi-L explic in asa fel incat sa nu ma mint pe alocuri.

Cadrul vietii de zi – cu – zi imi permitea sa meditez si sa studiez mult. Si faceam asta.

Si cautam. Intens.

Coroboram informatii din biblie, cu expliatii ale speakerilor celebri, cu ce aveam eu din tot ezoterismul meu de pana atunci, cu toate experientele mele concrete, si cautam.... cautam.....

.... Si intr-o noapte – in sfarsit, am visat.

Un vis care in prima faza mi s-a parut idiot, chiar hilar, si ma autopersiflam, spunandu-mi ca probabil am nevoie de internare la nebuni.

Pentru ca l-am visat pe Jung.

„Domnul profesor” – il numeam in visul meu, acesta purta un halat deschis in fata, imi prezenta sectiile unui spital, si imi explica extrem de concentrat – despre particularitatile fiecarei sectii in parte, in termeni pe care greu ii cuprindeam cu sfera mea conceptuala de atunci, si la fiecare ezitare a mea, domn’ profesor ma atentiona ca trebuie sa retin tot ce imi spune, pentru ca intr-o zi il voi urma, si va trebui sa fiu pregatita.

In conditiile in care eu nu stiam aproape nimic despre Jung.
Stiam doar ca a fost un fel de mare psihiatru sau psiholog, nu eram sigura (si nici nu ma interesa foarte tare), si cam atat.
Nu citisem nimic din ce a scris, nu am avut nici cea mai mica tangenta cu nimic din opera sa, ori din fiinta sa.

Evident, am ras in prima faza, si am plasat visul la „vise idioate”.

Dupa un timp, m-am gandit ca ar fi interesant sa vad cum arata in realitate aest domn Jung, daca tot mi-a aparut neinvitat in vis.
Am dat un Google - search, ca tot omu’ modern, si am gasit imaginile omului din visul meu.

Zambetul meu amuzat de pana atunci s-a transformat in grimasa.

„Cum e posibil sa visezi un om, asa cum arata el, care e mort de multa vreme, si despre care nu doar ca nu ai auzit nimic pana acum, dar nici macar nu te-a interesat?”

Nu doar atat, dar si contextul visului a rezultat ca fiind unul real, Jung avand in istoria personala – infiintarea si conducerea unei clinici de psihiatrie.
Atunci m-am regrupat, si am luat „visul idiot” la reanalizat, incercand sa-i descifrez insemnatatea, avand in vedere ca in acea perioada preocuparea mea intensa era Dumnezeu, nicidecum psihanaliza, psihicul, psihismul.
Pierdusem cu persiflarea mea de peste zi – mult din esenta invataturilor sale, si acum imi regretam enorm firea sceptica.

In timp ce ma bombardam cu reprosuri – imi apareau flashuri cu domn’ profesor care imi spunea sa nu ma pierd in detalii, si sa lucrez cu ce am, ca am.
Nu stiam daca sunt imagini din visul de noaptea trecuta, sau pur si simplu halucinatii noi, insa le-am urmat indemnul pertinent, si am inceput sa caut tot ce a scris acest om.

Pentru ca atunci cand Il cautam cel mai tare pe Dumnezeu – l-am visat pe Jung...

In timp, am inteles de ce.
Si multumesc Tatalui si felului vietii de a fi, pentru tot ce am primit mura-n gura, si pentru ca am fost suficient de lucida si prezenta in mine, incat sa nu irosesc cunoastere – pe isterii facile de moment.

Inainte de toate: Spre sfarsitul vietii sale aici, Jung a declarat intr-un interviu televizat – ca nu, domnia-sa nu crede in Dumnezeu, pentru ca el deja stie.
Dumnezeu exista, iar el stie asta, nu mai are nevoie sa creada.

Filmarea asta am vazut-o dupa ani de studiu pe operele sale, atunci cand deja reusisem sa deduc si singura concluzia, atat pentru mine, cat si ca apartinandu-i.

Am inteles ca nu e suficient sa crezi orbeste, fara a-ti hrani ratiunea cu informatii din toate unghiurile, pentru ca acel fel de credinta este unul mai degraba fanatic, si fanatismul este o manifestare a dezechilibrului interior.
Este o forma de a te minti deliberat, si de a-ti refuza ratiunea, pentru ca o idee pe care o preferi sa ramana in picioare, chiar fara radacini, chiar si fara trunchi, dar sa fie, pentru ca tu VREI.

Necercetand, e ca si cum ti-ar fi teama ca ai putea gasi contrariul.

Refuzandu-ti ratiunea, iti refuzi echilibrul personal.
Pentru ca asa suntem construiti, si nimic nu este degeaba. Credinciosul, mai mult ca oricine, va intelege ce spun.

Astfel ca orice incercare de a ucide sau ignora parti care te compun – este un atentat la perfectiunea Creatiei, care nu este nici aleatorie, nici lipsita de insemnatate in cel mai mic detaliu.

Am mai inteles ca cu cat studiez mai profund psihismul, cu atat Il inteleg mai clar pe Dumnezeu.
In conditiile in care ma mentin onesta si cat mai deschisa, fara prejudecati, fara idei fixe pe care sa vreau sa le deduc din orice, fara idei fixe pe care sa refuz sa le deduc, oricat mi-ar aparea de clare in concluzii.

Si am inteles, dincolo de toate, ca Dumnezeu nu este de vanzare.
Nu au reusit sa mi-l vanda nici biserica, nici alte culte religioase, nici alte grupuri organizate de spiritualitate.

Insa L-am gasit perfect, clar ca lumina zilei, nemarginit si atotprezent, in mine.

Numai dupa ce am iesit din zona de superficialitate a conceptelor – cadru, am dat jos (cat am putut eu) mastile Personei, si m-am aventurat (cu un curaj nebun) in cercetarea fiintei mele.
Aia sincera si incomoda.
Aia care nu m-a infatisat mereu ca pe o zana buna si imaculata, intruchiparea moralitatii si buna-vointei, intr-o lume rea si pacatoasa, straina de Dumnezeu. Unde Dumnezeu e barbosul suprem, ce taie si spanzura, si la care eu am regim preferential, ca-s mai cu mot, sau am un buric in plus.

Intrand in abisurile fiintei mele  - L-am gasit, in sfarsit, pe Dumnezeu.
Si cu ratiunea, nu doar cu intuitia.

Cand ratiunea a patruns in intuitie si am impartasit in mine, cu mine – sentimentul cu gandirea – atunci abia am devenit o traitoare autentica de Dumnezeu.
Pentru ca L-am scos din zona de iluzie preferata, si L-am adus in manifestare prin ceea ce sunt cu totul.

Caci daca esti construit sa-ti manifesti spiritul prin filtrele si motoarele unui mental, asa cum este el – nu te dezici de mental, ci iti onorezi mentalul, si-l hranesti cu spiritul esentei, cat mai onest.

Este a doua oara cand folosesc cuvantul „onest”, si eram pregatita sa-l inlocuiesc, insa am sa il las asa: cred ca exprima excelent o stare de preferat in interiorul fiecaruia.
Atunci cand se cauta pe sine, si atunci cand Il cauta pe Dumnezeu.
Nu mai vorbesc de atunci cand vrea sa-L livreze pe Dumnezeu – altora, ca indrumator spiritual.

Onestitate, deci.
O stare de deschidere neconditionata a mintii.
De ce „neconditionata”?
Pentru ca orice forma de conditionare a continutului unei idei sau stari de fapt – consolideaza iluziile unui Ego in constructie, care in zona subconstienta oricum este constient de marginile sale, si care se atuo-genereaza in continuare pe un tipar de inautenticitate, neconcordanta, minciuna.

Si-atunci omul devine frustrat de propriile tendinte, construindu-si un mecanism de auto-motivare, devenind fanatic, pentru a-si compensa inautenticitatea subliminala.

Isi blameaza mintea rationala, isi intemniteaza mentalul cu toate procesele sale, si scoate judecati de valoare de rahat, care sa-i intareasca acelasi Ego pe care l-ar vrea mort.
Nestiind ce este de fapt un Ego, multumindu-se cu cateva explicatii neavizate, luate din gura-n gura, ciuntite de sens de la o gura la alta.
Isi „ucide” in fiecare zi un Ego, care de fapt este insusi mecanismul prin care el, „inteleptul”, isi doreste nimicirea sa.

Egoul este sfera imaginii de sine in totalitatea sa constienta.

Adica tot ce crezi tu despre tine, cu mintea (pe care n-ai cum sa o „nimicesti”, caci fara ea nu te poti manifesta integral in acest plan), tot ce gandesti tu constient, treaz, in deplinatatea facultatilor mentale despre tine, si felul in care intelegi realitatea inconjuratoare – se numeste Ego.

Daca ti l-ai ucide, asa cum vrei, adoptand o intelepciune de imprumut, tu ai deveni o leguma pe la Tra-la-la.

Si lasa-ma sa te contrazic inainte de a-mi raspunde stereotip (cunosc si eu isteriile unui curent defectuos) ca nebunii sunt mai normali decat noi, si ca „stiu ei ce stiu”.
De-acord cu tine, daca vrei – insa eu te intreb atat: la ce iti foloseste?
Ca te-ai incarcerat in trup tocmai pentru a face chestii, pentru a experimenta realitatea intr-un cadru liniar si secvential, in parametrii dati, in asa fel incat sa-ti prelucrezi niste sentimente, niste trairi.
Nebun fiind, degeaba vezi lumile de dincolo, atata vreme cat esti blocat intre ele, si nu-ti manifesti plenar sinele in dimensiunea asta.
Caci pentru asta ai venit.
Nu pentru a sta blocat intre doua dimensiuni, si a nu functiona plenar in niciuna.

Acest „stiu ei ce stiu” – este felul in care iti demasti frustrarea cu privire la faptul ca tu – inca nu stii. Ca ai vrea sa stii, dar nu poti.
Ca esti convins ca nu poti, motiv pentru care nu ai curaj sa cercetezi, speriat de ideea ca ceea ce vrei tu sa stii – este altfel, sau nu este deloc.
Motiv pentru care urli pe toate ulitele ca tu stii, nu ai nevoie de dovezi, tu „traiesti in inima”, si nu dai doi bani pe ratiune, care vine de la diavol (in cazuri extreme).

Acest „trait in inima” este o alta stereotipie. Dusa din gura-n gura, pana la ridicol.
Mai nou e plina lumea de „traitori in inima”. Care cred ca statul (fizic) inert, si smucitul gandurilor in toate directiile, in incercarea de a le anihila – se numeste „trait in inima”. Care cred ca daca iau mine de patetici par mai „traitori in inima”. Care cred ca daca stau toata ziua sa isi imagineze cum se giugiulesc cu fiinte de lumina, ignorandu-si atat treburile cotidiene, cat si intreaga realitate inconjuratoare, sunt mari traitori in duh.

Pentru ca au auzit povesti despre povesti povestite, si le-au luat cum le-au inteles, copiind aparentele fizice.

Onestitate.
Iata ca din repetitia pe care am vrut s-o remediez, scot esenta a ceea ce transmit.

Am inteles, cercetand, ca fara a fi onesta in mine, cu mine (lucru care nu-i asa usor cum pare, cand ajungi sa te cercetezi de-adevaratelea, sau pe-ndelete) – nu pot fi autentica nici ca persoana echilibrata, nici ca traitoare in duh. Credincioasa. Cum vrei tu sa-i spui.

Am mai inteles, tot cercetand, ca pentru a ma intelege pe mine, in mine, am nevoie de mai multa munca, si mai putina parada.

De mai multa deschidere, si mai putina expunere.

De mai multa asumare, si mai putina nevoie de o imagine.

De mai multa informatie, si mai putina stereotipie.

Insist pe stereotipie pentru ca observ in jurul meu, un curent spiritual in desfasurare, care are cateva concepte standard, doua – trei judecati de valoare, cateva linii de conduita pe spete date, cateva expresii automate si neaparate, fara de care nu-si regasesc apartenenta la linia de concept, si asta este.
Gaseste-l pe Dumnezeu, frate.
Sau macar pe tine.

Ioc.
Pentru ca stereotipia nu lasa loc informatiei in totalitatea sa, ci o limiteaza la cadrele-tip, sau conceptele – cadru care o compun.

Cautandu-l pe Dumnezeu, l-am visat pe Jung.

Dincolo de toata filosofia Jungiana despre Sine si viata in general, am bagat bine la tartacuta ceva inestimabil:

Anume ca nu te poti juca cu sufletul (a se citi mintea) unui om, oricat de bine intentionat esti, fara a stapani cel putin bine – psihismul in totalitatea sa.

Ca-i poti face rau, afundandu-l mai tare intr-un rahat in care se scalda deja si fara ajutorul tau, cautandu-se pe sine intr-un labirint complicat de asteptari versus concepte.

Ca daca omul are o cantitate de energie psihica blocata intr-un episod, si tu vii ca un smecher ce esti, si-i dai peste bot cu stereotipii - gen „E ura din alte vieti”, sau mai-stiu-eu-ce, nu numai ca i-ai amplificat conflictul interior, dar il bagi si in paranoia, de-ajunge bietul sa-si ceara iertare si ca respira, ceea ce n-ar fi rau, daca n-ar fi gresit.
Adica ar fi bine, daca n-ar fi rau.
Ca omul dintr-o belea pica in alte sapte, si-ajunge sa-si amplifice sentimentul de vinovatie dincolo de limitele absurdului, de asemenea isi pierde controlul asupra propriului destin, crezandu-se platitor de karma si-atat – stima de Sine anihilata la foc rapid, constiinta de Sine redusa la imaginea unui rol, si-atat, si ala, bietul mancat, devorat de karma, si-atat.
Si-atat.

Ca sufletul nu-l explici in trei concepte, si nici in jocuri de rol.

Iar pe Dumnezeu nu-l gasesti crezand, fara sa cercetezi.

Nici aruncand cu pietre in mental.

Nici incercand sa-ti ucizi Egoul.

Nici strigandu-L in gura mare, dar cu ochii inchisi.

Ca de aia ti-a dat ochi, sa te folosesti de ei. De aia ti-a dat si ratiune, ca s-o fructifici.

De aia ti-a dat Ego. Sa-l lucrezi.

Dincolo de stereotipii, care, de fapt, fac parte din zona de confort.

De aia te-a construit asa cum esti, ca sa ti le folosesti pe toate. Constructiv.

Nu ca sa le anihilezi.

Nici ca sa le dai tu note – fara sa cunosti materia.

Cunoaste materia intai, apoi esti indreptatit sa dai cu biciul in ea. Daca-ti mai vine.

Experienta sufletului in trup este una pretioasa.
Am invatat asta, cercetand mecanismele de procesare ale trupului, mintii.
Nu inainte.
Inainte ma lafaiam intr-o minciuna frumoasa, si in loc sa-mi fructific experientele sufletului, mi le blocam, sau in cel mai bun caz – le fusaream, hai, treaca-mearga si asta, n-am inteles-o eu chiar bine, dar fie, cum vrea Domnul.
Si Domnul numai contra mea parea sa vrea.
Si eu tot mai mica paream, cu fiecare „dorinta a Domnului”.
Si cu cat mai mica ma simteam, cu atat mai mare voiam sa ma dau. Si uite-asa, din minciuna in minciuna, eram atasata de un rol efemer, pe care nu-l intelegeam nici cat negru sub unghie, dar din care intentionam sa fac o capodopera.
Stereotip, de altfel.

Te invit sa-mi impartasesti din experienta ta, parerile, si (eventual) nelamuririle pe care le ai :)