sâmbătă, 26 septembrie 2015

Ciocolata calda cu menta. Si cu suflet.



Sorbim incet din ciocolata calda cu menta, si povestim. Incet, zambitoare, si bland si precipitat, dupa cum le vine randul la povesti, tragand cu ochiul, cand una, cand alta, la masa de la geamul cafenelei, care a devenit deja un fel de „acasa”.
Atat cafeneaua, cat si masa.

Putin iesita din decorul cafenelei, in dreptul unui geam de sus pana jos, in loc de perete. Doua fotolii comode, si mereu cate o surpriza pe masa. Flori sau lumanari.
Cand avem chef de o poveste – acolo mergem.
De data asta, masa noastra este ocupata. Un cuplu dragut. Trecuti de prima tinerete, asemanatori, linistiti, asa, ca noi doua. Citesc.
Zambim. Convenind ca nu ne suparam de data asta. Sunt niste draguti. Faina imagine.
Ma gandesc in sinea mea ca masa aia parca atrage firile boeme.

Intru pentru un moment scurt in imaginea de acum doua saptamani, cand, exact acolo, singura, cu laptopul pe masa si un caiet studentesc – toceam pentru examenul pe post (pe care l-am promovat intre timp).
Zambesc in mine.
Ce greu mi se parea! Parca nu mi se lega nimic in minte, parca imi patinau toate alineatele alea de lege, in loc sa se aseze dupa vointa mea. Si laptopul ma invita la un fisier Word. Sa scriu. Aveam 1001 de idei de povestit, as fi scris un roman, o lucrare stiintifica, si 77 de articole, numai sa nu fiu nevoita sa invat legi pe-de- rost. M-am prezentat la concurs a doua zi, convinsa ca nu stiu nimic, si cand am primit subiectele – am inceput sa scriu si nu ma mai opream. Le invatasem.
Daca nu m-as fi irosit plangandu-mi de mila atat, mi-as fi dat si eu seama mai devreme.
Nu eram in zona mea de confort cu toceala aia. Asta era toata chestia. Atunci cand trebuie sa inveti ceva nou – esti in afara zonei comode.

Esti cineva care nu stie ceva.
Esti cineva care nu le stie pe toate.

De parca vreodata le stii pe toate. Dar pilotul automat nu iti semnaleaza asta in viata de zi cu zi. Ca-si executa tiparele, creand aparenta unei autosuficiente false.

Intru in alta imagine. Mai veche. Cu mine pe terasa unei carciumi din fata blocului in care locuiam in vremea aia. Tot cu laptopul pe masa. Si doua carti. Psihopatologie. Si-un pix. Si-un marker. Si-o cafea pe care o mut ba pe-o margine, ba pe alta, ca n-are loc de cartile mele, amandoua deschise.
Aceeasi senzatie. E greu. Nu stiu suficient. Nu stiu tot. Imi subliniez idei principale. Le fac ancore in mintea mea. Impachetez idei, in asa fel incat – la nevoie – sa le pot accesa usor. Eram studenta de 10 pe linie. Un singur 8 am luat, si ala pentru ca am avut impertinenta sa-i spun profului ca am citit pe un site oficial de cercetari in neuro-stiinte ca neuronii de regenereaza. Intai mi-a pus la indoiala engleza. Apoi s-a gandit mai bine, si mi-a pus la indoiala inteligenta (de unde si dovada suficienta ca neuronii nu se regenereaza). Dupa care mi-a contestat disciplina. Treaba mea era sa invat ce-mi preda el. Ce naiba caut eu pe site-uri de specialitate? El e profesor-doctor de 30 de ani. Nu-mi ajunge?
Ca sa fiu sincera, nu, nu-mi ajungea, ca dadea rar pe la ore, si cand o facea, nu-si pierdea timpul cu predatul. Ne jignea in introducere, trecea la actiune – dictand capitole dintr-o carte unica, scrisa de domnia-sa, pe care sa le invatam pentru examen, incheind apoteotic cu inca un set de jigniri.
L-am vazut de cateva ori in viata mea de student. La inceputul semestrelor, si la examene. De fiecare data cu halatul alb pe el. Daca in prima faza am crezut ca fuge din spital la orele noastre, apoi am inteles ca halatul tinea loc de eticheta. Sa intelegem cu cine stam de vorba. Si, eventual, privindu-l pe el – sa nu mai avem nevoie si de alte chestii, cum ar fi (ce indrazneala!) sa predea ceva. A scris o carte prin '90. Nu era suficient?
Iar eu, impertinenta, cum puteam sa insinuez ca din '90 si pana azi – stiinta a avansat? Pai ma pun eu cu el, care este o somitate, ca pe vremea cand invata el neuro-stiinte.... eu nici nascuta nu eram?
Eu, cu tot respectul, pusesem doar o intrebare, ca, studenta lui fiind, mi-am imaginat ca el stie mai multe din domeniul sau. Adica e la curent cu cercetarile, cu lucrarile de specialitate din zilele noastre, cu evolutia paradigmelor in domeniul in care – de altfel – profeseaza.
Asa cum un croitor isi cumpara reviste de moda – sa mai invete tipare noi de croi, din trendul zilelor noastre.

Omul a dat in demnitatea mea, simtindu-si amenintata demnitatea sa de specialist. Dar nu era primul care facea asta. O faceam si eu, in toate momentele in care priveam ca boul in carte, si-mi spuneam ca nu pot sa invat cate un capitol.
Tot timpul puteam.
Dar in afara zonei de confort – imi dadeam singura la genunchi.

„ ..... Si stateam imbratisate, plangand amandoua de ceva vreme, era bine, era eliberator, si in final imi zice, ca si cand am vorbit incontinuu, ca si cand nu am tacut si-am plans pana atunci:

- Si nu vroiam decat doi pufuleti!”

Izbucnesc in ras, cu lacrimi mustind in coltul interior al ochilor.
Ador povestile ei despre fiica-sa. Copilul asta e un intelept, de la facere. Ii da la ma-sa lectii intr-un mare fel. Si mie, prin captare de la maica-sa. Ca ne minunam amandoua de ce scoate copchilul pe gura in momente cheie.
Acum e la varsta pubertatii spre adolescenta. Nu-i usor. Intre fetita mamei si femeiusca ce va deveni curand, isi constientizeaza blocaje de pe vremea primei copilarii. Si le infrunta.
Sub atenta indumare a mamei – guru, care momeste copilul prin invaluire – sa verbalizeze. Sa scoata la lumina. Sa tricoteze realitati din capat in capat, rand cu rand.
Iar copilul baga. Baga-n ma-sa perla dupa perla. Constientizari. Nu doar cu privire la emotiile copilului, ci in primul rand – in ea, omul. Ar putea scrie o carte:
„Copilul meu, maestrul”.
Ar fi un ghid de introspectie, general valabil, cu metodologie aplicata. Din conversatiile cu copilul. Conversatiile prezente, adica cu toata fiinta acolo, in ele, vorbele rostite si ascultate. Schimbul de ganduri, sentimente, cuvinte. Cuvinte pline. De traire.

Sunt atat de mandra de ea. A ajuns la radacina unui conflict interior care i-a dat cateva batai de cap de-a lungul vietii ei fragede.
Cu repercursiuni destul de incomode.
A ajuns acolo de una singura, din vorba-n vorba, in bratele mamei ei, simtindu-se si ocrotita, si iubita, si libera sa exprime asa cum ii vine, sa descarce.
Imbratisate, plang nestingherite amandoua, si asta face cat 7 tehnici de reprimare bazate pe principiul ca copilul trebuie linistit imediat, sa nu planga, ce conteaza ce-i framanta interiorul, conteaza ca plansul e „Bau-Bau”, e semn de problema, nu atat a copilului, cat mai ales a parintelui, ce parinte e ala al carui copil plange?

Plangand dupa nevoia inimii, in siguranta imbratisarii mamei, care plange si ea, facand front comun, copilul isi scoate la lumina episodul ala parazit, despre care mama deja intuieste de mult ca a creat blocaj  in campul emotional al copilului.
Un (aparent) simplu conflict intre copii la o varsta frageda. Foarte frageda. La vremea stocarii de tipare de gandire.
I-a fost atacata demnitatea. Stima de sine. Micul sufletel nu a ripostat, ci a reprimat. Nu poate rani alte persoane. Nici acum, nici atunci.

Intru intr-o semi-transa. Ii simt gustul metalic al deznadejdii, si lovitura surda din plex. O lovitura brusca, instalata cumva surd, apasand constant, ca un gol plin. Mancand ca o cangrena din puterea personala.

Plexul solar este centrul puterii personale.
De cate ori simti lovituri acolo – asta iti ataca. Puterea personala. Stima de Sine. Demnitatea de om.
Nu orgoliul, ala este altceva.
Integritatea fiintei. Ca entitate de sine statatoare, cu bagajul sau de sentimente si forme-gand ce-l compun.

Ma trage in ea o imagine foarte veche. Sunt eu la varsta pubertatii, in mijlocul unei avalanse de reprosuri.
Am dat examen la un liceu care pe vremea aia era renumit, cu profil Engleza. Se zvonea ca acolo intra doar copii de personalitati, insa eu am insistat ca acolo-i locul meu. Ca eu vorbeam engleza ca pe o a doua limba nativa. Prima mea „cea mai buna prietena” s-a mutat in Australia imediat dupa ce am terminat clasa I. Si unchi de-ai ei care locuiau cu totii in Australia, veneau constant la mama lor, bunica Dianei, prietena mea. Vecina cu mine, si un fel de a doua bunica a mea. Mi-am zis in sinea mea de copil inocent ca am nevoie sa invat si eu engleza, ca de-acum Diana se va invata sa vorbeasca limba australienilor, si sa pot vorbi cu ea cand in sfarsit o sa fim din nou impreuna. Si ii puneam pe unchii ei sa vorbeasca cu mine numai in engleza. Asa ca eu, acasa, vorbeam jumate engleza si jumate romana. Cu ai mei romana, cu ceilalti ai mei – engleza.
Nu stiu de unde am capatat baza de la care am pornit. Nimeni nu si-a pierdut vremea cu mine sa ma invete cuvinte, sau reguli de gramatica. Si la scoala am inceput limba straina abia prin clasa a V-a.
Cert este ca am vrut, si am facut.
Si deci, in clasa a VIII-a, cea mai naturala alegere era aceasta: sa dau examen la liceul cu profil engleza.
Numai ca am picat fix la proba de engleza. Proba care pentru mine nu a prezentat nici o dificultate.
In prima faza am vrut sa fac contestatie.
Dar am renuntat repejor.
Tata, beat, in pragul usii de la bucatarie, rezemat si nu prea, ca-i alunecau proptele pe baza de proasta gravitatie – imi striga ca sunt o proasta, ca nu sunt in stare de nimic, si ca am sa fiu o sluga la darloaga in viata asta.
Nici in ziua de azi nu stiu ce inseamna asta. „Sluga la darloaga”.
Dar m-a impactat. Fix in plex. Ca o lovitura surda. M-a garbovit pe loc. Psihic si fizic.
Ma privesc din exterior, si ma vad chircita pe scaunul din bucatarie, cu privirea in pamant, cautand sa ma contopesc cu podeaua.
Lacrimile ma ard in coltul ochilor, si nu pot sa le dau drumul nici afara, nici inapoi. Inghit noduri, si parca toate se localizeaza acolo unde am fost deja lovita.
In plex.
Ma loveste in demnitatea mea de omulet in formare.
Imi doresc sa-i spun ca nu am gresit la examen, ca eu stiu engleza, ca o vorbesc in fiecare zi, si ca-mi tin jurnalul de cativa ani in engleza, dar nu pot scoate nici un cuvant. E furios, si striga fara pauze. Ma umileste. Imi spune cuvinte pe care un copil nu le poate intelege. Concluzioneaza ca sunt o curva ca si maica-mea. Si nu mai sunt copilul lui.

Grabovita in scaunul meu, plec din mine, trasa, aproapte supta de o alta imagine. Tot noi doi, eu si tata – in clasele primare, aceleasi cuvinte. N-am inteles o lectie la matematica, si el – geniul la matematica – mi-a explicat ce mi-a explicat, pana s-a frustrat, si a-nceput sa urle. Sunt o proasta, nu sunt buna de nimic. Vai de capul meu – am sa fiu o ratata. O sluga la darloaga. Ipoteza dezvoltata in mult mai multe cuvinte pe care nu le pot reproduce, fiind porcoase.
Tot in plex. Atat de brusc incat din ziua aia am simtit tot mai des dureri. Pana cand m-au dus la doctor, dupa cativa ani, cand am putut sa ma plang ca doare, si n-am mai putut sa mananc.
Aveam ulcer.
Incasam in plex, si nu puteam sa ripostez. Nici sa gestionez. Nici sa refulez.
Incasam si ma chirceam.
Pana s-a gaurit duodenul.

Cea de-a treia din grupul nostru de prietene – imi zice mereu:
- Dupa tine nu ma pot lua, ca tu mereu ma vezi frumoasa si perfecta. Nu stii sa critici.
De fapt, am contrazis-o-n credinte sau asteptari de foarte multe ori, dar am facut-o in asa fel incat mereu m-a simtit de aceeasi parte a baricadei. Nu, n-am criticat-o niciodata, si nici n-am sa fac asta vreodata.
Stiu prea bine cum se simte fix in plex.
Mie mi-a gaurit stomacul. Stiu cat rau poate face.Si cand vreau sa fac bine – am grija sa nu fac rau in primul rand. Sa-i fac celuilalt bine, cu binele lui, adica in asa fel incat sa-i foloseasca, sa-i fie lui, destinatarului, bine.
Chiar daca sunt in postura ingrata de a contrazice. De a spune invers decat stie sau crede ca poate cineva.
Nu e necesar sa aprobi ca prostul ca cineva sa se simta bine.
Insa e necesar ca atunci cand contrazici, sau sfatuiesti pe inversul directiei interlocutorului – sa iti ramana clar in minte ca esti de partea celuilalt. Ca nu-l contesti pe el, ca om, dimpotriva, esti acolo, cu el, pentru el, de partea lui. Oricare ar fi diferenta de opinii, sau oricat de sensibil ar fi punctul pe care il atingi cu vorba ta.

Revin in prezent. Sorbim amandoua din ciocolata cu menta, si crosetam o ancora de stare de bine. De impartasire calda. De comuniune.

- Ok, constientizam, perfect, si apoi ce? Asta ma intreb eu la fiecare chestie cu aprindere de beculet: Bun, si acum - ce?
- Si – asa mai departe. Ce - ce?
- Pai... nici un „poc”, nici nimic? Adica... iti dai seama, accepti, ierti unde-i cazul, intelegi tabloul general – si apoi, ce?
- Apoi traiesti. Atat. Ca despre asta-i vorba. Sa traiesti, sa te veselesti, sa ai drag in tine. Sa-i dai drumul. Sa nu ramai atasat de un episod. Sa-l gasesti, sa-l impaci, si apoi sa-i dai drumul.
Ca nimeni nu e un episod.
Episoadele sunt etape. Scenarii de moment. Tu – esti traitorul. Tu mergi mai departe, ai multe alte episoade in plan. Si de fiecare data le joci mai bine, si mai bine, ca tot debarasezi din scenele in care te blocai inainte. Si tot traind, ajungi sa nu mai incurci scenele intre ele.
A! Si ai rabdare.
E important. Nimic nu vine dintr-o data. Trebuie sa le dam timp sa se coaca. Sa se integreze acolo unde le este locul.
Ca multe vin pe niste engrame pe cat de vechi, pe atat de puternice. Rescrierea lor nu se face de la o zi la alta. Dar se face in fiecare zi. Constient, determinat, asumat. Liber. De conditionari. Fiind realista, asteptandu-te la miracole. Glumesc. Dar nu de tot. Intr-un anumit fel, chiar vorbesc serios. Ca daca nu esti convinsa ca poti – stim amandoua ca niciodata n-ai sa poti, oricat ar fi de usor.

Suna telefonul.
- Mama, daca esti in centru, adu-mi si mie ceva.
- Ce sa-ti aduc, copile?
- Nu stiu, ceva, orice. Ceva bun. Sau ce vrei tu.

Radem amandoua ca niste malefice, facand scenarii cu ce fata ar face daca i-ar duce un... breloc.

- Ia-i pufuleti. O punga mare.
- La asta ma gandeam si eu.