duminică, 20 septembrie 2015

Tristetea. Reprimata. Hranita cu alte tristeti.



Ne nastem cu instinctul de supravietuire. Este un instinct, nu este ceva care dezvoltam in timp, sau nu.
Nou-nascutii au un reflex numit Moro. Un reflex neconditionat, care ajuta fiinta cruda, cu un sistem nervos care nu s-a dezvoltat in totalitate – sa supravietuiasca. Astfel ca atunci cand bebelasul se sperie, isi extinde automat manutele si piciorusele, isi intinde gatul, ca mai apoi sa isi stranga genunchii si manutele, ca intr-o imbratisare. Este impulsul de prindere, de a se agata de ceva, de a-si salva viata. Concomitent –
izbucneste in plans. Plansul unui bebelas este strident, si nu este degeaba asa: rostul decibelilor sta tocmai in menirea naturala a plansului - de alarma. Sa fie auzit chiar daca e lasat singur in camera, sa poata fi ajutat \ salvat.
Supravietuire.
Ne nastem cu instinctul in noi.
Pentru noi – nascuti, aceste reflexe (sunt mai multe) reprezinta indicii ale unei dezvoltari cerebrale normale.

Ne nastem cu instinctul de pastrare a vietii in noi. Asa ne e datul, din orice unghi am dezbate problema.
Instinctul de supravietuire face parte din constructia fiecaruia, si indiferent de tristetile sau modul de adaptare la mediu, individul si le va manifesta – fara premeditare. Sunt reactii intrinsece.

Si atunci, de ce unii ajung sa se sinucida?
Ce forta poate dobori un instinct, un reflex innascut?

Forta tristetii.
Care debusoleaza un intreg sistem al organismului, implicit sistemul nervos cu radarele lui.
In primul rand sistemul nervos. Doar de-acolo pleaca toate dezechilibrele fizice.
Orice boala pe lumea asta se instaleaza pe baza de stres. Asa se explica de ce unii oameni au predispozitii genetice spre anumite boli, dar nu le au niciodata, iar altii, poate si fara un istoric medical in familie pentru anumite afectiuni – se trezesc cu ele, in forme dintre cele mai grave.
E o chestie de sistem imunitar. Care sistem are rolul de a mentine organismul sanatos. Este un sistem inteligent de autoreglare, cu care ne nastem toti. Prin prisma lui – organismul stie sa produca substante care sa contracareze actiunea nocivilor din celule, organe.
Iar sistemul imunitar este coordonat, ca toate circuitele organismului – de creier. Acolo „se fac cartile”.
Miliarde de neuroni schimba intre ei informatii in permanenta, de cand ne nastem si pana ne sfarsim. Se numesc circuite neuronale.
Fiecare circuit in parte are in lucru anumite organe, sisteme de functionare, moduri de procesare. Atat a informatiilor, cat si a substantelor propriu-zise.
Stiai ca creierul nu face diferenta intre o actiune propriu-zisa si o actiune privita?
Creierul proceseaza informatia – o cantitate de energie cu continut de date, niste biti de informatie.
Toate procesele interiorului sunt asta: biti de energie engramata cu date. Informatie.

Cum ajunge cineva sa isi sfarseasca deliberat propria viata?
Ce forta impersonala poate pune stapanire pe instinctele sale innascute?

O forta gravitationala, deloc impersonala, data de cantitatea de energie a proceselor psihice axate pe tristete.
Energia gandurilor negative, nocive – nu dispare, nu moare. Nici o forma de energie nu moare niciodata.
Poate fi transformata, dar nu anihilata. Sunt legi simple, pe care le stim toti, din clasele primare.
Toate gandurile gandite vreodata, toate problemele cu care un individ se confrunta – se stocheaza. Intr-o instanta a psihicului, sau alta. Sunt trei instante: Inconstient, Subconstient, Constient.
Multi gresim, lasand probleme nerezolvate, impunandu-ne sa le ignoram, crezand ca daca le bagam sub pres, ele vor disparea.
Ele nu dispar. Ele se arhiveaza in Inconstient, si acolo devin cele mai nocive. Pentru ca se engrameaza intr-o arhiva greu de accesat, nu mai pot fi prelucrate. Ele raman ca energie nociva, si se hranesc constant cu orice informatie similara lor, marindu-si volumul in permanenta.
Nerezolvate, se aduna una peste alta, construind in timp un bumerang.

Tristetea.
Nerezolvata. Nediscutata suficient. Care nu este transformata in nici un fel.
Si de multe ori – facem asta.
Pentru a nu-i impovara pe altii cu problemele noastre.
Sau pentru ca nu (credem ca) avem, pur si simplu, cu cine.
Sau pentru ca suntem extrem de exigenti cu noi. Aspri. Extremi. Ne impunem in forta ca suntem puternici, si ca nu ne plangem din nimicuri, chiar noi. N-avem timp de tanguiala. N-avem noi profilul victimei. Noi suntem puternici.
Asa am fost invatati, in general. In prima copilarie.
Cand tata spunea fiului ca barbatii nu plang, sa-si stearga mucii aia, ca-l face de ras. Sau mama ii spunea fiiei ca in familia lor nu exista gasculite, sa faca bine sa-si tina capul sus si gura inchisa.
Sau ne-am invatat pe parcurs.
Atunci cand am inceput sa ne construim Persona. Acea imagine de sine pe care o expunem in societate, in raport cu ceilalti oameni, oricine ar fi ei.
Profilul odata construit – se autoexecuta.
Unii plangem in pumni unde nu ne vede nimeni, Doamne-fereste sa ne surprinda cineva, ca inclusiv fizic avem o tresarire emotionala, de sperietura.
Afisam zambetul instant. Eh, era un nimic. Plangeam si eu, de bucurie. Am fost putin coplesit, dar sunt in regula.

Le adunam in noi, in beciul incuiat cu 7 lacate al propriului Inconstient. N-am ce rezolva. Asta este, duca-se.

Dar nu se duc. Doar se ascund acolo unde este tocmai centrul de comanda.
Cu Constientul prea putine facem.
Spre exemplu, toate procesele vitale isi au zona de comanda in zona Subconstientului. Omul constient – nu isi coordoneaza nici bataile inimii, nici fluxul sangelui, nici procesul digestiei, nici cel al rinichilor, nici nimic din miile de impulsuri interioare ale procesului vietii.
Centrul de comanda este fix acolo unde noi aruncam tristetile.
La dospit.
Dar nu stim asta.

Tristetea.
Se strange, se-ngrasa, se umple de engrame nocive – pana da pe-afara.
Cand deja a dat pe din-afara – sistemul este dezechilibrat. Debusolat. Omul clacheaza. Uneori, ajunge la gesturi extreme. Pentru ca instinctul de supravietuire este infestat.

Privitorul nu poate intelege cum cineva, tanar si frumos, talentat, cu o viata atat de frumoasa, isi poate dori sa moara.
Il catalogheaza, din tolba sa cu prejudecati (adica judecati deja engramate ca programe, judecati prestabilite - prejudecati).

Citesc pe facebook de ieri incoace – reactii ale unor oameni binevoitori, la postul unei tinere care a anuntat public ca vrea sa-si incheie socotelile cu viata. Vrea sa vada ce e dincolo, de-acum.
Dupa care a disparut.
Oamenii vor sa ajute. Vine din instinctul natural de supravietuire. Care isi face treaba pe toate palierele de expresie a vietii.
Si scriu.... reactioneaza – la postarea tinerei. Fiecare dupa engramele sale. Fiecare asa cum stie si poate.
Le urmaresc (commenturile) de ieri incoace. In primul rand pentru ca inca sper intr-o veste buna (instinctul meu de supravietuire), dar si pentru ca ma fascineaza diversitatea motoarelor psihice.

Majoritatea o avertizeaza ca e un semn de lasitate sa faca asta.
Astea sunt tiparele lor judicative. Cu asta stiu ei sa motiveze.
Neintelegand ca pot face mai mult rau cuiva a carui tristete a dezechilibrat deja sistemul instinctual de supravietuire.
Nestiind ca poate tocmai acesta este Calcaiul lui Ahile in viata tinerei care acum este coplesita de bumerangul energiilor nocive stocate, umflate pana la refuz.
Poate tocmai incercarea constanta de a nu fi o lasa, o nevrednica, a facut-o sa inghita in sec si sa arunce la gunoi orice semnal de alarma interior. Reprimand pana la refuz. Pana la „poc”.
Si cand vin peste tine 300 de oameni care-ti striga ca esti o lasa – tu, care deja esti satula pana peste cap tocmai de aceasta eticheta – ce faci? Direct vrei sa se termine. Te duci fara regrete. Nici minimul de instinct ce ti-a mai ramas, poate, undeva, intr-un colt, nealterat - nu-si mai poate face treaba. Ca e debusolat definitiv de valul informatiei in exces pe palierul propriei slabiciuni, energia psihica nociva care te-a devorat in timp.
Am citit reactii ale unor psihologi, care i-au scris ca ar fi bine sa discute cu persoane de incredere, si sa faca lucruri care o fac sa zambeasca.
M-am crucit.
Pai in cine sa aibe incredere, cand tot sistemul ei judicativ este dat peste cap, coplesit, in punctul mort? Ce lucruri sa faca, bre, ca tocmai ce a decis ca vrea sa moara, asta vrea sa faca!
N-a intrebat ce sa faca, a spus ca face si a disparut!
Ce o poate face sa zambeasca acum, cand gandurile ei toate sunt contractate, setate pe negativ? Asta e tehnica ta? Crezi ca ai deturnat-o tu din zona de conflict, dandu-i niste sfaturi moarte, in limbaj de lemn, care nu au nici o legatura cu gestionarea unei situatii de criza?
Te-ai gandit ca poate tocmai de sfaturile astea goale e satula, ea punctand destul de clar conflictul cu parintii?
Ce crezi c-ai facut, specialistule?
Ai invartit cutitul in rana, declansand exact opusul intentiei tale, aducandu-i in prim plan exact tabloul de care vrea sa scape in prezent....
Halal specialisti avem. Munca in domeniul psihismului nu-i facuta pentru toti. Ca pentru asta e nevoie de mai mult decat toceala mecanica a unor definitii standard.
I-ai dat cu definitia-n cap, acolo unde o durea mai tare.
Tehnica – ioc.

Teorie stim toti. Nu-i greu cititul. Nici tocitul.
Smecheria sta in gestionarea informatiei tocite.

Omul din afara, omul care judeca prin filtrele propriilor setari, niciodata din interiorul celuilalt, cu setarile sale – nu poate sa inteleaga. Si este normal sa nu inteleaga. Sistemul sau functioneaza la alti parametri.
Instinctul sau de supravietuire nu a fost (inca) alterat.

Fix in clipa asta citesc ca tanara a fost salvata.
Facuse gestul.
A fost salvata, este in viata.
Cea mai grea clipa din viata ei a trecut. S-a consumat. Doamne-ajuta!

Revenind la teorie.
O stim toti. Dar numai in masura in care continem in noi aspecte. Mai departe nici nu intelegem, nici nu consideram ca exista.

Dar exista.
Si cred ca nimeni nu este in masura sa judece. Oricata carte ar avea, oricat de bine-voitor s-ar simti. Nu in asta consta menirea cuiva. Nu asa ajuti. Nu ai o solutie criticand un om deja la pamant.

Omul nu ia o decizie extrema – din capriciu. Niciodata.
Si atunci cand ajunge in situatia extrema – nu-i poti compara nici gandirea, nici reactia la stimuli – cu a ta.
In situatie de criza, creierul elibereaza substante in exces, sau inceteaza sa produca anumite substante – motiv pentru care tot sistemul sau de orientare si procesare a informatiei este dat peste cap.
Nu se compara cu un sistem detensionat. N-are cum.
De aceea se numeste „situatie de criza”.
Tot sistemul de referinte este virusat, sau reconfigurat pe parametri diferiti.

Dovada cazul tinerei despre care am vorbit.
Aproape 400 de oameni s-au aruncat la comentarii. Toti bine intentionati. Multi – cu directii proaste.
Tanara a inghitit pastilele. 400 de oameni in capul ei au ravasit in loc sa ajute.
Aproape nimic nu ajuta in cazul in care decizia este deja luata. Cazul acela este de criza. Sistemul sau este deja coplesit. Energia psihica nociva i-a virusat deja instinctul de supravietuire.
Ce poate ajuta, in cazuri fericite?
O vorba buna, blanda, intelegatoare.
INTELEGATOARE.
EMPATIA.
Un plus de iubire, intr-o forma a expresiei sau alta, care sa-i hraneasca acea energie psihica legata de viata, motorul supravietuirii, baza existentei.
O vorba buna, non-judicativa.
Nu-i contesti valorile.
E satula de asta.
De asta vrea sa se duca, in prima faza. Forma asta de energie tocmai ce a dezechilibrat-o.
Nu pui degetul pe rana, apasand ca idiotul, sa se vada ce destept esti tu. Ca asa te salvezi pe tine, nu pe altul, niciodata.
Nu te salva pe tine – calcand peste cadavre. Exista modalitati mai umane.
Nu intotdeauna este vorba despre tine. Nu tu esti buricul pamantului. Nu tu, atunci cand altul e la necaz.

E la necaz.
De asta ajunge in situatii extreme. Omul coplesit de necaz – trece prin alte procese decat cel care inca-si tine in frau proprii demoni. Este important sa intelegem asta.
Atat pentru cazuri de care ne lovim, cat (mai ales) pentru propriile repere.
Pentru propria igiena psihica.
Pentru ca oricine poate ajunge in situatia tinerei. Oricine care-si inghite in sec propriile tristeti, necazuri, neimpliniri, suparari.
Ele nu dispar de la sine.
Se stocheaza. Se hranesc cu tot ce e similar, si intr-o zi fac „bum”.

Asta se intampla in spatele unei decizii extreme.
Ti se poate intampla si tie, si mie, si oricui reprima. Crezand ca se va sterge cu buretele, daca inghite-n sec si le tace.