sâmbătă, 31 octombrie 2015

Cand cerurile se deschid



Anthony de Mello spunea intr-o conferinta ca i-ar place sa scrie intr-o zi o carte care sa se numeasca „Eu sunt un dobitoc. Tu esti un dobitoc”.
Ce poate fi mai fantastic si mai minunat, decat sa te eliberezi de toate etichetele lumesti, de toate conditionarile, si sa te poti place exact asa cum esti, fara a simti nevoia sa-ti creezi masti?

„Eu sunt o dobitoaca.”
Aveam vreo 19 ani cand am putut spune cuvintele astea fara nicio urma de ranchiuna, fara a ma simti inferioara, superioara, mai catre stanga, ori mai catre dreapta decat altii.
Pana la varsta aia deja trecusem prin trei vieti de-ale altor prieteni de-ai mei.
Am fost si scoasa afara din casa, noaptea, desculta, in pijamale, de un tata beat care facea scandaluri greu de reprodus in cuvinte, am fost si pusa in situatii pe care nu am putut sa mi le explic cu mintea rationala, atat pozitive, cat si negative, am fost. As umple multe pagini cu aceste „am fost”.
Am sa mentionez doar doua, azi.

Pe la 7 ani jumate am avut prima „discutie serioasa” cu Dumnezeu. Cu ingeri. Atunci fratele meu in varsta de numai 6 luni a murit.
Adica a fost declarat mort.
Insa eu, care inainte de a se naste el am negociat pentru viata lui, atat cu parintii mei cat si cu cineva indefinit din jurul meu, nu am acceptat ideea ca am fost sfatuita sa ma dau cu fundul de pamant (la propriu) pentru a-i convinge pe ai mei sa-l faca, si apoi sa-mi fie luat, asa, sec, inainte de a apuca sa schimbam doua vorbe.

Tata ma invatase ca nu exista Dumnezeu.
Mama nu avea suficienta credibilitate in fata mea, pentru ca o impacheta taica-miu cu cuvinte mult mai logice. Asa ca eu aflasem despre Dumnezeu, dar aflasem ca este un mit al oamenilor simpli, care nu sunt in stare sa se descurce singuri in propriile vieti, si prefera sa fie manipulati de popi si iluzii absurde.
Eu simteam altceva.
Insa, invatata fiind ca nu exista Dumnezeu, nu L-am numit Dumnezeu. Si, de fapt, nu simteam nevoia sa-L numesc.

Atunci cand a sunat mama de la spital sa anunte ca fratiorul nostru a murit, si ca dimineata va fi dus la morga, eu m-am retras intr-un colt ferit, m-am pus in genunchi, si am cerut ajutor.
Am stat multe ore in genunchi. Si am vorbit incontinuu. Nu-mi aduc aminte cu exactitate tot ce ne-am spus, daca e sa ma privesc acum – eram intre doua lumi. Constienta mea nu era plasata in locul ei natural.
Dupa o vreme, i-am anuntat pe cei de acasa sa nu mai jeleasca, pentru ca fratiorul meu traieste. Dumnezeu mi l-a dat inapoi.
Evident, m-au ignorat. Erau rapusi de durere, si numai chef de bazaconiile mele n-aveau.
Pe-atunci nu erau telefoane mobile. Cine avea fix era deja mai smecher decat restul. Noi, pentru ca bunicul meu (care deja era „dincolo”) a fost cadru militar, aveam.
Asa ca ai mei au aflat abia a doua zi dimineata, dupa ce maica-mea deja se luptase fizic cu doua asistente, o doctorita si un brancardier – care insistau sa-l duca la morga pe cel mic.
Mama le spunea ca e viu, ca a fost resuscitat spre dimineata, de un rezident, insa ei credeau ca e nebuna.
- „Doamna, in fisa scrie ca e mort. A murit aseara. Deci e mort. N-avea cine si cum sa-l resusciteze dupa atatea ore”
Mama urla disperata ca ba da, ca tanarul doctor a stat toata noaptea cu ei, si i-a facut electro-socuri, si ca spre dimineata a inviat!
Si pentru ca toti incercau sa o consoleze pe ea, crezand ca a luat-o razna de durere, mama a dat cu o asistenta de pereti, si a strans-o tare, exact ca un om nebun. Cu o voce aproape calma, le-a spus la toti ca are sa-i dea drumul si o sa fie bine, cu o conditie: sa puna cineva oglinda la nasul copilului.
Ca sa-i faca placerea nebunei, doctorita a pus o oglinda la nasucul fratiorului meu. S-a aburit.
Au inlemnit toti.
Toti au inlemnit.
- „Hai, ce stati? Face-ti-i ceva!” – zice mama, ca si cand – gata distractia, baieti, acum sa revenim la oile noastre.
Evident, cazul este declarat miracol in spitalul de copii.

Se preconiza ca va fi encefalopat. Pentru ca creierasul sau a stat neoxigenat cateva ore. Vreo 5. Poate mai multe.

Eu m-am pus din nou in genunchi.
„Cum ne-a fost noua vorba?” – zic eu catre Ei.
„Si de ce crezi tu in vorbele doctorilor? Tot ei l-au declarat si mort, dar ceea ce am vorbit noi, s-a implinit”

Din nou, le-am spus alor mei sa fie fara grija, ca fratiorul meu nu va fi handicapat, dimpotriva, o sa fie un baiat foarte frumos si foarte destept.
Din nou, ai mei mi-au ignorat predictiile, ocupati fiind sa jeleasca situatia. Ceea ce era si normal oarecum, dat fiind ca nimeni nu se intoarce la viata dupa 5 ore. Si ca nu exista variante in care un creier lipsit de oxigen mai mult de jumatate de ora – sa mai functioneze la parametri normali.

Asa cum am promis inainte de a se naste, m-am ocupat de fratiorul meu, asa cum am stiut si am putut eu, ca o a doua mama.
Eram singura care credea in normalitatea lui.
Fiind atat de mic, nimeni nu putea sa-si dea seama ca ceea ce spun eu este perfect adevarat, si ca micuta creatura s-a recuperat in totalitate.
Gangurea, isi tinea capsorul semet, statea in fund, facea progrese exact ca un copil normal, insa atat doctorii cat si ai mei ramaneau circumspecti.
Vedeau cu ochii lor, dar nu credeau.
Adica scoteau tot felul de teorii, ca o sa se dezvolte neuniform, ca ii va creste doar capul, ca nu va putea vorbi, merge, etc....

Fratiorul meu a crescut normal, si nu a avut nici macar o etapa de retard pe tot parcursul dezvoltarii sale. Dimpotriva. Mereu a fost cu un pas inainte. A vorbit repede, a mers repede, a invatat bine, si de pe la 4 ani a facut sport de performanta. Cu premii nationale si internationale.
Dans sportiv.
Adica efort fizic intens, coordonare perfecta, memorie extraordinara.
Nu mai zic ca e un barbat frumos. Bunaciune, cum se zice in termeni actuali.

Pe la 12 ani am fost trasa din corp si imbratisata de Isus Hristos.
N-am putut sa-mi explic in termeni rationali ce mi s-a intamplat, si nu am povestit nimanui. A ramas in mine, la fel de viu ca-n momentele alea.

Urma de-atunci in colo o perioada foarte grea in viata mea. Multi, multi ani de zile am trait un cosmar. Acea intalnire extra-corporala m-a tinut mereu puternica. Fusesem avertizata ca va urma ceva greu. Fusesem asigurata ca sufletul meu este in siguranta, si ca sunt iubita peste puterea mea de a intelege. N-am primit niciun sfat lumesc, cu exceptia indrumarii de a fi buna mereu, si de a zambi.

Cu zambetul pe buze am trecut prin toate.
Si n-o zic cu patima unui om care-si plange de mila, sau cu orgoliul cuiva care s-ar crede vreodata superior prin trairile sale.
„Eu sunt o dobitoaca. Tu esti un dobitoc” ramane o constanta.
Sunt cea mai iubita fiinta din Univers, si fac parte dintr-un intreg compus din individualitati iubite exact la fel. Sunt la fel de buna, si la fel de proasta ca oricine. Uneori mai buna, alteori mai proasta, in functie de constienta mea, insa acest „mai” nu se afla in puterea mea de intelegere. Nu-l pot cuantifica eu niciodata pe „mai”.
Pot, dar cand simt nevoia sa fac asta – ma insel.

Nu ma refer la cantitatea de informatii pe care le-am achizitionat, ca din acest punct de vedere, da, as putea face o comparatie pertinenta.
Nu ma refer nici la felul in care inteleg sa gestionez cantitatea de informatii cumulate de-a lungul anilor, ca si aici – as avea un anumit reper, o baza de comparatie.
Nu ma refer nici la culorile care ma compun, intre care as putea face o distinctie oarecare.

Ma refer la existenta mea per-total, cu toate ce ma compun. Cele pe care le inteleg, si cele pe care nu le inteleg. Sau nu le pot explica in limbaj formal.

Revenind la zambet.
L-am pastrat intact. Cu sfintenie. S-a inradacinat, ca un instinct cu drepturi depline. Nu doar pe fata, ci si in mine.
Nu inseamna ca zambesc ca idioata, zi-lumina, si noaptea-n somn.
Dar o fac des, si in interior si mai des. M-am antrenat sa gasesc motivele ce-l declanseaza natural.
Ca ele exista.
Numai ca depinde de felul in care ne-am obisnuit sa observam.
Daca ne-am obisnuit sa ne focusam doar pe „jumatatea goala a paharului” – slabe sanse sa gasim des motive de zambire. Ar fi si ridicol sa zambesti ca prostu-n cucuruz, cand totul in jurul tau pare sa se prabuseasca.
Asa cum ar fi si ridicol sa nu zambesti, cand vezi din prabusirea unei chestii – semintele unui nou mai bun, panorama unei simbioze magice intre elemente.

„Eu sunt o dobitoaca” – pentru mine nu suna a ceva care ma face mai mica sau mai proasta decat sunt, ci suna ca o eliberare de conditionarile unui Ego care multa vreme s-a cerut consolidat din iluzii.
Intr-o buna zi am inteles ca sunt mai mult decat pot cumula intr-o instanta cognitiva numita Ego, si mai putin decat are nevoie instanta sa afiseze in conditii de stres.
Sau mult mai mult, insa nu pe acel palier in care domneste un alt sub-mecanism parazit, numit Orgoliu.

Acest articol, desi incepe revoltator cu afirmatia „Eu sunt o dobitoaca” – am sa-l dedic campaniei „Dumnezeu nu este de vanzare”, si am sa-l inchin tuturor celor care astazi nu mai fiinteaza in trup, din familia, sau grupul de esente apropiate esentei mele.
Pe unii i-am cunoscut in trup, pe altii nu, insa ei exista in istoria mea personala, pe unii i-am iubit nespus, cu unii am avut sansa in trup sa-mi cer iertare pentru toate cate or fi fost, cu altii nu, unora am avut sansa sa le multumesc, altora nu, dar sufletul meu le trimite iubirea si recunostinta mea.

Maine este o zi importanta.
Se deschid cerurile, iar spiritele celor care nu mai sunt in trup – primesc bine-cuvantari.
Rugaciunile noastre de aici ajuta mai mult decat intelegem noi cu mintea rationala. Chiar ajuta.
Desi tindem sa-i ridicam la ranguri de sfinti pe cei care s-au dus dintre noi, si de multe ori ne rugam la spiritele lor in cumpenele noastre, sa stii ca fiecare spirit in parte beneficiaza, la randul sau,  imens, de pomenirea si rugaciunile noastre.
Cerurile se deschid maine, si cei care sunt in iad, sau ratacesc, pot fi salvati. Cei care fiinteaza printre Fiii Luminii primesc initieri in Lumina.

Ce am vrut sa exprim eu azi, dincolo de cuvinte?
Asta: Ca Dumnezeu exista, dincolo de concepte, dincolo de iluzii, dincolo de imagini create in imaginatie.
Dumnezeu exista, iar noi existam aici, acum, ca o manifestare a vointei Sale, pe mai multe planuri cuantice. Ceea ce vedem cu ochii nostri fizici aici si acum este unul dintre planuri, cel in care avem ocazia sa ne modelam trairea, s-o avansam.
Roaga-te pentru spiritul celor care s-au dus dintre noi, si aprinde o lumanare.
Roaga-te si pentru tine, multumeste, cere-ti iertare, iarta, cere ajutor sa poti ierta tot ce inca nu reusesti, fii recunoscator pentru viata ta.
Dumnezeu exista, Isus Hristos exista, si este in fiecare dintre noi, chiar daca unii simt asta mai clar, iar altii nu, unii vad, altii nu, unii inteleg, altii nu.

Dumnezeu sa-i aibe pe toti in Pacea Lui.


Glória in excélsis Deo
et in terra pax homínibus bonæ voluntátis.
Laudámus te,
benedícimus te,
adorámus te,
glorificámus te,
grátias ágimus tibi propter magnam glóriam tuam,
Dómine Deus, Rex cæléstis,
Deus Pater omnípotens.
Dómine Fili unigénite, Iesu Christe,
Dómine Deus, Agnus Dei, Fílius Patris,
qui tollis peccáta mundi, miserére nobis;
qui tollis peccáta mundi, súscipe deprecatiónem nostram.
Qui sedes ad déxteram Patris, miserére nobis.
Quóniam tu solus Sanctus, tu solus Dóminus, tu solus Altíssimus,
Iesu Christe, cum Sancto Spíritu: in glória Dei Patris.
Amen