duminică, 25 octombrie 2015

Rautate



Daca ai sti ca esti bun, ai mai fi rau?
Ma intrebam de mica chestia asta.
Intre timp am largit considerabil sfera conceptelor, am devenit flexibila, si am inteles ca raul si binele sunt notiuni relative, antagonii necesare proceselor psihice, care sunt setate pe etichetare si stocare.


Rautatea este, in general, o reactie impulsiva la un disconfort personal bazat pe frica de ceva.
Frica de neiubire, daca e sa scoatem radacina din total.

Nu-i asa ca e ironic?
Din frica de neiubire – arunci venin. Din nevoia de apropiere – respingi. Din dorul de bine – faci rau.

Si-apoi plangi in tine. Si peste tot. Esti o victima.

E o chestie de echilibru. Precar.
Faci slalom intre polaritati, si in agitatia cautarii centrului de greutate – il ratezi milimetric, de fiecare data. Te balansezi haotic intre pozitiv si negativ, cautandu-ti scuze la fiecare oscilatie brusca.
Cu cat te zbati mai tare, cu atat mai greu poti intui zona de echilibru. N-o vezi, esti pur si simplu dus de val, si te mai si lupti contra lui.
Tot ce poti sa accesezi este o panorama instabila, zgaltaita, lipsita de un contur ferm.

Te zbati.

Sus - jos.... stanga – dreapta.... diagonala... te-nvarti in cerc. Un cerc vicios al atractiei si respingerii.
Intre plus si minus – niciodata la mijloc, pentru ca nu te poti decontracta, macar pentru o clipita, nu-i poti da drumul, esti incordat, tensionat, lipsit de flexibilitatea ce face posibila revenirea in pozitia de stabilitate.

Victima – agresor. Acesta este cercul oscilatiilor.
N-am intalnit inca om rau care sa nu se victimizeze. Asa cum n-am intalnit victima care sa nu comita acte imbecile, de rautate.
Unde rautatea este de prea putine ori constienta sau asumata.

De regula, actele de rautate sunt inconstiente.

Acele actiuni pur malitioase, asumate, premeditate la valoarea lor – sunt extrem de rare. Rarisime.
Si, cu toata asumarea o spun: acelea pot fi comise doar de aceia care au gasit echilibrul.

Ca sa poti manipula cu lejeritate plusul sau minusul – trebuie sa fii intr-o pozitie stabila de putere.

Nimeni care bajbaie si se zbate intre poli, nu va putea manipula polaritatile. N-are cum. Este mai degraba un muppet. Ca la muppets show. Se misca haotic si involuntar, lovindu-se ba de plus, ba de minus, de fiecare data mirandu-se c-a fost lovit.

Nu stie ce l-a lovit, si nici n-are cum sa afle, pentru ca inainte sa se dezmeticeasca, se loveste din nou, in balansul sau haotic.

Asa se vede cu cealalta vedere. O tesatura elastica de fire energetice, in care corpul constientei se zbate, cautand echilibru - agatandu-se ba de marginea de sus, ba de cea de jos, ba hais, ba cea.
Daca s-ar opri o clipa, o singura clipita, ar intelege ca daca-si plaseaza picioarele usor departate, cu centrul de greutate fix in mijloc, impletitura elastica l-ar sustine fara oscilatii.
In pozitia aceea ar fi in echilibru.
Si tesatura s-ar transforma intr-o baza stabila, de incredere, primitoare. Ofertanta.
Daca intinde mana in stanga – se poate juca linistit cu tot ce e acolo. Daca o-ntinde in dreapta – la fel.
Conceptual – poate face orice, CONSTIENT.

Majoritatea oamenilor nu fac asta. Nu vor mijlocul. Vor partea de sus, pentru ca au invatat etichete de care s-au atasat.

Se mira si jelesc intr-una, ca ei sunt diafani, ei se agata cu dintii de partea de sus, si mereu sunt aruncati in jos, sunt trasi, impinsi, manipulati – de forte invizibile, inumane, anoste.
Si de altii.
Altii ii trag in jos.
Oameni rai.

De-acolo, de jos, de la marginea josului, striga cat ii tin plamanii ca nu-i corect, ca nu e locul lor acolo, si ca sunt trasi cu nerusinare, ca altii sunt josnici, si viata e nedreapta, si Universul e haotic, si ingerii sunt pasivi, si demonii sunt tupeisti.

Nu poti sa-l intrebi ce cauta acolo jos, nu-ti intelege intrebarea. Nu-i stabil nici macar acolo. Oscileaza mereu. Tesatura e elastica. Omul e zapacit, n-are control. E un muppets show.

Vrei sa-l ajuti, si-l indrumi sa fie o clipa atent, cand ajunge prin mijloc – sa-si departeze putin picioarele, cu unul in tabara de sus, cu unul in tabara de jos, asa incat trunchiul lui sa fie fix pe mijloc.
Te-njura.
Nu vrea asta, drace care esti, el vrea sus, ce nu-ntelegi? Vrei sa-l tragi in jos!
Tu-i spui ca stabilitatea vine odata cu echilibrul, si ca echilibrul vine dupa niste legi precise de gravitatie.

Dar degeaba spui. Nu te poti pune cu (pre)conceptele.
In viziunea lui – exista bine si rau, iar el vrea cu binele, oricare-ar fi efortul.

Saptamanile astea am avut ocazia sa privesc indeaproape zbateri acerbe. Oameni buni care au facut lucruri rele.
Foarte rele.
Unde raul este tradus prin dezechilibru.
Oameni buni care au provocat suferinta, disperare, haos – in vietile altor oameni buni. Care, la randul lor, in reactie, au provocat durere altor oameni buni.
O hora in care - de fapt - nu exista nici victima, nici agresor.
Un dans contra-ritm al unor oameni care pur si simplu se zbat in tesatura elastica, ce-i arunca in virtutea gravitatiei - in toate directiile.
In cautarea echilibrului, s-au prins de maini, si s-au tras reciproc in directii haotice.
Fiecare a depins de ritmul celuilalt, insa niciunul nu a avut o directie stabila, astfel incat – dansul lor impreuna, privit din exterior – a aratat mai degraba ca o lupta dizgratioasa, intre oameni orbi si schiopi.

Evident, fiecare a dat vina pe ceilalti. Ar fi dansat artistic, daca n-ar fi fost smucit de ceilalti.
Totusi, niciunul nu a dat startul pe un ritm de baza. Pentru ca fiecare se zbatea intre atractie si respingere in tesatura perfect elastica, flexibila.

M-am tot intrebat daca exista o morala in tot ce privesc.
Nu exista.

Cu exceptia faptului ca echilibrul nu vine de unul singur, si ca pentru a fi in echilibru – este necesar sa te opresti o clipa din zbatere, sa-ti decontracti muschii, si sa te asezi in pozitia centrului de greutate.
Atat.

Restul – povesti smucite cu concepte. Aruncate haotic.
Nicio noima.
Contra-ritm. Inutil. Lipsite de un sens transcedental.

„Asa a vrut Dumnezeu, are un plan cu mine”
Bull-shit.
Atat ai putut tu cu ce ti-a dat Dumnezeu.

Data viitoare ai sa poti mai mult. Sau nu. Depinde de tine. Departezi usor picioarele fix pe mijloc, sau te incapatanezi sa te zbati ca apucatul, urland ca nu accepti nicio pozitie decat cea de sus, din varf.
Habar n-ai ce-i sus, n-ai apucat niciodata sa vezi, ca n-ai fost pe picioarele tale o clipa, inca esti intr-un balans haotic, aruncat in toate directiile de gravitatia propriilor reactii, dar CONCEPTUL.... ala e mai presus de tot. Ala e realitatea ta.

Care realitate?