sâmbătă, 3 octombrie 2015

Tacerea e cheie



Ne petrecem primii ani de viata invatand cuvinte. Suntem indemnati, invatati, incurajati sa vorbim. Recompensati pentru vorbire.
Dupa cei 7 ani de-acasa, mai facem cel putin 12 – specializare in vorbit.
Unii mai multi. 15, 18, 20.
Toate studiile pe care le facem – ne invata, pana la urma, cum sa vorbim. Intr-un anumit domeniu, in diverse circumstante, in viata toata.


Si vorbim... vorbim....
..... Si intr-o buna zi, ne dam seama ca poate ar fi momentul sa mai invatam si sa tacem.

Daca ne dam. Seama.
Ca cu cat vorbim mai mult, mai dens, mai „all over” – cu atat mai putin spatiu ne ramane pentru datul de seama.
Ce seama sa dai – cand vorbesti neintrerupt? N-ai cand, cum, pe unde.
N-auzi nimic.

De tine n-auzi, ca turui fara oprire.

Si, vorba aia – cand vorbeste altu’ poate mai ratezi cate ceva, te faci c-asculti, si tu de fapt stai in gandurile tale, mai aprobi politicos din cap – sa nu superi vorbitorul, sau – sa nu cumva sa se opreasca, intrerupandu-ti tie sirul la care tocmai ai ajuns, facandu-te ca-l asculti pe el.
Dar cand vorbesti tu.... atunci nu mai. Atunci e galagia ta, n-ai cum sa nu fii atent tocmai la ce indrugi tu.
Si-atunci n-auzi.
N-auzi, nu vezi, nu-ti dai seama.
Turui, turui..... din nou, si din nou.... aceleasi stereotipuri de forme gand si definitii – stas ale unei lumi interioare care n-are timp sa se updateze, caci ruleaza ca dementa, si doar stim bine ca fara un restart la soft – nu se instaleaza update-urile.

Mi-a placut enorm o chestie pe care am citit-o, si spre rusinea mea am uitat cine o povestea – despre o discutie intre un om si ingerul lui:
Omul necajit, obosit sa tot intrebe si sa nu primeasca nici un raspuns, Il intreaba pe inger de ce l-a parasit.
Ingerul raspunde:
- Nu, nu te-am parasit nici o clipa, insa tu nu-mi dai nici o sansa sa-ti vorbesc. Tu vorbesti incontinuu, chiar si cand intrebi, vorbesti.... vorbesti.... si nu te opresti nici macar o clipa sa si primesti raspunsul. Si daca ti-as raspunde, tot n-ai auzi. Plus ca tu nu intrebi ca sa primesti un raspuns, din moment ce-mi impui limite, conditii, termeni – in care sa te-ajut. Tu intrebi ca sa vorbesti.
Cand esti pregatit sa primesti un raspuns – intrebi, si-apoi taci.

Asa e si de la om – la – om, si de la om – la – divinitate.
Intrebi, apoi taci.
Cand taci – poti auzi.
Cu cat te inveti sa taci mai mult, cu atat poti ajunge sa inveti sa si asculti, nu doar sa auzi.

Sa stii ca este o diferenta intre auzit si ascultat.
Ascultatul implica mai multe simturi active decat simplul auzit.

Si sa stii ca este o adevarata arta ascultatul. Oricat de plictisitor ar putea sa sune pentru unii.

Eu cand am invatat sa ascult, mi-a trebuit o vreme sa ma dezmeticesc din mirare.
Pentru ca parea anormal sa cumulez atatea informatii din simple insiruiri de cuvinte, uneori banale.
Si-apoi, chiar si din pauzele dintre cuvinte. Si-apoi, mai departe – din taceri, sau lipse de cuvinte.
Si-apoi mai profund – din intregul ansamblu de cuvinte rostite, cuvinte nerostite cu vocea, dar instinctual manifestate prin micro-expresii ale fetei, posturi corporale, gesturi ....
Si-apoi..... din ce in ce mai clar, din emanatiile fine, subliminale, ale fiintei din fata mea. Sau din spatele meu. Sau de unde-ar fi.

Dar mi-a luat o gramada de timp sa ma obisnuiesc cu asta.
Incepand de la o nestatornicie hiperkinetica de copil naravas, intelegand cate o chestie, poate pe sfert, sau miime de procent, si-apoi incepand sa ma agit in mine:
- Ha-ha! Ia te uita, prietene! Fii atent la MINE ce smechera sunt! M-am prins de chestia asta! Sunt tare! Sunt foarte tare! Sunt .... aham, cred ca sunt cea mai tare! Te-am prins, te-am prins, te-am prins! M-am prins! Aaaaaam iintttteeeeeellllleeeeeeeees...... Aaaaaam iintttteeeeeellllleeeeeeeees...... na-na-na-na-naaaaa-nnnnaaaaaa........ Ta-na-naaaa! Morrrrrennnnaaaa – morrrreennnna – morrrrrreeennnnnaaa... la-la-la.... la-la-la-la-la-laaaaa..... Chica boom! God, I’m good! I-m so fuckin’ good! Gizas!
Si uite-asa.... pe stilul:
„- Destul despre tine, sa mai vorbim si despre mine.”
Si eram capabila sa-mi vorbesc despre mine ore-ntregi. Zile si nopti.
Turuiam in mine ca un copil isteric, si ma credeam desteapta. Nu mai zic ce praf era-n capul meu cu miimi de masura din chestii „intelese”, eu crezandu-ma acest guru al intelegerii semenilor mei, aceasta regina a descifrarilor de mistere, acest monument de intuitie curata.....
Intuitie era, dar cam pe degeaba, ca ma pierdeam in vorbarie. Era cu deficit de atentie. Fix ca la copiii cu ADHD. Prindeam o juma’ de idee, si-apoi topaiam cu ea ca apucata, fara sa mai astept si restul.

Si.... restul conteaza mereu.
Pana la ultimul punct – conteaza tot in intregul unui peisaj, de orice fel.

Dar crede cineva ca tacutul e o chestie usoara?
Tacutul e cel mai greu.
E... „the best of the „bestest”... the master of all masters... the Budha and the Christ of all human kind.”

Dupa ce am invatat intensiv sa vorbesc, dupa ce m-am chinuit ca o victima sa ies din starea de tacere, sa rostesc, sa turui, sa impletesc cat mai incitant cuvinte, sa le potrivesc cat mai destept, cat mai „catchy”..... iti dai seama ce munca a insemnat tacutul.
Ca ma-nvatasem sa vorbesc nu numai la televizor, sau cu lumea, ci si in mine.
Vorbeam ante-fapt. Pre-fapt. In-fapt. Post-fapt. Post-Scriptum – fapt. Post-Post-Scriptum – fapt. Si tooooot asa.

Intr-o zi, cineva mi-a zis:
„- Daca taceai, filozof ramaneai....”

Aia a fost grea pentru mine.
Avea dreptate. Dar pana sa-i dau dreptate, toti dracii m-au trecut, si toate vorbele porcoase mi-au traversat tartacuta.
Mi-a adus aminte apoi de o copila, vreo 15 ani sa tot fi avut pe vremea aia (eu fiind poate cu vreun an mai mare decat ea), care imi spunea la ce scoala profesionala s-a inscris, parca, sau nu mai stiu exact in ce context – a concluzionat:

„- Oricum, nu-mi doresc sa fiu vreo fizoloafa”

Tin minte ca la vremea aia m-a lovit direct in cosul pieptului. M-am dus acasa si m-am inchis in camera mea, strigand din cand in cand, sa ma descarc:

„- FILOZOAFA! Fi – LO – ZOA –FA!”

Si ma gandeam:
„Bai, daca taceai – FILOZOAFA ramaneai...”

N-aveam nimic cu alegerile ei de scolarizare, nimic cu modestia ei, nimic cu felul in care se limita. Dimpotriva, ii admiram sinceritatea si asumarea. Chiar intelegeam ca oamenii sunt si diferiti, si liberi sa isi valorifice potentialul exact pe masura vointei si capacitatii lor.
Dar nu puteam sa trec peste pocire.
Dom’le, daca nu stii ceva, chiar si un cuvant – de ce trebuie fix pe ala sa-l folosesti?
Daca nu intelegi o chestie, cat de mica sau de mare ar fi – de ce fix pe aia o urli pe ulita mare?
Dar nu mai bine taceai?
Ca pareai mult mai „telectuala” oricum.

Stii bancul cu „telectualul” - nu?
Ala in care Bula tot intreaba despre cuvinte, si concluzioneaza ca daca INADECVAT este opusul lui ADECVAT, INDISCIPLINAT este opusul lui DISCIPLINAT, atunci, logic – INTELECTUAL este opusul lui TELECTUAL.

Cand cineva mi-a spus MIE ca daca taceam – filozof ramaneam.... m-a lovit fix in moalele capului.
Dar a trebuit sa-i dau dreptate.
Dupa „mnezai” si alti sfinti scrisniti printre dintii mintii mele revoltate in plinatatea vorbariei sale continue.
Si-am luat-o drept o motivatie in plus ca sa invat tacerea.

Tacutul asta – e arta.
Odata ce-l deprinzi in tine – dezvaluie o lume infinita, fantastica, interesanta pana la ultimul punct. Unde „ultimul punct” – e o combinatie saraca de cuvinte, intrucat e vasta, non-liniara, greu de cuantificat intre limite de orice fel.
Sa-l intelegi, si sa-l poti manevra in functie de circumstante, sa-l poti activa in tine – in functie de imprejurari.

Uneori – chiar si ca simplu instrument de gestiune a unei conversatii banale.
Ai privit vreodata oamenii vorbindu-si?
Ai observat cat de putin se asculta intre ei?
Ai observat ce des vorbesc oamenii doar pentru a se asculta pe ei insisi?
Si cat de multi oameni asculta doar pentru a contrazice, doar pentru a contesta, pentru a avea inca o ocazie sa-si verse vorbele LOR? Fara a intelege de fapt nimic din ceea ce vorbeste interlocutorul, ocupati fiind sa catalogheze in functie de preconceptiile personale?
Cate certuri si cate contradictii se isca – doar pentru ca nu se asculta unii pe altii, nu se asculta pentru a se intelege unii pe altii, ci se asculta cu matricea deja pregatita, asezand vorbele celuilalt, mai potrivit sau mai indesat – la sablonul deja format.
Si raspund imediat. Contra-ataca. Desi atacul nu s-a petrecut. Sau contra-argumenteaza. Desi argumentul unuia nu contrazice argumentul partenerului de discutie. Dar pare mai smecher in termenii contra-argumentatorului. El e mai destept.
Cum zice el e bine. Chiar daca habar n-are.
Si cu cat mai putin habar are..... cu atat vorbeste mai mult, si mai tare.
Ai observat ca oamenii cu idei „putine” – compenseaza prin strigare?
Daca nu e continut, macar sa fie ton.
Ai observat oameni care incearca sa dea informatii de locatie unor straini carora nu le stiu limba? Ai observat cum striga? De parca ar fi surzi, nu straini. De parca daca urla – aia inteleg ceva.
Si cu cat continutul e mai slab, mai nesigur – cu atat vorba e mai multa, mai strigata. Sora cu isteria. Sau chiar isterie, cu acte-n regula.


Alteori – mai profund, ca instrument de captare, de intelegere.
La tacut ma refer.
Des in conversatii.
Foarte des – ca instrument de auto-revelatie. De legatura cu Dumnezeu, cu Universul, cu ce nume vrei tu sa-i dai acestei parti importante in viata noastra.
Atat credinciosul cat si ateul – au in constiinta cea mai intima – repere ale unei instante superioare a Constiintei. Ale unei surse. Sau camp informational subtil.
Si tacerea limpezeste calea spre acel „ceva”.

Si tacerea se-nvata.
Mai greu ca vorbitul.
Ca o-nveti dupa ce ti-ai format tot softul pe tipare de vorbarie.
Care ruleaza independent de zona ta constienta, manevrabila dupa simplul plac.
Dar si cand o inveti.....
Stii care-i paradoxul? Ca abia atunci stii sa vorbesti. Cu sens.

Ai ascultat vreodata cu atentie muzica?
Daca ai facut asta, cu siguranta ti-ai dat seama ca armonia melodiei nu este data de sunet in sine – ci tocmai de pauzele dintre sunete...