marți, 3 noiembrie 2015

Devoratori

In principiu - ma cam doare mintea.
Evit de cateva zile sa deschid facebook. (Televizorul n-are, oricum, trecere, desi am unul. Ne mai uitam la “Micky” (Mouse) uneori, sau ascultam muzica.)
Evit.
E plin de isterie. A luat foc. Egoul uman. Arde-n flacari, exact ca-n celebra melodie a Annei Lesko.


Furie.
Furie dezlantuita, fericita ca se poate debarasa de mastile incomode ale devotului spiritual, cumpatatului filozof, cetateanului politicos next-door, etc.

Nu doresc sa am o reactie cu privire la o tragedie umana. Nu doresc sa am o parere filozofica.
Ca de fiecare data, imi plec capul in fata durerii. 
Sunt smerita, si nu gasesc niciun mod mai nimerit de a fi solidara, cu exceptia tacerii. Trimit lumina. La asta ma pricep, asta simt, asta fac.
Nu doresc sa fac pe desteapta. Nu sunt.
Iti pleci capul in fata durerii, habar n-ai, oricat de invatat ai fi - de nimic. 
Iar durerea sfasie, e mistuitoare. Doar iti pleci capul.
Respecti.
Respecti viata, legile Kybalionului, Lumina.
Atat.
Orice in plus e de prisos.

Si respect in fiecare zi. Viata, legile Kybalionului, Lumina.
Si in fiecare zi mor oameni in chinuri. In fiecare minut din zi, mor peste tot in lume. Multi. In chinuri.
Nu incerc sa minimalizez o tragedie infioratoare. Este ingrozitor, este greu de imaginat carnagiul care s-a petrecut in acea noapte.
Dar nu incerc nici sa orbesc dintr-o data, ca zilele astea e la moda sa lacrimezi.
Am compasiune.
Am patruns in acel egregor, m-a mancat in ... sa fiu empatica dincolo de compasiune. Pot spune doar atat:
Doamne fereste.
Insa empatia nu mi-a luat mintile, nici sufletul, motiv pentru care completez de fiecare data: “Tata, multumesc!”

Oameni profund implicati in ezoterism, spiritualitate, psihologie, sociologie - calca peste cadavre. 
A fost suficient un fitil - ca mii de Egouri sa-si refuleze propriile mizerii mocninde.
Au uitat cu desavarsire propriile macaneli goale de peste an. 
Au uitat si de karma, si de iubirea neconditionata de care se spumeau toti pe la guri, au uitat de tot Zenul ala de pamflet cu care se bateau in “pept”.

Si-au dat drumul la draci.
Cu chipuri indurerate, pline de dolii virtuale, in numele carora maraie ca niste caini turbati, in pozitii de atac, gata sa sfasie.


Ma doare mintea. 
Fiecare cu proiectiile sale: Unii scuipa venin catre politicieni, altii catre organele de stat, altii catre patronii localului, alias toti patronii din lume, altii catre biserica, altii catre victime, altii catre Dumnezeu, altii catre fortele intunericului.....
Dau scroll in cronologie, si vad primele reactii generale in fata durerii, in fata unei tragedii: 
”Cine-i vinovat?”
”Sa pice capete!”
”Rusine lor!”
”Asa le trebuie!”
”Sa moara si primaru’ / popa / patronii / Oprea / presedintele tarii / etc....
”Sa moara roacarii, satanistii naibii”
”Sa moara halouinu’, cu dovlecii lui cu tot”
”Preafericitu’ Daniel e de cacat, ma cac pe el, cacatul cacatilor, ma cac pe mallu’ lui, ma cac pe popi, ma cac ....”
”Popa catolic e cool, pe el nu ma cac, ca i-a dat clasa la cacatu’ de Daniel, si deci ala e sfant, desi ma cac pe popi, pe biserici, si pe slujbele lor de cacat. 
P.S.: Habar n-am cine-i catolicu’, da’ clar i-a tras-o la asta pe care nu-l suport eu, cacatu’. Noroc in astia de la Timesnewroman ca-i dezvaluie magariile”
Etc.


Furie.
Demoni dezlantuiti, schelaind sinistru cu mii de atonuri, in culori de maro, mirosind pestilential a ghena.

Sute de oameni urla ca avem ceva de invatat din toata chestia asta. Inca nu-s siguri ce, dar definitely trebe’ facuta o schimbare. Se stie, mai - mai.

O fi.
Normal ca este.
Mereu e de-nvatat.
Si din....tr-o coaja de banana, dar mai din evenimente de asemenea incarcatura emotionala. Cu atatea suflete implicate colectiv (!)


Nimic nu-i intamplator.
Este o vorba cu care defileaza multi in scenetele personale ale Personelor subrede cu masti de iluminati .... adormiti.

De s-ar fi detasat usurel in plan, si-ar fi vazut chipurile hidoase de devoratori.
Si-ar fi inteles lectia. 
Colectiva.


Tot ce am stiut sa emanam COLECTIV - a fost furie dezlantuita.
Devoratori.
Combustii spontane de deseuri emotionale pitite siret pe sub presurile unui Constient in cautare de imagini imaculate, ca-s trendy. Detasatii sunt “on top”. Pacat ca n-au invatat detasarea. 
Scapate de sub control. Deseurile emotionale.
Of course, in numele iubirii de semeni. Goddamit, normal ca neconditionata (iubirea).
Cu mici exceptii: AIA CARE SUNT DE VINA (Si in lista fiecaruia e o categorie, sau un nume, in functie de frustrarea propriilor proiectii).


Devoratori.

Daca ala pe care-si proiecteaza furia – s-a prezentat la locul tragediei – ce cauta acolo? Se baga-n seama pentru imagine.
Daca nu s-a prezentat la locul tragediei – e un ordinar imputit, blestemat, l-au durut rotile bolidului de lux sa mearga pana acolo? Il doare-n c..r.
Daca a plans – e fals. Daca n-a plans – e insensibil. Daca a raspuns presei (devoratori de meserie. Si-o spun din pozitia jurnalistului care 10 ani din viata, a devorat) – isi face campanie personala, in loc sa puna mana sa ajute. Daca n-a raspuns presei – are ceva de ascuns, se simte vinovat, nu isi asuma.

Orice reactie ar fi avut – fiecare a fost aratat cu degetul, condamnat, detestat, blestemat.

Asta a stiut sa faca un colectiv.

Toti sunt nemernici, si trebuie sa schimbam tot.
Nimeni nu incepe cu sine.
Degetele aratatoare zboara furibunde prin aer, iar multimea cere sange. Ca-n arenele gladiatorilor, pe vremuri.

Au gasit ocazia perfecta de a-si spune oful. Fiecare cu oful sau, pe aria sa de frustrare. Nici macar nu se obosesc sa nege ca profita de o tragedie pentru a se revolta. Pentru a isca razboi.
Eu inteleg. Insa ma-ntreb de ce este nevoie sa se danseze pe cadavre si oameni suferinzi.
Chiar inteleg. Ca exista un pattern de coping, creat de presa avida de rating, dar saraca in esenta. Ce sa stie sa difuzeze ore-ntregi de emisie, pagini intregi de ziare?
Pai pe nivelul chakrei 1 – bazic. Multe cuvinte, putina esenta. In ultimii ani s-a lansat o moda a inteleptilor de servici, care acopera ore-ntregi de transmisie. Pai si ce sa vorbeasca-n atata amar de timp? Pai cat de mult. Sa fie. Cine-i vinovat, care-cum a mancat si a facut pipi – caca in ultimii 5 ani, sistemul e de cacat, oamenii sunt de cacat, ce posibila conspiratie exista la mijloc.
Toate stropite cu lacrimute-n coltul ochiului, voci tremurate, si imagini care sa loveasca la sentiment. Sunt empatici, nu devoratori. Sunt patrunsi. De prostie.

Ca maimutele – o multime de oameni adormiti, joaca acelasi scenariu ieftin. Fiecare, zilele astea, e cuprins de “empatie”. Ce minunata ocazie de a-si urla frustrarile! Poate cu ocazia asta se schimba ceva!

Asta e lait-motivul. SA SCHIMBAM CEVA!
Ce?
Orice, numai sa schimbam.  

31 de tineri (pana acum) au murit, alti 137 sunt raniti, trec prin chinuri groaznice. Groaznice, greu de imaginat. (Sfatuiesc pe oricine sa nici nu incerce sa-si imagineze.) Pentru ca intr-o seara s-au dus intr-un club la un concert.
Un conglomerat de circumstante a dus la un carnagiu.
Un conglomerat de circumstante.
Patronii localului au facut economie la izolarea fonica. De aici si pana la imaginea tragediei – chiar nu duce mintea pe nimeni. Nu sunt primii, nu sunt singurii, nu sunt cu nimic diferiti de restul proprietarilor de afaceri, cu exceptia faptului ca la ei s-a spart tolba cu nenorociri.

Autoritatile au avizat localul.
Au fusarit niste acte. Nu pentru prima data, nu pentru singura data, nu neaparat din lipsa de interes, sau pe baza de coruptie.
Pe baza de lipsa de imaginatie, eventual.
Cine a prevazut ca in viitorul apropiat localul va fi populat peste capacitate, inchiriat de altii, care vor tine un concert, care va fi rock, care va avea in program focuri de artificii, care vor fi incurcate, in loc sa fie cu emisie de flacara rece, vor fi cu flacara calda?
Vor gandi unii in sinea lor ca e treaba lor sa prevada. Sa se puna in locul celor care nu au prevazut. Si sa o faca cinstit.
E vorba de o greseala umana. N-ai cum sa prevezi toate greselile umane. La fel de bine cineva putea inunda localul, cineva putea inflama barul cu alcool, cineva putea sa arunce benzina si sa dea foc. Hai sa nu mai deschidem localuri. Hai sa nu mai iesim nici din casa. Hai sa nu stam nici in casa, ca si acolo e periculos.

De altfel, nici macar nu se stie inca exact ce s-a intamplat acolo. N-am lasat organele competente sa-si faca treaba. Ne-am trezit noi, mai procurori decat criminalistii. Noi stim mai bine. Cum altfel sa urlam, cum altfel sa ne varsam naduful adunat in ani?

Nu incerc sa exonerez de vina pe cineva.
Nu incerc sa minimalizez importanta asumarii de responsabilitate in tot.
Incerc doar sa inteleg ca nu e treaba mea sa fac pe desteapta. Ca exista oameni angajati sa faca asta. Si ca trebuie sa le respect competenta.
Si munca.
Vor cerceta, vor depista sirul evenimentelor, vor pedepsi vinovatii. E competenta lor.

Niste tineri s-au dus la un concert. Si au murit. Si s-au schilodit.
“Mortu’ e de vina” – striga altii. Erau malefici. Satanisti.
Putea sa fie un concert pop. Dance. Hip-hop. Pop-corn. “I’m a Barbie – girl”. Egal. Au murit de la niste artificii. Se explodeaza la orice concert. Au ars si la alte concerte.
Nici in cazul asta nu lasam organele competente sa-si faca treaba. Ne tragem de sireturi, noi, noi cu Dumnezeu. Sau cu ala negru. Noi stim mai bine. Noi suntem experti in legi divine.
De aia suntem praf in propriile vieti. De experti ce suntem.
Alta data au ars biserici. Copii nevinovati. Pe aceia pentru ce i-a pedepsit Dumnezeu? Nu conteaza acum. Acum e important sa gasim vinovatii. Acum e important sa ne urlam frustrarile personale.

Daca Hristos ar fi facut ca noi, in ziua de azi nu mai exista omenire in trup. Vaidecapulnostru.

Am crescut printre rockeri. Printre rockeri am invatat sa fiu om de omenie. Sa-mi dau si ultima felie de paine cui ii este foame, sa ajut neconditionat, sa ma aplec si sa pun mana, acolo unde doare, sau unde e nevoie de o mana. Sa salut politicos. Sa fiu prietena. Sa ma gandesc la suflet. Sa rad cu toata fiinta mea. Sa plang pentru aproapele meu, si sa ma rog impreuna cu altii, pentru altii. Sa fiu aproape. Sa ma mobilizez pentru a fi de folos. Sa fiu parte din echipa. Sa fiu buna. Sa fiu solidara.
Ascult muzica rock. Si-acum, si de cand ma stiu. N-am sa fac teoria vibratiei. 
Insa am sa spun ca am rugaciunea in inima. 
Sunt ani de cand ma rog in gand neincetat, asa am ales sa-mi modulez dialogul interior, care, altfel, s-ar irosi pe non-sensuri. Si totusi ascult cu drag muzica rock. Am s-o ascult mereu.
Am sa mai spun ca in toate genurile muzicale exista si mesaje dizarmonioase, luciferice. De inima-albastra si Gica-contra-tot. 
Pe acelea le fredoneaza “sfintii adormiti”. Stii de ce? Pentru ca rezoneaza cu mesajele. Dar sunt acoperiti de linia melodica. Pentru ca-i vesela. Sau trista. Dar e pe inflorituri, pe o suprafata mai dansanta.....  
“Viata e greu, lumea e rai, iubirea e tradari, dusmanii-mi poarta pica, ce te-as .... de te-as prinde, sexy, sexy, sexy – porno, mandra-i floarea – trandafir, de-atata carne eu transpir, ce valori sa am, mai draga, sexul, banii si dusmanii, gelozia si trufia.”
Pe alea nu le mai bate Dumnezeu. Nici dracu’. Nici ala nu le mai arde-n focurile pasiunilor si emisiilor de vibratie joasa.

Preotii se roaga-n biserici pentru sufletele celor suferinzi. Si pe unde isi au zona de predica. Si prin spitale. Exista o reactie a IPS Daniel, in care isi exprima compasiunea, si indeamna la non-judecata, la rugaciune si la solidaritate.
De ce nu-s acolo, in genunchi, de ce nu fac plecaciuni in fata birtului? De ce nu ajuta?
Evident, nimeni nu se oboseste sa se informeze ce anume face biserica, si care exact este pozitia acesteia in tot. E suficient sa scuipe o isterica venin, si toate maimucile – hop! Dupa ea. Biserica nu face nimic, preafericitul e ordinar. Hai sa dam cu pietre.

Hai sa dam cu pietre.
Asta intelegem sa facem.

31 de tineri au murit in chinuri. Alti 137 sunt schiloditi. Alte sute, multe sute de oameni sunt schiloditi sufleteste. 
Sunt ingenunchiati.

Si tot ce stim sa facem noi – este sa emitem furie. In numele solidaritatii.
S-a gandit careva ca solidaritatea ar insemna oarecum o emisie diferita?
Cum ar fi compasiunea, cum ar fi gandul bun, urarea de bine, rugaciunea, sustinerea.
Atat.
In momente grele, atunci cand o multime de oameni sunt ingenunchiati de durere – atunci cand suferinta secatuieste sute de oameni, ii stoarce, ii imobilizeaza – vreau sa stiu unul caruia ii foloseste mascarada egourilor.

S-au dus in numar mare sa doneze sange. Superb. Iata, o mobilizare umana, plina de compasiune. Oameni care dau din ei pentru alti oameni. Un fel de sacrificiu. Pacat ca multi dintre cei care doneaza sange – il doneaza cu tot cu veninul din dotare.
Altii strang bani, doneaza. Superb. Iata, o reactie normala de empatie, de solidaritate, de unime. Pacat ca o transforma-n circ. Da mai bine cu capul plecat. Dai pentru ca ai, si poti, nu pentru ca meriti ceva in schimb. Nu dai ca sa-ti poti urla mai tare frustrarea cumulata in ani.

Un colectiv de oameni au murit in chinuri, au fost arsi si intoxicati, iar noi ne intrebam ce avem de invatat (castigat).
Asta avem de invatat: Compasiunea. Unimea.

Daca ne-am privi de undeva de sus – ne-am ingrozi.
Suntem mojici.
Suntem o masa de oameni isterici, furiosi, cu aratatoarele in exterior, cu ochii mijiti, fetele schimonosite de paranoia in psihoza.
Asta facem noi, un Colectiv.
Acuzam, cerem sange, dam din coate, ne imbulzim unii peste altii, ne inghiontim, scuipam, ragaim, dam cu pumnii in mese.

Ce avem de schimbat?
Pe noi insine.
Radacina.
Fiecare pe sine.
Ca tare haotici suntem. Tare, tare haotici.

N-am depasit stadiul de preistorici. Macar aia erau barbari onesti. Atata stiau, atata faceau. Asta era nivelul. La tartacuta.
Acum avem pretentii de evoluati. De mari traitori in spirit.
De idioti.
Exact ca idiotii aratam din exterior. Fiecare arunca cu ce prinde. In numele Unimii.
Uniti in ce?