joi, 10 decembrie 2015

Dar nobleţea. Unde e nobleţea?

În încercarea disperată de a ne iubi pe noi inşine am ajuns să cam ştergem pe jos cu valorile morale. Pentru că am înţeles prost iubirea asta de sine, pentru că ni se explică din ce in ce mai pătimaş, mai departe de sieşi Iubirea. Pentru că a devenit un “must be” ca să “obţii tot ce îţi doreşti în viaţă”, aşa încât.... dacă “în dragoste şi în război totul e permis”, ei bine.... totul e permis, şi-am dat drumu’ la câini.
Adică la instincte.
Impulsuri. 

Ne satisfacem impulsuri, am devenit o şleahtă de egoişti, într-o reinterpretare nefericită (nefericită rău) a conceptului Iubirii de Sine.
Mai facem şi concurs.
Care se iubeşte mai tare.
Ne scriem bileţele cu inimioare la oglindă, pe pereţi, pe bordul maşinii, pe wall, şi ne uităm disperaţi în jur, nu care-cumva să se iubească unul mai tare decât noi. Nu care-cumva. C-ar însemna că-s mai evoluaţi, ceea ce contravine propriei stime de sine, care, evident tânjeşte după supremaţie.

Impulsuri.
Egoism, bădărănie, infatuare, aroganţă, histrionism, deşertăciune.
Consumatori de combustibil sufletesc.
Devoratori de energie cu ambalaje contrafăcute, inscripţionate ostentativ cu titluri de genul “Iubire şi Lumină”, unde Iubirea şi Lumina sunt nişte utopii şi-atât.

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când ne îmbuibăm ca handicapaţii, ca să ne compensăm lipsuri sufleteşti, că cică ne iubim aşa cum suntem, şi nu ne mai pedepsim cu nicio limitare - (daimonul lăcomiei, daimonul autoamăgirii, daimonul prostiei).

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când mai dăm cu flit câte cuiva, cică să ne păzim de vampiri energetici, fir-ar ai dracului de jigodii ordinare. Că destul au supt din noi, imaculaţii, prea-bunii ce suntem - (daimonul victimizării, daimonul aroganţei, daimonul ipocriziei, daimonul egocentrismului, daimonul acuzării, daimonul prostiei).

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când ne maimuţărim cu trăirile noastre. Exact ca maimuţele. De pe-o creangă pe alta, cu salturi demonstrative, şi scărpinături în vârful ţestei. De deştepţi şi luminoşi ce suntem, phui - să nu ne deochiem, că tare importanţi mai suntem. Şi din importanţi ce suntem, ne mai facem! Uite-aşa, că cică să ne consolidăm stima de sine. Umflăm Egoul de Eu - (daimonul nesiguranţei, daimonul infatuării, daimonul egocentrismului, daimonul separării, daimonul prostiei).

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când facem paradă cu preţioasa noastră cunoaştere, făcând pe deştepţii, pe maeştrii cu alţii, cică să împărtăşim din ce avem, ce ştim noi, când noi suntem “Noapte bună”, şi de fapt tot ce scuipăm din crunta prostie de care şi suntem parţial conştienţi uneori, de altfel, are în substrat nevoia de recunoaştere şi de recompensă - (daimonul ipocriziei, daimonul minciunii, daimonul lăcomiei, daimonul separării, daimonul aroganţei, daimonul autosuficienţei, daimonul amăgirii, daimonul infatuării, daimonul prefăcătoriei, daimonul prostiei).

Impulsuri.
În numele iubirii de sine, însă în totala opoziţie cu Iubirea.
Confundăm iubirea de sine cu satisfacerea egoului veşnic nemulţumit şi veşnic nedreptăţit de alţii, care-şi cere dreptul la slavă (deşartă) pentru a se putea oarecum potoli din cârcoteală, şi care oricum nu se opreşte niciodată, pentru că natura acestei instanţe a psihicului nostru, exact în asta constă: în căutarea de cârje din exterior pentru definire.
Nu-L conţine pe Dumnezeu, deşi Îl strigă cu şaişpe guri, întrucât în această instanţă, Unimea este un concept de nepătruns.
Ego doreşte definire.
Separare.
Eu – versus restul lumii, Eu – în raport cu restul lumii, Eu – în comparaţie cu restul lumii, Eu.

Şi în căutarea acestui Eu.... impulsuri.
Ale Eului păcălici, care-şi confecţionează măşti peste măşti, amăgind trăitorul muritor - că iubirea nu înseamnă prostie, ci înseamnă respect pentru propria persoană.
Ceea ce nu este deloc greşit, dacă nu este interpretat în funcţie de .... impulsuri.
Respectul de sine este tradus de fiecare după cum îl taie capul (sau mai jos), astfel că am ajuns să călcăm peste cadavre, că cică trebuie să fim indulgenţi cu noi. Aşa că.... liber la orice, ca să nu fim răi cu noi.

Dar nobleţea.
Unde e nobleţea?

Uităm, sau efectiv refuzăm.
Păi – ce? Celălalt ar fi?
Păi dacă celălalt nu e, cât de prost sa fiu, să dau de la mine ceva în plus? Păi cât mă iubesc eu pe mine, dacă ajung să mă umilesc în faţa oricui, aşa, ca un terchea – berchea?

Atata iubire de sine avem în noi, de ne simţim ameninţaţi şi de gândul că am putea cădea de proşti în faţa cuiva, oricui.
Atât de multă încredere avem în noi (doar am muncit la ea), încât pur şi simplu nu suntem în stare să dăm nimic fără a cântări echitatea, beneficiile, rostul.

Dar nobleţea.
Unde e nobleţea?

Nobleţea am ucis-o în faşă, că nu se aliniază noilor standarde spirituale.
E depăşită.
Acum se calculează dreptul divin, se măsoară.
Nimic în plus.
Totul se cântăreşte, se drămuieşte, se discută în termeni fantasmagorici, noi - Dumnezeii, noi măsurăm procentual dreptul divin al altuia pentru orice gest din partea prea-măritelor noastre figuri luminoase (...)

Dar nobleţea.
Unde e nobleţea?

Ştii, nobleţea sufletească vine dintr-un Sine împăcat, găsit, desluşit, valorificat.
Sine. Adică acea realitate care depăşeşte barierele Egoului, şi conţine Dumnezeu, viaţă, lume, adevăr din toate cele trei instanţe ale psihicului.
Nu cunosc altă măsură a sfinţeniei (care este o desăvârşire în Iubire) – decât bunătatea.
Nobleţea sufletească.

Nobleţea.
Starea de bunătate necondiţionată, nemăsurată, necalculată, nepremeditată.
Independentă de recompensă personală de orice fel.
Starea de bunătate tăcută, lipsită de emfaza, de patosul celui care face un mare caz cu sine, miezul unui univers bogat numai pentru că există el, buricul.

Nobleţea.
Unde e nobleţea?

Ştiu. Teoriile sunt multe, că s-au înmulţit iubitorii, şi toţi împărtăşesc din puţinul lor. E la modă puterea creatoare a gândului, mentalul, te concentrezi pe ceva – şi pac! Universul îţi livrează fix pe comandă specială. Tot ce debitezi.
Din puţinul lor împărtăşesc, din puţinul tău înţelegi.
Că(ci) cam aşa.

Numa’ că Universul îţi livrează cam ce eşti. Orice ai gândi tu. Cu cât gândeşti mai în contradicţie faţă de ceea ce eşti, cu atât mai contradictoriu primeşti.
Universul îţi dă pe vibraţia ta, iar vibraţia este sentiment. Este paleta Iubirii pe diverse nuanţe. De la cea mai profundă, până la cea mai diluată.

Iubirea. Ca stare dincolo de concept, în simplitatea ei extraordinară.

Nobleţea.
Unde e nobleţea?