marți, 5 ianuarie 2016

"Eu sunt un dobitoc, tu eşti un dobitoc" - despre experienţe spirituale şi capcanele lor

Mă tot pornesc de ceva vreme să scriu despre experienţe ale căutărilor mele. Dar mă împiedic. Este destul de aiurea să recunoşti că eşti un mare bou, şi să mai arăţi şi câte coarne ai avut la viaţa ta. Pe bune.


Citindu-l într-o după-amiază pe Anthony De Mello, care zicea că într-o bună zi va scrie o carte care se va numi “Eu sunt un dobitoc, tu eşti un dobitoc”, m-au trecut valuri de râs. Râdeam de una singură în biroul meu, şi cred că pe măsura hohotelor, eliberam şi tot ce mai zăcea în sertărelul importanţei de sine (ego).
Ce poate fi mai frumos decât această minunată constatare, care te eliberează de orice nevoie de validare din exterior?

Ei bine.... nefiind deloc originală, Eu sunt o dobitoacă, tu eşti un dobitoc, dar destul despre tine, să mai vorbim şi despre mine, că multe tâmpenii am debitat la viaţa mea, şi azi, sau când oi apuca să termin de scris, vreau să le împărtăşesc cu tine.

Totul a început cu o experienţă binecuvântată, pe care mulţi ani de zile nu am înţeles-o, şi încă alţi ani pe urmă am ezitat să o cataloghez.

(Vreau să scriu despre experienţe idioate, dar trebuie să mă prezint aşa cum sunt, cu tot cu bune, tocmai pentru a evidenţia cât de uşor se pică în derizoriu.)

Aveam 12 ani când am leşinat din senin, am fost trasă din trup, şi îmbrăţişată de Isus, despre care nu ştiam aproape nimic, dar pe care în acele momente – păream să îl cunosc cel mai bine din lume, iar discuţia cu El părea sa fie cel mai normal lucru din câte există. Mi-a spus foarte puţine cuvinte, cuvinte care au rămas de-a lungul timpului mai vii în mine, decât oricare altele vorbite vreodată.

Deci pornirea a fost bună.
Deşi multă vreme nu am ştiut să mă folosesc de el, peste ani, am realizat importanţa acelui eveniment în drumul meu.
La un moment de cotitură, acela a fost un punct de referinţă. Datorită căruia azi sunt normală (atât cât se poate :)))))) ), lucidă, coerentă, cu discernământul nealterat. Şi sunt un om bun.

Imediat după întâmplarea aceea, am cunoscut un băiat cu plete-n vânt, spaima unei zone întregi, despre care se vorbea că este vrăjitor, satanist, satana însuşi, etc. Am scris despre el. “Un vrăjitor de doi bani”.
Eu îl vedeam cel mai bine-simţit om pe care cineva îl poate întâlni. M-a cucerit din prima clipă în care ne-am văzut. Cu o privire blândă şi pătrunzătoare. Se pare că sunt printre puţinii care l-au cunoscut aşa.
Mie, partea asta mi-a oferit-o din el.
Şi-am rămas prieteni toată viaţa.

Din prima zi, chiar din prima zi, el a devenit un păzitor al integrităţii mele, şi asta pe toate planurile.
Deşi iniţial, intenţia lui era să le demonstreze golanilor din zonă, prietenii lui, că el mă va avea. Au făcut şi pariuri pe tema asta.
A renunţat la pariul lui, deşi probabil că l-ar fi câştigat. Eram tare naivă la vârsta aia.  

Primele experienţe paranormale le-am avut împreună cu el. Am fost înţepată de la distanţă, pe poză, am fost plimbată prin păduri, printre pomi, trasă prin aer de o forţă invizibilă, cu o viteză nepământeană, în timp ce dormeam, însă la trezire eram zgâriată fizic pe mâini, pe faţă, pe picioare, iar el, lângă mine, zâmbea complice.
Mi-au ţâşnit din mâini substanţe stranii, închise la culoare, în timp ce mă certam cu el la telefon (încă vorbeam la telefonul fix), iar el mă avertiza că dacă nu cobor tonul – mă voi speria foarte tare de ce urmează. Chiar m-am speriat. Am speriat-o şi pe bunică-mea, care m-a dus aproape pe braţe la baie să mă spele, pentru că eu îmi pierdusem puterea de reacţie.
Am văzut şi am trăit lucruri ciudate, încă de când eram un copil.

Acum, văzându-l cu fiul lui, învăţându-l prin jocuri - strategie, îmi dau seama ce mult mi-au folosit toate jocurile lui, nu tocmai diafane, din copilăria mea.

El nu m-a învăţat nimic.
Nu direct. Nu prin viu-grai.
Dar m-a călit bine.
Şi m-a dat pe mâna unui bun prieten de-al său, lângă care am descoperit ocultismul, în cel mai didactic mod posibil. Nu mi-a ţinut teorie, nu a făcut nici pe profesorul, nici pe maestrul, însă mi-a dat să citesc cele mai rare cărţi posibile pe vremea aceea, rare şi în vremea noastră. Emeriţi. Nume mari, importante din ezoterismul contemporan. Şi-apoi, le povesteam. Aşa, ca şi când schimbam impresii. La fiecare prostie ce o scoteam pe gură, mă ordona.
Şi-apoi exerciţiile.
Plimbările prin pădure. Pentru anduranţă. Fizică şi psihică. Pentru debarasare de frici. Pentru echilibrare. Caietul cu vise. Completat la zi. Meditaţiile dinainte de culcare. Pe care, pe vremea aceea nu le numeam meditaţii. Ci exerciţii de flexibilitate pentru mental, exerciţii pregătitoare pentru visul conştient, ieşitul din corp, etc. Exerciţiile de peste zi. În linişte totala, pe întuneric, vizualizare, multă vizualizare. Apoi creaţie. Mentală. Construiam, dărâmam şi reconstruiam la milimetru câte un obiect, până îmi ieşea impecabil. Şi din nou cărţile. Cu capcane. Pe unele mă punea să i le traduc, numai să se prindă de mine. Odată m-a rugat să-i traduc o carte din limba spaniolă, deşi eu nu ştiam o iotă în spaniolă. Mi-a zis că nu-i nimic, îmi cumpără un dicţionar. I-am zis că e absurd. Mi-a replicat că sunt cea mai deşteaptă persoană pe care o cunoaşte. Şi cu asta m-a prins în joc.  Am tradus-o. Avea vreo 300 de pagini. Erau pase magice. Le-am furat şi eu.
(După foarte mulţi ani, am locuit în Mallorca. Mi-a prins tare bine spaniola.)
Apoi discuţiile despre Ego. Lungile discuţii, şi nenumăratele întâmplări din care îmi scotea exemple. Pe pielea mea, ca să le ţin minte. Să le înţeleg.
Ce bine mi-a prins. Habar n-aveam eu.
A fost primul meu învăţător, fără titlu de maestru. Dar Maestru.
Iubeam frapeurile pe care mi le făcea uneori, să mai îndulcim vorba. Am descoperit, după mulţi ani, că frappeurile lui mă pregăteau pentru un an în Grecia (unde singura cafea băubilă era Frappeul), an de reculegere, regăsire, reinventare pentru mine.
(Mult mi-a trebuit. Şi tot am mai călcat pe arături.)

La un moment dat m-am retras. Nu avea legătură cu el, ci cu prietenul nostru comun. De care eu hotărâsem să mă detaşez.
Iar el m-a lăsat să plec.
A dispărut.

Detaşarea de prietenul meu, vrăjitorul, nu m-a ţinut mulţi ani, pentru că am renăscut tot ce aveam – în cea mai frumoasă prietenie mai apoi.
Dar el, maestrul, dispărut a rămas. Umbla vorba că ar fi fost, în sfârşit acceptat într-o lojă, undeva în Europa. Nu ştiu nimic concret.
Dar am rămas cu o moştenire preţioasă în spirit. Îi datorez mult.

De-a lungul anilor, după ce primul meu maestru fără titlu a dispărut, am căutat. Aveam o cultură excelentă, citisem enorm. Aveam şi o conduită bună, numai eu ştiu câte exerciţii am făcut cu mintea mea, şi nu numai.
Dar nu-mi ajungea.
Egoul, la care lucrase învăţătorul meu atât de dibace, încă cerea. Era nevoia de a fi înţeleasă, de a vorbi despre lucrurile care mă preocupau, poate de a mă consulta atunci când îmi dădea câte ceva cu virgulă.

Însă între timp, ocultismul nu mai era atât de ocult, se lansase deja moda maeştrilor, afacerea guru.
Iniţiaţi şi profani la un loc, vorbeau, deschideau centre de spiritualitate, cu tot felul de specifice, care-mai-de-care mai ofertante, mai importante şi mai mirobolante.
Primii care au penetrat piaţa de iluzii mistice au fost yoghinii, care aduceau Orientul în România, uşor cosmetizat, ca să poată fi digerat. Se promitea accesul la îndumnezeire, iluminarea, dar nu se preciza natura şi numărul dumnezeilor din ofertă. Nu se precizează nici în zilele noastre.
Mantrele sunt prezentate ca fiind grupuri de sunete corespondente unei frecvenţe vibraţionale. Corect, însă cu o completare: fiecare mantră invocă un zeu, un arhetip. Yoga este prezentată drept o tehnică cvasi-ştiinţifică de echilibrare energetică şi evoluţie spirituală, însă tehnicile implică acte de adoraţie către zei.
Dumnezeul la care speră unii dintre practicanţi, nu este pe lista de veneraţie din oferta semantică a hinduşilor.
Ar putea spune unii că învăţăturile la care acced ei sunt mai degraba de natură filozofică, iar posturile corporale le completează achiziţiile benefice, ei nefiind interesaţi de zeii hinduşilor, nici de alte teorii politeiste.
Na, bravo. Dar mantrele alea or fi pe degeaba?

Să nu se înţeleagă că condamn. Nu fac asta. Resprect enorm filozofia budhistă, spre exemplu. Nu doar o respect, am puncte de reper în multe scrieri budhiste.
Doar că, pentru mine singurul Dumnezeu la care vreau să mă raportez - este Dumnezeu. Actele de adoraţie către alte arhetipuri nu mi se potrivesc.

De aceea, pe lângă yoghini am reuşit să trec milimetric, fără să mă împiedic prin vreun ashram. Pur şi simplu am avut suficientă informaţie cât să discern că nu avem un limbaj comun.

Dar imediat au răsărit radiesteziştii, reikiştii, şi multe alte categorii de complementare.

Pe-aici m-am mai poticnit. Radiestezia m-a atras prima. Apoi a urmat restul. Sămânţa o sădisem cu învăţătorul meu. Aveam şi pendul, învăţasem să confecţionez şi ansă, principiile le cunoşteam temeinic, iar practica îndelungată cu mentalul meu, dădea roade bune.
Şi-am fost invitată în câteva cercuri de specialitate. Unde am descoperit.... egouri în căutare. Frământări mai mari decât ale mele. Dar mascate mai bine.
Am întâlnit oameni cu titluri.
Care dincolo de titlurile lor, duceau lupte cu sine pentru o imagine a titlului. Care aveau de oferit ceva teorie, de multe ori amestecată, peticită pe alocuri, cât să puşte la nimereală.
Unii făceau pe clarvăzătorii. Mare dezamăgire. Mare, mare dezamăgire. Eu “vedeam” mai bine ca ei, fără să am pretenţii de clarvăzător. Am descoperit că există oameni care cred că ceea ce îşi imaginează este clar-vedere. Pentru că ei “şi-au coborât mintea în inimă”. M-am dezgustat. Unii sunt naivi, alţii sunt farsori. Dar multă lume îi crede. Pentru că suntem devoratori de bu-hu-hu-uri. Vrem să credem în supra-oameni, ca să ne plasăm în spinarea lor neputinţele, împreună cu toată responsabilitatea care ne revine pentru propriile decizii în viaţă. Chiar dacă tot ce ne livrează câte un “paranormal” este mai relativ decât propriile bâjbâieli. Nu contează. Ne agăţăm. Pentru că promit ceva ce de unii singuri nu ne simţim capabili să realizăm. Acel ceva promis, iluzia, ne ia minţile. Ne angajăm cu toate resursele noastre într-un joc penibil de-a v-aţi-ascunselea, fugind de propria realitate, simulând evoluţia. Când evoluţia are întotdeauna legătură cu ieşirea din iluzie, şi asumarea. Cu smerenia. Lumea înţelege greşit smerenia. Mulţi cred că totul se rezumă la umilinţă, la întoarcerea celuilalt obraz, în timp ce în sine mocneşte de necaz. Smerenia vine din înţelegere. Din acceptare.

Mă întorceam mereu la solitudinea mea, la studiul individual, ca după un duş rece. Uneori cu câte un ataş de debarasat, că nu găseşti lupte de orgolii mai mari decât în cercurile spirituale.

:))))) Prietenul meu, vrăjitorul, tăcea mereu. Nu-mi spunea nici că-i bine, nici că-i rău, nici că sunt tolomacă, nici că-i absurd. Mă mai ridica, uneori, dacă chiar dădeam o trântă bruscă..
Am avut câteva hopuri.
De-i ceream vreun sfat (evident, în ultima instanţă), îmi dădea canoane, mai ca un popă. Ba să citesc psalmul 50, când eu de fapt aveam treabă cu “duşmanii”, ba să spun Tatăl Nostru când eu eram deochiată, coaptă, ba să fac semnul crucii când eu visam la avioane şi OZNuri, ba să vorbesc frumos, când eu eram călcată în picioare, ba să mă gândesc bine dacă ce am “văzut” este atât de luminos cum pare, etc... etc....

Vorbesc despre un om care cu foarte mulţi ani în urmă le-a făcut pe toate. Şi aici includ magie neagră, demonologie, etc..
Vorbesc despre un om care şi-a asumat toate experienţele, şi a ştiut când să se oprească. Şi cum.

Prietenul meu. Care nu m-a învăţat niciodată nimic în mod direct, dar care mi-a păzit fundul obraznic de foarte multe ori, că, prezentate aşa, în câteva cuvinte, toate par nevinovate, însă au fost cazuri în care am dat dovadă de prostie rară, soră cu incultura. Au fost cazuri în care m-am aruncat ca idioata la vrăjeli ieftine, şi-apoi mă miram că lumea-i rea şi mojică, şi că găsesc moşmoande pe la uşă, eu, ghiocelul. Sau intruşi pe la geam. În astral, bine-nţeles.

Ştii, unele imagini de oameni îţi vrăjesc minţile.
Le dai credit pentru că îţi hrănesc exact acea iluzie de care ai nevoie la un moment dat.
Şi-apoi le dai credit în continuare, pentru că altfel te discreditezi pe tine, idiotul care a pus botul la minciună.  Şi speri. Că nu eşti chiar atât de idiot. Dar, de cele mai multe ori, eşti.

Şefa idioţilor am fost eu, fără discuţie.
Am ajuns, într-un moment critic din viaţa mea, să-mi încâlcesc efectiv neuronii, aşa, ca ultima proastă dintre pământeni. Ca cea mai naivă profană, ca unul care toată viaţa a spălat cratiţe, şi dintr-o dată a dat de spiritualitate, şi-a făcut ochii mari cât cepele, cu gura căscată, şi-un firicel de salivă prelingându-se prin colţul drept.

Am ajuns să discut despre mine ca despre un străin, să accept idei care nu erau ale mele, din respect pentru cineva care îmi oferea “salvare”.
A fost doar o discuţie.
Nu pentru că am fost foarte deşteaptă, ci mai degrabă pentru că am fost binecuvântată.
Dar acea discuţie m-a dus pe marginea unei prăpăstii. Şi dacă n-aş fi avut un înger care să-ntrerupă şirul, să mă ridice de pe scaun, şi să mi-l arate pe Isus, Christosul sufletului meu nebunatic şi nătâng... ei bine, poate că azi eram altfel.
O discuţie aspră, punitivă, apăsătoare, un şir de idei conflictive, pe care eram gata să le accept. Pentru că eram în impas, pentru că nu mai aveam încredere în nimic din ce eram eu, pentru că tocmai cea care eram ajunsese în acea stare, prin urmare, printr-o logică a stării respective, eu nu ştiam nimic, nu eram în stare de nimic, deci ca să mă ridic – apuc mâna întinsă, aşa cum este ea, oricât de revoltător mi s-ar părea în acel moment.
Am fost îndemnată să accept că nu, nu copilul meu nou-născut este cel mai important pentru mine în acel moment, ba chiar că dacă nu înţeleg asta, copilul meu va muri, am fost îndemnată să strig cu voce tare că-mi doresc ceva ce nu-mi doream de fapt, să încalc liberul arbitru al altcuiva, să nu mă mai duc la călugărul la care tocmai mă spovedisem, să NU...

Ei bine, şi-n acele momente, episodul din copilăria mea, cel cu Isus, mi-a dat minţile înapoi.
“Iubeşte. Sa fii bună, atât. Şi să zâmbeşti mereu”

Mi-am căutat bunătatea din mine, zâmbind în primă fază. Şi-am găsit-o. Era tot ce aveam nevoie, nimic mai mult nu-mi trebuia ca să-mi rezolv problemele.
Şi mi le-am rezolvat.

Nu regret nimic. Toate câte mi s-au întâmplat au fost exact ce aveam nevoie în perioada respectivă. Nu înveţi doar citind. Nu devii doar stând şi numărând oiţe pe câmpii înmiresmate. Nu capeţi discernământ doar visând la cai verzi pe norişori pufoşi. Trebuie să te loveşti, să pici, să te ridici, să-ţi bagi mâinile-n rahat până la coate, să te tăvăleşti în mocirlă, ca să le înţelegi, şi să faci diferenţa între acestea şi cele de de-asupra.
Important e să-ţi doreşti să discerni. Să ai discernământ. Să ştii exact unde vrei să ajungi, şi să fii conştient că, oricare ţi-ar fi destinaţia, aceasta implică un drum cu cotituri, cu gropi, cu cărări înşelătoare, spre destinaţii moarte, cu suişuri şi coborâşuri.

Dar tu să ai mereu în minte destinaţia ta.
Să o ai în minte pentru toate momentele în care te poticneşti, pentru toate erorile de rută, pentru toate gropile în care cazi, pentru toate drumeţele în care nimereşti, luând o curbă greşită, şi par suficient de comode, ori tentante.

În drumul tău, mulţi profeţi se-arată.
Piaţa e nelimitată în zilele noastre. Vrăjeala se rafinează în raport cu nevoile individului. Unii o fac pentru chestii mărunte: propriul Ego, imaginea Salvatorului, niste câştiguri băneşti, etc.
Alţii o fac pentru chestii mai mari. Aceia sunt puţini. Puţini da’ puternici. Manipulează mase întregi de oameni.
Pentru un cunoscător, nimic mai simplu decât să exploatezi slăbiciunile psihicului. Cu atât mai mult, cu cât mulţi le cad în braţe direct dezarmaţi. Adică fără discernământ. Hotărâţi să creadă orice, numai să li se promită “prăjiturica” – adică Salvarea, ba chiar ridicarea deasupra, Iluminarea, un loc călduţ deasupra altora, şi asta în trei paşi maxim.
Pentru că totul se rezumă la minte, şi la tiparele ei. Care rulează subliminal, astfel că, în mare parte nu eşti conştient de ele.
Le execuţi, pur şi simplu.
Executându-le, prin rezonanţă îţi întâlneşti şi “Salvatorii”. Iar ei, nu fac altceva decât să-ţi hrănească iluziile de care ai nevoie conform tiparului tău.
Atât.

De ce am ajuns eu, după două decenii de antrenament cu mintea mea, să mă împiedic, ca idioata, aproape să cad, la o vrăjeală nu tocmai dintre cele mai rafinate?
Pentru că pur şi simplu am avut nevoie de o iluzie.
Simplu, idiot.  
M-am poticnit. A fost o perioadă de schimbări drastice în viaţa mea, cu răsturnări de situaţii, cu drame, cu de toate. Plus naşterea. Se ştie că există o reacţie chimică în corp, imediat după naştere, o eliberare masivă de hormoni, care duce, pentru o scurtă perioadă de timp, la dezechilibru. Se numeşte Depresie post-partum. Trece în câteva săptămâni. Sau se acutizează, dacă mediul este fertil (depresiei).
Cunoşteam, şi mă aşteptam la asta.
Şi totuşi, când m-a luat valul efectiv, am fost în stare să cred şi să accept nişte inepţii sinistre.
Grăbindu-mă să fiu bine.
Condamnându-mă pentru răul care îmi era.
Pur şi simplu pentru că mi-am permis ODATĂ să fiu altfel decât în pace, mi-am contestat tot setul de valori cumulat în timp.
Pentru că mintea este cel mai bun prieten al conştiintei, dar şi cel mai aprig duşman.
Crezi c-ai potolit-o, că eşti deasupra ei, şi-atunci eşti în cea mai gravă eroare. N-o potoleşti niciodată. Este un instrument al tău de procesare, este un dat, are sensul său. O linişteşti, şi dacă eşti perseverent – o ai drept ajutor, creezi, eşti productiv. Dar n-o elimini niciodată, aşa cum nu-ţi elimini plămânii. Pentru că ştii că sunt importanţi. Ca să respiri.
N-o elimini, şi niciodată nu trebuie să crezi că eşti impecabil, c-ai dezrădăcinat toate patternurile.
E o naivitate.
Aceasta este funcţia mentalului. De a rula patternuri. Nu poate fi anulată, e ca şi când ţi-ai propune să nu-ţi mai bată inima, dar să trăieşti în continuare. Tot ce poţi să faci este să înlocuieşti nişte tipare cu alte tipare. Deşi pare simplu, în realitate este muncă de-o viaţă de om. Pentru că se referă la o schimbare a mecanismului prin care faci însăşi schimbarea.

Ce am învăţat eu cel mai important din toate shiturile astea?

- Ca singura responsabilă de evoluţia mea personală sunt eu şi numai eu.
By myself.
- Că “by myself” implică întotdeauna Dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu.
- Că singura practică ajutătoare (ba chiar necesară) evoluţiei spirituale – este rugăciunea. Când spun rugăciune, nu mă refer la poezie. Mă refer la dialogul neîncetat cu Dumnezeu.
Neîncetat.
- Că “a şti” nu este sinonim cu “a înţelege”. Iar pentru a înţelege trebuie să ies din iluzia “buricului pământului”, că nu sunt. Nimeni nu este. Să mă smeresc. Să rămân smerită.
- Că de fiecare dată când simt nevoia să fiu înţeleasă – mă aflu într-un impas. Este o nevoie. A Egoului. E pilotul automat care rulează un pattern. Subconştientul meu va crea mereu ocazii din care să construiască în Conştient o imagine delimitată a mea. În timpul ăsta, conştiinţa doarme. Sforăie, bine-mersi.
- Că nimeni şi nimic nu-mi va putea da scurtături, sau remedii minune, sau ponturi secrete – cu privire la evoluţia în lumină. Nu există aşa ceva. Oricât mi-aş contorsiona trupul sau vocea pentru achiziţii de percepţie suplimentare – ele sunt PE DEGEABA, câtă vreme spiritul meu încă se zbate în dualitate. Ba chiar mă poate deturna, dereglându-mi sistemul hormonal, ducându-mă uşor dar sigur spre tulburări psihice. Drumul este simplu, şi întotdeauna acelaşi: smerenie, asumare, trăire, discernământ.
- Că niciodată nu voi fi fericită, dacă eu pun etichete pe fericire, şi o condiţionez. Fericirea este o stare la îndemâna oricui, oricum, oricând. Dar nu este neapărat acompaniată de patimă. Patima nu înseamnă fericire, înseamnă dezechilibru.
- Că în viaţa oricui există suişuri şi coborâşuri. Nu înseamnă că Dumnezeu mă pedepseşte vreodată, atunci când cad. Nu înseamnă nici că trebuie să fac jujitsu în flic-flac cu boltă ca să mă ridic. Trebuie doar să vreau să merg mai departe, şi să înţeleg că fiecare întâmplare din viaţa mea mă împinge înainte. E important să învăţ din căzătură, dar este foarte important să nu mă ataşez de căzătura mea, studiind-o până la isterie. Învăţătura este întotdeauna cea mai simplă variantă dintre toate la care mă gândesc. O iau, şi plec mai departe. Urmează altele. De asta sunt aici. Dacă nu înţeleg ceva, să fiu convinsă că nu e capăt de ţară. Nu e. Tot ce trebuie să înţeleg în viaţa asta – voi înţelege. Negreşit. Să am încredere în Dumnezeu. Mereu. În fiecare clipă. Nimic fără Dumnezeu.
- Că mintea mea nu va putea niciodată să-L cunoască în totalitate pe Dumnezeu. Realitatea mea liniară nu are date de referinţă pentru a eticheta non-liniarul.
- Că nu voi reuşi niciodată să fac pace cu mine, dacă mă ascund de mine. Eu în mine să fiu mereu sinceră, asumată, blândă. Tot ce mă compune îşi are rostul său.
- Că nu tot ce zboară se mănâncă. Şi prădătorii zboară.
- Că tot ceea ce percep eu este senzaţia organului de simţ, nu este realitatea în sine. Este important să fiu impecabilă înainte să dau credit tuturor pe care cred că le văd sau le aud. Ceea ce văd, aud, simt eu – este o senzaţie a organelor mele de simţ.
Cât sunt de curată? Sunt cu adevărat un canal curat şi perfect?
- Că pentru a fi un canal curat şi perfect, trebuie să muncesc cu perseverenţă, atât cu mintea cât şi cu toate sentimentele mele. Mereu. Până mă întorc Acasă.
- Că Acasă voi lua cu mine zestre doar iubirea pe care am trăit-o pe toate planurile, atât. Şi că drumul îmi va fi incomodat doar de bagajele la care nu sunt dispusă să renunţ aici. Bagajele deşeurilor emoţionale. Ranchiunile. Neiertările. Aroganţele. Victimizările. Aerele de superioritate.
- Că iubirea nu este similară cu patima, şi nu conţine patimă.
- Că nu am nevoie de kituri de iubire de la alţii. Iubesc, sau nu iubesc.
E atât de simplu.
- Că singura măsură a sfinţeniei este BUNĂTATEA.
Atât.