vineri, 15 ianuarie 2016

„Hellău. Aici Viaţa. Lasă victimizarea şi revin cu amănunte”

Circulă de câţiva ani buni pe internet câteva poze cu câte o tipă plângând, care-şi întreabă viaţa: „Oare cu ce am greşit?” Iar viaţa îi răspunde că „are un suflet prea bun”.

- „Hellău. Aici Viaţa. Lasă victimizarea şi revin cu amănunte”

Niciodată nu ai un “suflet prea bun”. Şi cu cât te consideri mai bun, cu atât eşti mai departe de adevăr. Nici „prea”, nici „foarte” – nu îşi au locul în materie, când vine vorba de bunătate.
Dacă erai atât de bun, nu te victimizai acum. Şi nu doresc să intru în detalii transcedentale, ci am să mă refer strict la viaţa de zi cu zi.

Atunci când eşti „bun” autentic, eşti pentru că eşti, end of story.
Nu aştepţi recompense, nu pretinzi recunoaştere, nu-ţi condiţionezi trăirea, este trăirea ta intrinsecă şi basta.
Eu sunt brunetă, şi brunetă rămân, orice-ar face alţii. Nu mă îndoiesc de culoarea părului meu, nu doresc să mi se confirme, nu mă văd în oglindă blondă pentru că un om beat mi-a zis odată „Ce bine-arăţi, blondo!”, şi nici nu mă aştept ca toată lumea în jurul meu să-şi vopsească părul cu L’Oreal Mousse 200 – negru senzual.
Faptul că tu te consideri nedreptăţit în schimbul „bunătăţii” tale, spune despre tine următoarele lucruri:

1. Nu ai fost bun, ci ai dat din tine pentru a primi o recompensa. Acesta este negoţ, unde, posibil să fi fost „furat la cântar”, însă bunătatea iese din discuţie, vorbim mai degrabă despre un schimb de experienţe egoiste. Deşi, personal, cred că tu, cu siguranţă ai fost mai egoist, chiar dacă consideri că ai dat mai mult.
De ce?
Pentru că tu ai măsurat echitatea.

2. Nu-ţi recunoşti egoismul, pentru că ţi s-a lipit masca de faţă, şi-ai uitat de tine. Ai pus masca altruismului, pentru că egoismul te înfioară. Îţi provoacă durere fiecare gest care nu te are pe tine în miezul mijlocului. De unde rezultă că egoistul principal în viaţa ta eşti tu.

3. Nu te-ai născut egoist, însă în copilăria ta cu siguranţă există ori răsfăţ exagerat, dublat de săracă inteligenţă emoţională (lipsă de interes sau înţelegere faţă de nevoile tale emoţionale reale), ori abuz prin abandon. Pasiv – agresivitate.
Ţi-ai engramat o nevoie, pe care o execuţi automat la maturitate. Reiterezi nevoia, all-over-again. Având această nevoie, eşti incapabil să oferi opusul. În tine există informaţia lipsei, prin urmare, toate programele subconştientului tău vor rula prin prisma acestei lipse. Cu nevoie.


În altă ordine de idei, fiecare individ în parte decodifică bunătatea prin propriile mecanisme cognitive.
De aici şi înţelepciunea afirmaţiei „Bunătatea este relativă, la fel şi răutatea”.
Fiecare individ are o poziţie din care priveşte un adevăr. Nu avem o privire de ansamblu, avem „un punct de vedere”, atât.
Este un punct. Poziţia din care privim noi.
Dacă ne-am ridica undeva deasupra, pe o scară, sau pe un munte, am avea acces la panorama, şi PUNCTUL nostru de VEDERE ar fi unul mai apropiat de adevărul unei imagini (situaţii) sau alta.
Ridicarea deasupra poziţionalităţii se numeşte DETAŞARE.
Odată realizat acest salt în conştiinţă, individul îşi schimbă perspectiva cu privire la ceea ce observă. Blocul pe care îl privea din stânga-jos - se dovedeşte a fi mult mai mic din această perspectivă, şi rezultă că nu este gri, ci are doar o latură gri, el având celelalte laturi – roz. Ar fi putut să jure din poziţia sa anterioară că este în totalitate gri. Nici prin cap nu i-a trecut să facă măcar un tur în jurul blocului, pentru a şti cu siguranţă. De ce? Pentru că din poziţia sa părea destul de clar. Părea, fără îndoială, gri.


Noi nu experimentăm chestii, ci experimentăm etichete pe care le ataşăm lucrurilor pe care le observăm dintr-un unghi restrâns.

Faptul că tu ai ales să-ţi etichetezi comportamentul ca fiind „bun” sau „prea bun”, nu te face bun în ochii altora. Din poziţia lor - comportamentul tău poate fi etichetat diferit.
Faptul că tu alegi, din poziţia ta, să etichetezi comportamentul altora în raport cu tine ca fiind „rău” – nu îi face pe aceştia răi în propriii ochi, sau în ochii altora. Este doar eticheta ta, în raport cu poziţia din care te raportezi la aceştia.

Dacă pentru starea de bine personală – ai nevoie să te raportezi la acţiunile altora, „binele” tău va aştepta mult şi bine. Binele tău ţi-l dai tu. Tu dai tonul. Tu judeci. Cu etichetele tale.
„Bine” în tine – „bine” în exterior.
„Rău” în tine – „rău” în exterior.

Pentru tine reprezintă un act de bunătate să te sune cineva de 17 ori pe zi, în fiecare zi, să te-ntrebe ce faci, cum eşti, ce ai mâncat, cât ai stat pe wc.
Pentru mine acesta este un act de egoism (Binele lui depinde de mine, şi mă controlează des pentru a se asigura de binele lui).
Acelaşi act.
Pentru că adevărul stă în ochiul privitorului. Eu privesc cu ochii mei, tu priveşti cu ochii tăi. Eu pun etichetele mele, tu le pui pe ale tale. Pentru mine e deranjant, ţie-ţi satisface o nevoie.
Actul în sine este acelaşi. Tu n-ai cum să mă convingi că e bun, eu n-am cum să te conving că e rău. Judecăm cu tipare diferite. Stăm în poziţii diferite. Vedem din alte unghiuri.
Actul în sine nu poartă o etichetă. Ci primeşte câte una, în funcţie de poziţionalitatea fiecărui individ în parte.

Faptul că ai ajuns la nefericita concluzie că eşti „prea bun”, nu spune nimic despre altcineva, din nici un punct de vedere. Sunt etichetele tale, raportate la nevoile tale, bazate pe lipsurile tale.
Când eşti în tine, cu tine „bun” de-adevăratelea, vei eticheta cu precădere „bun” în jurul tău. Acesta ţi-e tiparul. Nu înseamnă că eşti un fanatic, şi că visezi toată ziua norişori pufoşi, oglindind câmpii înmiresmate, pe care zburdă voios căprioare roz, care se-mbată de fericire mirosind arome de levănţică şi muşeţel (caz în care eşti mai degrabă nebun). Ci înseamnă că vei fi setat să vezi cu precădere „bunul” din ceva.


- „Hellău. Aici Viaţa, din nou. I just called... to say.... I love you..... La – la – la..... la – la..... la – la....la.....”