marți, 12 ianuarie 2016

Lenea e cucoană mare

E plin internetul de nenumărate „căi minune” de a obţine ceva, „remedii miraculoase”, titluri care neapărat conţin „Zguduitor!” „Ultrasecret”, „Biserica nu vrea să citeşti asta!”, „Adevăr ascuns de secole”, etc... etc....
Au mare trecere toate prescurtările”, toate „ponturile”, dar mai ales toate informaţiile care conţin factorul supranatural, te scot din anonimat, chiar şi doar citindu-le, eşti mult mai deştept ştiindu-le.

Era într-o vreme o isterie absolut deviantă cu mâncatul sănătos, care a dat în anorexii, bulimii, tulburări de personalitate... acum e o isterie a plantelor – minune, a remediilor – trăznet, dar mult deasupra tuturor, este isteria dezvoltării personale.
Isteria iubirii de sine.
Au ajuns unii din nu-mai ştiu exact care universitate cu renume în cercetare, să constate deja că iubirea de sine mai mult încurcă decât ajută, şi sar din lac în puţ, spunând că totuşi, respectul de sine ar avea rezultate mai bune.... până când se va dovedi că şi acest respect de sine dăunează, şi vor propune altă Mărie cu aceeaşi pălărie.

.... Pentru că „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”

Degeaba teoria-i bună, dacă o explică un nătâng. O va explica aşa cum o înţelege el.
Degeaba ai în mână adevărul, dacă nu ai cu ce să-l decodifici. Înţelegi cât poţi, şi crezi că atâta e. Înţelegi deformat, şi te miri că la tine nu merge.

Şi adevărul este întotdeauna la vedere, la-ndemână. Dar fiecare îşi ia din el exact cât poate. Ca şi când am asculta cu toţii o melodie superbă, cântată într-o limbă... moartă, să zicem. Fiecare o va iubi, sau o va detesta - în funcţie de cât captează din ea. Unii sunt afoni, alţii nu-i înţeleg versurile, alţii înţeleg doar pe sărite, alţii sunt surzi, simt doar vibraţia din boxe.
Fiecare va descrie în alt mod aceeaşi melodie, care nu-şi schimbă caracteristicile şi nici mesajul, în funcţie de ascultător, ci fiecare ascultător se va raporta la ea în mod diferit, corespondent capacităţilor sale.

Simţurile fiecăruia decodifică un adevăr dat.
Adică - la propriu.
Cu ochii nu vezi o imagine în sine, ci decodifici nişte impulsuri electrice.
Aceste impulsuri electrice formează o hologramă, care în realitate este răsturnată faţă de cum o vezi tu.
Cu organul de simţ numit ochi – tu decodifici nişte impulsuri electrice, care reverberează în baza ta de date, conform unor setări ale tale personale. Adică acele impulsuri electrice primite din exterior, sunt prelucrate cu alte impulsuri electrice, caracteristice creierului tău.
Încă din perioada prenatală, în creierul tău se formează nişte rute neuronale, nişte patternuri. Aceste rute neuronale – sunt traversate de impulsuri electrice. Asta este ceea ce se petrece în creier. Impuls electric, traversând rute formate iniţial.
Tot ce vei procesa de-a lungul vieţii, va avea ca punct de reper în decodificare – diverse tipare. Acele rute familiare.

Aşa cum, atunci când construim o casă, vom avea o reţea electrică, şi acele fire conductoare vor reacţiona la întrerupătoarele şi prizele pe care le-am instalat iniţial.
Vrei să aprinzi becul în bucătărie, faci asta doar apasând (sau învârtind) întrerupătorul corespondent. Nu vei aprinde lumina în bucătărie, apăsând butonul de start al cuptorului cu microunde, nici întrerupătorul de la baie, nici cel de pe casa scărilor, chiar dacă te grăbeşti, nici bătând din palme.
Pentru că există un protocol. Firele sunt amplasate şi setate într-un fel anume.
Şi nu vei porni niciodată blenderul, apăsând întrerupătorul de la dormitor. Niciodată. Va trebui să bagi în priză blenderul, ca să-l alimentezi cu curent electric, şi apoi să respecţi şi setările blenderului, adică să apeşi butonul de start al acestuia, şi să-i reglezi vitezele, în funcţie de nevoile tale din acel moment.

Fiecare are un prag senzorial. Superior şi inferior. O atingere foarte fină, până la un anumit grad – va trece neobservată. N-o simţi, deşi ea există.
Simţi ceva foarte cald sau foarte rece – până la o anumită temperatură (diferit la fiecare). Când temperatura (fierbinte sau rece) depăşeşte pragul tău senzorial, nu vei mai simţi cald sau rece. Vei simţi usturătura pe piele, fără a-i putea pune o etichetă.
Infraroşiile şi ultravioletele există, însă depăşesc pragul senzorial (în sus sau în jos), astfel că nu le decodifici în Conştient. Ele există, dar tu nu le vezi.
La fel şi infrasunetele şi ultrasunetele.

Organele tale de simţ nu sunt setate pe acei parametri corespunzători decodificării. Tu decodifici între anumite frecvenţe. Tot ce depăşeşte, sau este sub frecvenţa din setările organelor tale de simţ – este ignorat.
Realitatea ta este că nu există. Nu le vezi, nu le auzi, nu le simţi.

Totuşi, ele există.

Însă tu vezi, auzi, simţi - doar între acei parametri de frecvenţă caracteristici, şi înţelegi doar prin prisma propriilor rute neuronale.

Tot rutele tale neuronale radiază în jur pe o anumită frecvenţă vibraţională.
Acesta este şi motivul pentru care se spune că atragi ceea ce eşti. Nimic mai adevărat.
Prin rezonanţă, toate impulsurile tale electrice se vor ataşa de impulsuri corespondente, iar tot ceea ce există în jurul tău, va fi decodat cu aceleaşi impulsuri electrice.
Prin urmare, nu doar că vei atrage prin rezonanţă cu precădere vibraţii similare, dar şi felul în care vei percepe, vei traduce tu, cu echipamentul tău, informaţia din jur – va fi caracteristică propriilor tale tipare neuronale.

Spre exemplu, o priză de 220v va fi utilă, şi în acelaşi timp funcţională pentru aparatură de acelaşi amperaj. Bagi un aparat industrial de amperaj mare – cad siguranţele. Şi se prăjeşte priza.
Sau la o priză de amperaj mare, bagi un aparat clasic – prăjeşti aparatul.

Există o lege a corespondenţei.
Noi funcţionăm în conformitate cu această lege.
Toate procesele noastre mentale sunt impulsuri electrice. Rectific. Toate procesele noastre sunt impulsuri electrice. Inclusiv emoţiile.

Dezvoltarea personală care se vinde pe toate gardurile nu face altceva decât o frecţie la piciorul de lemn.
Degeaba vrei să schimbi o paradigmă dacă nu-i înţelegi natura. Schimbi ce?
Iubirea de sine este tradusă într-o exacerbare a egoului, a egoismului, lucru care, într-adevăr, mai mult încurcă decât ajută. Pe termen lung.

Pentru că există o diferenţă între iubire de Sine şi iubire de Ego.
Sinele conţine totul în stare latentă, Egoul conţine doar Eul imediat conştient.
Sinele uneşte, Eul dezbină.
Iubirea de Sine implică înţelegerea, formarea unei conştienţe a Unimii, multă muncă cu conţinuturi Inconştiente. 
Eul se delimitează. Se separă. E un mecanism al Sinelui. O proiecţie de focusare. 

Vine consilierul / trainerul / maestrul şi-ţi zice că e cazul să te iubeşti pe tine, că asta e problema ta, nu te iubeşti. De aia toate-ţi merg prost, de aia n-ai noroc, de aia eşti şi părăsit şi sărac. Şi tu, pe măsura nevoii tale, începi să te iubeşti aşa cum înţelegi tu iubitul. Dai tot deoparte, mamă, tată, copil, căţel, purcel, şi îi anunţi victorios că de azi înainte – fiecare cu p...a măsii, căci tu ai decis să te iubeşti pe tine. Oricine-ţi dă vreo nasoală – e duşman în calea „creşterii tale personale”.

Şi-ncepi să creşti. Te faci cât casa.

La propriu şi la figurat, că după ce că te-nsingurezi, că toţi sunt egoişti şi vor ceva de la tine, ceva care – evident nu mai eşti dispus să dai, că de-acum tu te iubeşti pe TINE, rămâi tu cu tine, mai singur ca niciodată, aricios, depui straturi de protecţie.
Slană contra abuzurilor emoţionale.
Plus că tu chiar mănânci. Nu te mai cenzurezi, ce mama naibii, tu te iubeşti aşa cum eşti.
Deci bagi. Şi bagi, că foamea de iubire e mare. Se compensează cu papa.
Şi creşti.
Devii pufos şi aricios.
Dar tu insişti. Că-ţi plac de nu mai poţi chestiile alea cu cât eşti tu de important.
Te transformi într-un egoist îngâmfat, şi aştepţi, din clipă-n clipă, să-ţi cadă lumea la picioare. Că de-acuma te iubeşti.
Din păcate, aproape nimeni nu-ţi înţelege eforturile, că nu toţi sunt „treziţi” ca tine, şi tot din păcate, toate dezamăgirile se metabolizează.
Aşa ajungi la remediile minune, şi bagi. Pentru slăbit, pentru ficatul obosit de mânie, pentru spatele distrus de poveri, pentru genitalele castrate, etc....
Bagi fizic, şi te aştepţi să te „remedieze” instant. Că aşa zice pe internet.
În timp ce continui să „te iubeşti” pe tine.
Singur, neînţeles, dar plin de tine.

Nu contest conceptul, ci îl susţin.
Însă cred că munca la tărtăcuţă se face cu responsabilitate şi asumare. Nu după ureche, şi nu gonind după iluzii.
Cred că cineva care îndrumă pe altcineva în acest plan, al dezvoltării personale – trebuie să fie extrem de competent. Bine pus la punct, atât cu sine, cât şi cu psihismul în totalitatea sa. Trei cărţi şi faptul că ai aflat ce-i aia karmă nu te face expert.

Eu cred că cineva care vânează „Zguduitorul”, „Fantasticul”, „Minunea” – încă preferă iluzia, acolo, în zona sa de confort.
E comod, vrea mură-n gură, Doamne – fereşte să depună vreun efort, şi Doamne fereşte să-şi asume vreo responsabilitate.

Lenea e cucoană mare.

Nu că nu există minuni.
Există.
Dar pentru cei muncitori. Nu aştepţi para mălăiaţă, ca un nătăfleaţă.

De aceasta cele sfinte nu se dau câinilor, nici mărgăritarele nu se aruncă înaintea porcilor.
Ce să facă cu ele?
Doar ce ştiu. Le vor călca în picioare.

Fiecare cu rutele sale neuronale. Fiecare cu impulsurile lui.
Omul înţelege cât este el, nu ceea ce este în sine. Organul de simţ îi transmite, iar transmisia se prelucrează pe rutele gata formate.

... Patternul se poate schimba, dar niciodată fără muncă. Niciodată din zona de confort, aşteptând miracole de-a moca.