duminică, 31 ianuarie 2016

Scroll pe facebook cu introspectie. Eu si Umbra mea.



Dau scroll pe facebook, si ma opresc cam des, pregatita sa pun cate un comentariu in subsol. Ma intreb ce-i cu mine. Parca am limbarnita.

Cativa pledeaza pentru noua medicina germanica, scroll dupa scroll. Din postura celei care inca il citeste pe Jung, desi i-am epuizat demult operele, se subintelege ca sunt in totalitate deacord cu principiile postulate. 

De vreo 5 ori consecutiv citesc un titlu care suna cam asa: „Iata remediul – minune care trateaza diabetul in doar cateva minute”. Nu ma risc sa deschid linkul, ca deja m-am ars cu site-urile astea fantoma. Dar zic in mine "Gasi-s-ar si-un remediu minune pentru prostie"

Scroll mai departe.
O tipa apreciaza ca exista psihologi deosebiti, si mai exista din aceia care iti fac mai mult rau, ca dupa ce ca esti la pamant, iti mai baga si ei pumnul in gura, scriind in fisa ca ai nevroza. Altii, pe de alta parte, iti spun ca totul va fi bine, ca treci doar printr-o perioada grea, dar nu e cazul chiar sa vorbim despre depresie. Deci nu ti-au bagat pumnul in gura. Ma intreb daca cunoaste sensul cuvintelor fata de care emite judecati. Ce-o fi fost asa de grav la nevroza aia de a simtit prietena ei ca si-a luat un pumn in gura? Cu siguranta nu le cunoaste clasificarea in DSM. Depresia este ceva foarte grav, normal ca nu se pune acest diagnostic la orice om trist. Nevroza este o reactie a omului la stres. Nu-i putea scrie in fisa ca „trece printr-o perioada grea din viata ei, si a devenit iritabila si anxioasa, dar totul se va rezolva”.
In subsol – comentarii: Daaa, clar, unii psihologi sunt de tot rahatul. Aia care pun etichete – nu stiu meserie.

Bai baiatule.... acest curent oriental de iluminati ne-a zapacit total. Asta se intampla cand traiesti cu cateva „vorbe de duh” devenite stereotipii.
Sa nu mai punem diagnostice, ca nu cumva sa vina filozofii „sa se prinda ce varza suntem, ca punem etichete”... pfff....

Comentez, poate se linisteste cu privire la nevroza. Nu inseamna ce crede ea. Imi raspunde. Zice ca nu e vorba de ea, si nici de impacare cu un diagnostic. Eu nu vorbisem de acceptare, ci de natura diagnosticului.

In alta ordine de idei, are perfecta dreptate. Nu exista padure fara uscaturi. Cu atat mai mult in domeniul asta. Imi aduc aminte de o profa de-a mea care isi facea formare intr-o terapie. Prima. Si zicea: „Eu personal nu cred ca esti pregatit pentru consiliere mai devreme de 30 de ani. Daca esti sincer cu tine si asumat, iti dai seama ca nici pe tine nu stii de unde sa te iei, dar mai pe altii” In prima faza am fost tentata sa o cataloghez cu stima de sine scazuta. Dupa ce am mestecat mai bine, am respectat-o enorm. 

Deci are dreptate gagica, la baza. Cu privire la terapeuti. Pacat ca a pus problema in felul asta. 

In felul asta – n-a facut altceva decat sa arate un pattern defectuos al unei majoritati. Aceea de a emite judecati de valoare in domenii pe care nu le stapanesc defel.

Eu as da un exemplu elocvent, desi ma pozitionez ca aparator al tagmei. Un psihiatru destul de bine cotat, avand in grija o prietena care trecea printr-un episod sever de depresie, a intrebat-o intr-o sedinta daca nu se vede in ce hal arata. In conditiile in care ea, pacienta, fix aici avea un complex grav. Dupa ce ca era la pamant, i-a mai dat si psihiatrul un pumn in gura. C-a putut. Am vrut sa cred ca a fost vreo tactica, dar n-a fost. A plecat pacienta plangand in pumni, si n-a mai purtat in viata ei tinuta din acea zi. I-au trebuit multi ani sa se poata privi in oglinda macar cu acceptare. Multi ani pana sa inteleaga ca lumea nu se uita pe strada la ea pentru ca este hidoasa, ci tocmai invers: pentru ca e sexy. E inalta, are niste picioare pana-n gat, e subtire, genul manechin de podium, este chiar o aparitie. Habar n-a avut de ea. Ani de zile.

Acelasi psihiatru o tratase pe mama aproape doi ani de depresie, fara sa-i treaca prin cap ca mama e un Borderline clasic. Nicio anamneza, si cate o discutie la 2 luni de aceeasi factura cu cea descrisa mai sus, cu prietena mea. Se si mira ca nu-si mai revine odata pe o linie de plutire. Dar concluziona de fiecare data ca mama are viata grea, n-o ajuta circumstantele. Mergea mama la ea in plin episod psihotic, si nu se prindea neam ca ceva nu se potriveste. Ii explica frate-miu (cat am fost eu plecata din tara) ca inventeaza drame, ca e paranoica, si tot nu se prindea ca ceva nu pusca in diagnosticul ei. I-am semnalat eu varianta Borderline, si tot cu-ale ei a ramas. Nu se pune diagnosticul asta la 50 de ani. Ca are debut in adolescenta. Excelent. Nu se pune ca esti primul psihiatru care o consulta. Ghinionul ei ca nu s-a controlat mai demult, asta e.

Scroll mai departe, ma opresc din nou la unul dintre cei care promoveaza un articol despre noua medicina germanica. Citesc commenturile. Se contreaza cu unii care spun ca este o aberatie de cea mai joasa speta. El pluseaza, restul sunt prosti, noua medicina germanica e singura normala la cap. Intra in detalii despre tumori, anticorpi, etc. Descrie cancerul ca fiind rezolvarea unui conflict interior, si afirma ca omul n-ar muri daca n-ar urma tratamentul. Tratamentul clasic ucide, nu tumora. Intru pe articolul recomandat si dau de-un impatimit cu interpretari proprii. 

Vorbesc singura.

„Haide, dom’le, mai usor cu sfaturile, ca unii te cred pe cuvant, si mor ca eroii. Nu-i opri tu de la tratamentul clasic, ca nu toata lumea este in stare sa-si rezolve conflictele interioare asa, tac – pac. Incetati sa va mai dati destepti cu chestii care va depasesc, bai inconstientilor. Ca nu-i asa simplu cum pare. Crezi ca daca ai descoperit ca exista cauze subtile in declansarea bolii, gata, ai descoperit America? Stii sa-l pui pe om in armonie cu sine insusi? Nu, nu stii. Atunci taci. Mai citeste o carte. E plina lumea de experti peste noapte, ma doare capul de voi. Cand iti mai ies fumurile alea de geniu din capsor, posibil sa dai si de un articol mai bine documentat, si sa ai rabdare sa-l citesti pana la capat. Atunci posibil sa-ti dai seama ca adevarul este undeva la mijloc, si ca vindecarea este o chestiune putin mai complexa decat fluturatul unei teorii injumatatite.”

Imi aduc aminte de prietena mea si rad. Fiica-sa a luat 4 in teza la mate. Dupa ce a dat teza i-a zis maica-sii ca a stiut tot. Parea cam dubios. Chiar tot? La mate?
Cand a aflat de nota, s-a intrebat serios:

„Bai, cat de prost sa fii, sa nu fii constient nici macar de faptul ca nu stii?
Cand te bati cu pumnii-n piept ca stii tot, e clara treaba. Estipraf”

Asta a fost una dintre revelatiile noastre de capre mari care invata de la capritele mici alias copchiii.

Nu ca n-am fi stiut inainte, dar in seara aia, la traditionala ciocolata calda  cu menta, bauta in geamul romantico-filozofic de vineri seara – am postulat-o ca adevar constientizat.

Revin la postarea care inca genereaza comentarii. Omul isi tine cu dintii adevarul care il exalteaza in ultima vreme. Se contrazice cu medici, convins ca nimeni nu are nevoie de tratament medicamentos, indiferent de situatie, ca medicina clasica e depasita si gata. Orice se rezolva cu constientizarea.

Intru sa comentez.
Scriu:
„Prietene, adevarul este undeva la mijloc. Nu s-a dat acum o gaura noua-n macaroana. Se stie de mult ca fiecare boala are o cauza subtila intr-un conflict interior. Dar spune-i asta la bunica-mea, sa vedem, scapa de artrita? Chiar crezi ca este dispusa sa te creada pe cuvant ca daca-si remediaza ranchiunile la cei 75 de ani ai sai, o sa isi revina miraculos? Chiar crezi ca este dispusa sa renunte la ranchiunile ei? Iti spun cu siguranta ca nu este. Si-atunci, cum facem? O lasam sa moara? Ii luam pastilele, concediem doctorii ca-s prosti, si s-a rezolvat, nu se poate? Si-apoi, cum iti imaginezi ca un organism deja compromis isi revine fara un ajutor imediat? Da, de-acord, este salutar si indicat sa se lucreze pe ambele fronturi, si pacientul sa beneficieze si de ajutorul unui SPECIALIST pentru constientizare si reparatii la tartacuta. Dar nu incerca sa insinuezi ca fiecare om se poate repara singur, indiferent de afectiune, ca instigi la sinucidere. Da un ochi in jur, dar sa fie deschis. Vezi cum sta treaba IN REALITATE, ca teorii frumoase stim toti. Pacat ca nu le-ntelegem.”

Sterg.

Scriu din nou:
„Ai perfecta dreptate, insa articolul recomandat este scris prost. Noua medicina germanica nu instiga la renuntarea la medicina clasica, ci vine in completarea acesteia”

Sterg din nou.

Scriu: „A”

Sterg.

.... Whattaf..ck....care-i treaba mea.... nu ma bag man, nu-l destept eu ca bag un comment.

Scroll.... scroll..... un prieten a pus un comment la o postare. Ia sa vad. Nimeresc iar intr-un schimb de idei.

Nu ma bag, man.
Hai totusi sa citesc tot ce si-au zis.
Nu insista, Andreea, nu te bagi, ca nu-i treaba ta.

Stai putin, mai alter-ego, ca o dam in derizoriu. Nu ma bag in credintele nimanui, dar nici chiar asa, sa vad si sa tin pentru mine. De-asta am ajuns o majoritate de debusolati si dezaxati. Ca aia care nu stiu - vorbesc mult, aia care stiu - tac mult, si aia care ar vrea sa stie nu prea mai gasesc decat isteriile alora care vorbesc si nu sunt contrazisi.
Zici ca lasi omul in prostia lui.
Pai il lasi, cine zice sa-i faci ceva? Dar asta nu inseamna ca tu nu mai zici nimic.

O tine pe-a lui cu un articol de pe descopera.ro. Stiu articolul. E despre un experiment care a gasit zona din creier corespondenta experientelor mistice.
Ma intreb ce legatura are cu postarea pe care se contreaza el. Imi dau seama imediat ca omul e de necontrazis, pentru ca si-a calibrat tot weltanschauungul in jurul acelui articol. Le-a lipit pe toate, le-a carpit, a aruncat ce nu s-a potrivit, si gata. Degeaba-i zici ca mai exista variabile. Omul nu le vede. A rezolvat problema. Pentru ca nu e preocupat de Tot, e preocupat doar de misticism, pe care il asociaza cu gandirea magica. Culmea (sau nu) postarea continea cuvantul „intuneric”, si omul reactioneaza la fix din Umbra lui.

Ma trezesc scriind, fara acceptul alter-egoului.

Imi dau seama ca, in ciuda detasarii cu care imi postez commenturile, eu totusi discut cu Umbra unui om.
Vorbeste Lumina? Nu cred.
Sunt convinsa ca imi va arata un pattern care, personal, imi displace.

Umbra mea l-a cautat.
Ce-i acolo, draga Umbra, de ii caut si-i gasesc unul – si - unul? Fa-te auzita, bitch, nu mocni inutil, stii bine ca tot in Lumina ti-e dat s-ajungi.

Mi-a placut chestia asta cu „bitch”.
Pe la 25 de ani imi tatuasem masina cu cuvantul asta. Cred ca a fost perioada in care am facut pace cu sfanta, cu curva, cu educata si cu mahalagioaica din mine. Le-am impacat pe toate, si le-am aratat ce fain e-n echipa.

In timpul asta, continui sa-i raspund infocatului.
Nu percutez la insinuarile lui cu privire la cultura mea generala. Deci aici e „clean”.
Nu reactionez nici la informatia in sine, nu doresc sa o contest.

La ce reactionezi, fetita?

Scriu un comment si ma linistesc. Scriu ca neurostiintele nu au postulat ceva care sa unifice toate experimentele intr-o teorie batuta-n cuie. Ca, deocamdata, ceea ce stim cu siguranta – este ca inca nu stim mare lucru.

Ma enervase felul in care isi exprima credinta: „Neurostiintele au descoperit”
Neurostiintele au descoperit multe. N-au postulat inca o teorie unificata. 
Neurostiintele.
Altii te cred pe cuvant. Ca zici tu ca neurostiintele (suna asa, important, oficial) au descoperit o chestie.
Asa cum altii o dau cu „maestrii ascensionati”.

Aici erai, mai, buba! :))))) – imi zic.

Si pufnesc din nou in ras, pe silentios, ca fiica-mea doarme la ora asta. Rad cu lacrimi:
O vad si o aud aievea pe ea, prietena mea, cum spune cu toata naturaletea,

„Bai, cat de prost sa fii, sa nu fii constient nici macar de faptul ca nu stii?
Cand te bati cu pumnii-n piept ca stii tot, e clara treaba. Estipraf”

Pai da, asta e si buba mea. N-am avut curaj, la momentul potrivit, atunci cand m-a privit direct si personal, sa zic. Sa-i zic omului in fata ca nu consider ca el detine un adevar absolut, ba chiar il consider un manipulator cu aere de megaloman. Am tacut atunci. Desi intrase cu bocancii, cand eu eram, oricum, vulnerabila.
Si ramasesem cu jena asta-n mine. Nu puteam sa-i spun omului in fata, si pace.
Imi veneau pe banda rulanta, ca emotia se cerea revendicata si impacata, dar eu repetam tiparul. Eludam si dispaream.

Am inteles ce am de facut in urma cu vreo saptamana, cand o zi si jumatate am refuzat sa intru pe facebook, pentru a nu fi nevoita sa raspund unui mesaj privat. Aproape doua zile mi-au trebuit sa-mi dau seama ca am o problema. Care se cere singura luminata.
Mi-am luat inima-n dinti, am deschis mesageria, si am purtat discutia.
Mi-am asumat.
Totusi, emotia n-a fost eliberata in totalitate. Am constientizat-o, am incheiat cercul vicios, dar am lasat o virgula in loc de punct. Am ramas cu cuvinte-n gura. Pe buna dreptate, ca n-as fi avut cu cine.

Dar nu ideile erau importante, ci EMOTIA MEA.

Am suflat-o, in sfarsit, in dreapta, si-am inchis cercul.
Cine zice ca doar cele din copilarie fac pe nebunele? Cine zice ca daca le-ai rezolvat pe unele, gata, esti liber, zbori, atingi norii, for ever?

Na, bitch, te-ai racorit?

Stai, ca n-am terminat. Abia acum ajungem la miez.
Ma deranjeaza extraordinar prostia asta crunta in care pur si simplu nici macar nu realizezi ca nu stii nimic.
Orbirea asta.
Pilotul automat care s-a setat pe ideea ca stii tot. Si felul in care iti versi din Umbra, incercand sa le impui altora teoriile tale ridicole, nefiind deloc constient de prostia si toxicitatea ta.
Ma revolta trendul asta de experti semidocti deveniti intelepti peste noapte, dupa ce au citit alti „intelepti” pe facebook, si maxim doua carti in toata viata lor.
Ma dezgusta felul in care oameni cu probleme, uneori patologice, se transforma peste noapte in maestri pentru altii, si nu incetez sa ma minunez de felul in care alti oameni le dau credit, fara sa verifice nici macar ce este evident, strigator.
Ma oripileaza felul in care oameni intregi la minte, poate cu o cultura generala excelenta, dau credit unor gogomanii evidente. Din simplul motiv ca le sunt hranite niste iluzii jalnice.
Azi-noapte am nimerit pe un blog in care erau date drept bune, stiri de ultima ora – niste declaratii false ale Papei. De la primele fraze te puteai prinde ca sunt niste aberatii. Chiar si din modul de exprimare. Nu mai zic de contradictia de termeni, demna de maxim grupa mare la gradinita. Dar ele au fost date de bune. Si oameni normali la cap le-au luat de bune, au avut emotii, au trait minciuna respectiva, au dat share, moaaaama, ce minunat.....
Bine, oameni normali la cap in continuare dau share la articole - pamflet din Timesnewroman, nestiind ca sunt articole de pamflet. Le iau de bune, se enerveaza la ele, le comenteaza, se revolta.... ei nu-l mai suporta pe IPS Daniel... normal ca nu-l mai suporta, nu stiu nimic despre el, si nici n-au de unde. Pe facebook circula doar articolele de pamflet. Luate de bune.
S-a format o imagine in constiinta colectiva, aceea a pozei photoshopate cu patriarhul plin de lanturi blink – blink, si o grimasa de neam-prost.
Omul isi reprezinta un subiect, nu il percepe in sine prin sine. Si-l reprezinta asa cum ii este setarea. Si daca te setezi pe facebook.... esti exact la nivelul acela de prostie, cand esti convins ca stii tot.
De regula, cu cat stii mai mult, cu atat iti dai seama cat de putin stii, si cat mai ai de invatat.
Am in lista o doamna care se crede atat de „evoluata” incat posteaza zilnic cate o judecata de valoare (non-valoare), si considera ca a scris un articol. N-am niciodata rabdare s-o urmaresc pana la capat, e vesnic intr-un conflict cu cate ceva sau cineva, dar e convinsa ca vorbeste cu iubirea din ea. Unele dintre postari ar fi de-a dreptul comice, daca n-ar fi tratate cu sincera seriozitate.

M-as putea minti la nesfarsit ca in spatele reactiilor mele se afla sentimentele bunului samaritean, preocupat de integritatea concetatenilor sai, si-atat.
Dar nu doresc sa ma mint, doresc sa ma introspectez asa cum se cuvine. Dincolo de faptul ca da, chiar sunt un bun concetatean, mie personal mi-a ajuns pana-n gat megalomania asta cu chip de „evolutie”.
A ramas in gat emotia, c-am blocat-o.
Am blocat-o crezand ca e intelept sa nu te pui cu prostul. Si in loc s-o infrunt, am eludat-o. Am bagat-o sub pres.

NU OMUL TREBUIA INFRUNTAT NEAPARAT, CI EMOTIA.
EMOTIA IMI APARTINE, NU OMUL, SI NICI O IDEE SAU ALTA.

Emotia contine energie. Din mine. Care nu moare. Ca energia nu moare. Ea ramane blocata, acolo sub pres, pana catadicsesc sa o transform. Sa o scot in lumina, s-o diger, s-o impac.
Sa-mi iau inapoi bucata de suflet blocata-n ea.
Sa iert, sa inteleg, si sa o curat, s-o dezlipesc de alte persoane, s-o eliberez. Sa ma eliberez. Sa-i eliberez si pe cei implicati in declansarea emotiei. Sau cel putin sa ma eliberez eu de ei.
E emotia mea. Energie din mine.
Contextul, persoanele implicate, decorul – toate sunt variabile. N-au legatura cu ideea principala.
Ideea principala este sentimentul, care se cerea trait, indiferent de context. Ca sa-l cresc. Sa-l valorific.
Sa trec un prag.

Bine-ai venit emotie. Sunt pregatita pentru tine. Hai sa facem pace. Hai in Lumina. 
Ai stat destul la colt.