duminică, 21 februarie 2016

Empatia - remediu in decongestionarea crampelor Eului



Eu am fost cresccuta de o mama Borderline.
Acest Borderline este o tulburare de personalitate care se instaleaza in anii adolescentei, si se caracterizeaza prin instabilitate emotionala. Oscilatie intre nevroza si psihoza. Mereu la granita. De aici si denumirea:
Borderline = Granita.
Copil fiind, nu stiam nici sa pun un nume acestui fel de a fi, si nu stiam nici ca aceasta nu este o normalitate.
Tin minte ca multa vreme mi se pareau anormale manifestarile de gingasie dintre doua persoane. 
In realitatea mea de atunci – acestea nu existau.
Exista tumult, viata mea era un fel de roller-coaster, unde oscilatia era brusca, susul era prea sus, josul era prea jos, si aproape nimic nu parea sa prevada schimbarea de directie, care se rasucea aleatoriu.


Tata a devenit in timp alcoolic. Doi co-dependenti in iubirea si razboiul lor.

Mama se transforma intr-un demon sinistru in fata abandonului de orice fel. Iar ea vedea abandon in orice virgula pusa nelalocul ei. Era o tortura pentru ea, si se apara pozand in agresor. Contracara, cand pasiv – agresiv, cand cu agresivitate.
Agresivitate – este cuvantul care defineste cel mai bine copilaria mea.

In razboiul lor, victime colaterale eram noi, cei trei copii ai lor.
Amandoi pareau total lipsiti de constienta cu privire la nevoile noastre, sau macar la efectele razboiului dintre ei asupra noastra.
Noi eram cand redute, cand aliati, cand dusmani. Pentru amandoi odata, sau pentru cate unul, in contra celuilalt.

Dintre toti trei, eu am fost cea mai norocoasa. Pentru ca la 12 ani tata m-a scos afara din casa. Noaptea aia a fost tragica, insa pe termen lung m-a scutit de viata printre ei. M-am mutat la bunica, si zilele, dar mai ales noptile mele au fost mult mai linistite multa vreme.
Apoi a fost anturajul meu, tineri mult mai mari decat mine, in mijlocul carora am invatat opusul celor de acasa. Am invatat prietenia, solidaritatea, respectul, buna-cuviinta, altruismul, respectul de sine.
Si-apoi – cartile.... eu am gasit in ele de foarte devreme un refugiu, iar ele au facut din mine OM.

Privind in urma, constat ca am fost binecuvantata.
Aveam doua cai din copilaria asta: calea Depravarii (si sanse erau, Doamne, cate erau!), sau calea Desavarsirii.
S-a prins de mine Desavarsirea.
Calea. Caci in sine, Desavarsirea este, in viata asta, o Cale.
Dar asta nu neaparat pentru ca am facut o alegere constienta initial, ci mai degraba pentru ca in directia asta mi-a oferit viata mai multe ancore, iar pe firul lor, la un moment dat am devenit constienta, si-am ales.

Cand am devenit constienta de faptul ca ceea ce era in familia mea nu reprezenta o stare de normalitate, ca viata in sine nu doar asta contine, m-am intrebat de ce eu trebuia sa traiesc fix partea proasta.

Desi multa vreme nu am inteles, pastrand in mine copilul ranit cu povestile lui triste, dupa ceva ani, dupa ce am aflat ca ma pot elibera de rolul copilului de atunci, care intre timp a crescut mare, si este deja un adult responsabil de propriile scenarii de viata – atunci am inteles ca tot elanul meu spre intelegerea dincolo de aparentele frivole si efemere, s-a nascut tocmai in acele conditii.

Pentru ca in oscilatiile nebune ale roller-coasterului din casa, eu cautam sa depistez motorasele si piulitele, asa incat sa pot supravietui.
La propriu.
Pentru ca erau momente in care simteam ca-mi plezneste capsorul mic si crud, si ca se va dezintegra neuron – cu – neuron, sentiment care, pe de o parte ma ingrozea, dar pe de alta parte imi facea cu ochiul, pentru ca ar fi urmat LINISTEA, si asta era tot ce-mi doream mai mult si mai mult.

Am inceput de foarte devreme sa citesc posturile corporale ale adultilor – tutorii si agresorii mei in acelasi timp. Apoi microexpresiile faciale. Apoi mi-am dat seama ca anumite culori din jurul lor prevestesc anumite reactii.

Apoi mi-am dat seama ca nu-mi este suficient, pentru ca este mult mai important sa inteleg CE DECLANSEAZA toate acele culori, care declanseaza posturi, care declanseaza razboaie.

Si-atunci i-am studiat, intrand in pielea personajului. Am inteles ca nu exista un tip de gandire liniar, comun tuturor fiintelor, si ca fiecare are un mecanism propriu de gestionare a informatiilor si a emotiilor.

Am inteles ca dizarmonia vine intotdeauna dintr-o lipsa de intelegere a celuilalt, si cand se ciocnesc doi care interpreteaza fara a judeca si postura interlocutorului – ies scantei.

Postura interlocutorului.
Adica sa te pui in pielea celuilalt, dar sa o faci cu toate ale lui, nu cu ale tale. Sa o faci dorind sa intelegi, nu sa judeci.

Am intalnit multe feluri de a te pune in pielea celuilalt. De multe ori am auzit:

„Pai el crede ca..... stiu eu ce-i in capul ala sec, dar cu mine nu-i merge, ca nu s-a intalnit hotul cu prostul”.....

Iar aceasta nu se numeste Empatie, caci despre asta vorbesc azi.

Empatia il are in centru pe celalalt, din punctul lui de vedere, fara a judeca din postura interlocutorului, ci din aceea a celui empatizat.
Nu inseamna ca daca ii intelegi motoarele celuilalt – dintr-o data totul este roz bombon cu picatele, si nu inseamna ca toata lumea este prietena cu toata lumea.
Dar inseamna ca odata ce ai inteles emotiile si judecata interlocutorului, nu te mai simti nedreptatit tu personal, si delimitezi destul de clar distanta dintre rea-vointa si proasta intelegere.
Invatand sa te pui in pielea interlocutorului, Eul tau nu mai pare atat de amenintat, si multe conflicte mor in fasa.

Te-ai gandit vreodata de ce atatea certuri gratuite, de unde atatea contre?

Atatea certuri si contre – de cele mai multe ori pentru nimic palpabil, ci pentru niste pre-conceptii.
Oamenii doresc sa pastreze nealterata pre-conceptia Eului.

Spre exemplu, eu mi-am format imaginea despre mine ca sunt o tipa alcalina, amuzanta, cu o gandire logica, si atitudine joviala. Oricine incearca, prin vorbele sale, sau atitudinea sa – sa contrazica aceasta imagine a mea despre mine – devine un dusman al Eului meu, da?
Si-atunci declansam un razboi al (pre)conceptelor, folosind drept arme alte preconcepte in contra-argument, fiecare avandu-le pe ale sale, fiecare tinand cu dintii de (pre)conceptul suprem, imaginea Eului sau.

In fiecare cearta se aud expresii de genul:
„Ce, tu crezi ca eu sunt prostul tau?”
„Dar tu crezi ca eu sunt carpa ta?”
„Nu sunt sclavul tau”
„Nu sunt asa naiv cum crezi tu, nu ma aburesti tu pe mine”
Etc..

Pentru ca motorul razboiului are intotdeauna in centru Eul. Imaginea acestuia, care, in virtutea unui mecanism ce ruleaza subconstient – se cere mereu consolidata si reafirmata.

Empatia scoate din centru Eul propriu, si ia in calcul restul Eurilor implicate in situatie.
Odata parcurs acest proces, de constientizare a faptului ca Eul e o chestie personala, si ca fiecare are Eul sau, configurat diferit, niciodata in competitie cu alte Euri, ci fiecare pentru sine, unii mai constienti, altii mai putin, unii mai asumati, altii mai putin, unii mai dependenti de feed-back, altii mai detasati – viata se usureaza considerabil.
Imaginea Eului nu se mai constituie in reduta de obtinut de la altii.
Iar Eul celuilalt nu se mai raporteaza la constitutia propriului Eu. Nici nu mai reprezinta vreodata o amenintare pentru sine, oricat de diferit ar fi fata de valorile personale.

Nu este o garantie pentru prietenie si iubire eterna.
Dar este un factor decisiv in eliberarea de conflicte.

Chiar daca uneori nu se finalizeaza cu o strangere de mana. Nu suntem toti la fel. Uneori avem drumuri opuse, si odata ce am inteles asta, nu mai simtim nevoia sa negociem, ne vedem de drumul nostru si atat. Drumul celuilalt nu este, si nu va fi nicodata o responsabilitate a cuiva.

Fiecare are menirea de a-si vedea de drumul sau, facand calatoria cat mai lina si mai fructuoasa.
Pazind drumul vecinului, pierzi din vedere fructele din pomii de pe Calea ta.
Cautand cu dedicatie fructele pentru colegul tau de drum, chiar daca urmati aceeasi Cale, de asemenea, te saraceste pe tine de propriile fructe.

Eu am invatat asta pe pielea mea. Si cred ca fiecare va invata acest lucru, invariabil, tot pe pielea sa.
Dar stiu ca, asa cum pe mine m-au ajutat cartile mele citite pe nerasuflate, din care mi-am luat indicii necesare, asa vor lua si altii de-aici. Cate un indiciu, cu care sa dezvolte o idee, sau nu.

Pana la urma, asta este si frumusetea vietii aici.
Unitatea in Diversitate.
Suntem un conglomerat de Euri, fiecare cu nevoile si produsele sale.
Impreuna se pare ca formam un Intreg pestrit, dar pana la privirea de ansamblu, fiecare se focuseaza, in functie de capacitatea sa, pe propria imagine, mesmerizat.

Odata inteles Ansamblul, nevoia de formatare in conformitate cu alte Euri dispare, cum de asemenea dispare si nevoia de a face din altii - copii ale propriului Eu.

Niciun Intreg nu este format din piese similare.

Intregul este format din piese complementare. Unde complementaritatea nu se aplica la toate piesele pentru toate, ci la grupuri de piese izolat.
Un surub trebuie sa uneasca doua piese, dar o piesa nu va tine niciodata locul surubului, si nici surubul nu va inlocui vreodata forma triunghiulara (patrata, rotunda, stelara, etc) de lemn (metal, sticla, plastic, etc).

Empatia.
Pune-te o clipa in locul celui pe care esti pregatit sa-ti versi veninul. Intelege unde-si simte amenintat Eul, si-apoi vezi daca mai simti nevoia sa lupti.
Nu pierde din vedere Calea ta in timpul asta.
Rolul tau in Intreg este ceea ce conteaza cel mai mult. Nu incerca sa fii surub daca te vezi placa de lemn. Si nu incerca sa faci din surub saiba, ca nici n-ai sa reusesti, si nici folositor nu esti Intregului.