duminică, 14 februarie 2016

Happy Valentine's



Prima si ultima data cand am sarbatorit cu fast Valentine’s day a fost in frageda tinerete, cu primul meu iubit neplatonic. Izbise si la noi sarbatoarea, si, desi nu eram in totalitate lamurita de unde a rasarit dintr-o data acest „must – have” al cuplurilor care se respecta, am adoptat-o in numele iubirii.
Tin minte ca m-am pregatit vreo saptamana pentru chestia asta. Urma sa petrecem in apartamentul verisoarei lui, ea fiind plecata in week-end, evident, cu iubitul ei. La varsta aia, noi nu locuiam singuri, deci ... un week-end intr-un cuibusor romantic era ceva de vis.


Dom’le, m-am sfarsit toata saptamana, zici ca ma pregateam de nunta, sau – mai rau, de sfarsitul lumii.
Am batut la pas toate magazinele, ca pe vremea aia n-aveam permis de conducere, eram minora, si nici Mallul nu era. Aveam Bega Center, piata Aurora, si inca cateva magazine, toate rasfirate in ciuda mea – in toate punctele cardinale ale orasului. Din cauza claustrofobiei si agorafobiei care-mi dadeau cu sufocare de fiecare data cand urcam intr-un mijloc de transport in comun, am parcurs kilometri intregi per-pedes, in cautarea cadoului perfect pentru iubitul meu, si, evident, a unei tinute ravasitoare pentru mine.

In ziua cu pricina eram pe jumate doborata de oboseala, si ma aflam fix in pragul unui colaps nervos. Rochita pe care cheltuisem o gramada de bani nu-mi venea nicicum, era cu vreo 3 centimetri mai lunga decat consideram eu ca-mi sade bine, si nu-mi iesea faza cu centura pe care o planuisem atunci cand am cumparat-o. Cu centura deja era prea scurta, plus ca-i strica tot farmecul.
Locuiam la vreo 15 minute de mers pe jos de acel apartament, si stabilisem cu el, iubitul, ca ne vedem direct acolo, la o ora, nu mai stiu care.
Cert este ca el ma astepta deja de vreo doua ore, iar eu inca nu-mi dadeam de capat.
Telefoane mobile n-aveam, dar m-a sunat pe fix, sa-mi spuna ca in curand se sfarseste noaptea, nu cumva sunt Cenusareasa?
Ohhhh, ar fi fost minunat sa fi fost Cenusareasa, ca ce i-a pasat ei de rochita si conduri? S-au ocupat pasarile cerului si alte vietuitoare de detalii, si au facut si o treaba excelenta. Pe cand eu....

Pe ultima suta de metri am luat o decizie – fulger. Am renuntat la rochita. De tot. Am ramas cu port-jartierele si compleul din dantela neagra, peste care am tras un balonzaid lung pana-n gleznele evidentiate excelent de pantofii stiletto, pantofi cu care in ziua de azi as rupe gura targului fashionist, dar, lipsita de orice viziune in timp, i-am aruncat imediat ce a aparut moda cu botul rotunjit...

In fine, tot ce reusesc sa-mi aduc aminte din seara aia, cu exceptia borboanelor de transpiratie de dinainte, si a nervilor nervosi rau de tot, este ca am ajuns la apartament aproape schiopatand, c-am mers pe jos cu stiletto - tocuri de 11, insetata, si cu parul incretit de ploaia mocaneasca.

Mai exact, ca o mata beata am ajuns.

Am batut la usa cu mainile tremurande, dar nu de emotia iubirii, ci de frigul ce-mi intrase-n oase, ca balonzaidul ala-n ploaia rece de iarna.... numai de cald nu tinea.

Mi-a deschis iubitul meu, a carui stare nu diferea mult de a mea. Ma asteptase cateva ore bune. Se dusese romantismul nostru fix pe apele Begai.

Imi imaginasem ca o sa intru ca o diva, cu tocurile mele sexy, am sa-l privesc misterios si ademenitor, tacuta am sa-mi plimb degetele peste figura lui indragostita, si-am sa cobor, pe piept, simtindu-i inima alertata de fiorul iubirii pe care o nutrea pentru mine atunci mai mult ca niciodata, si cu celalalta mana am sa desfac cordonul balonzaidului, lasandu-l sa alunece senzual, dezvaluindu-mi goliciunea accesorizata doar cu port-jartierele obraznice, si dressul fin, de matase, negru, cu o dunga verticala pe toata lungimea partii din spate a piciorului, subtiindu-l si lungindu-l vizual in plus. Imi imaginasem ca am sa pasesc usor prin fata lui, chipurile sa umplu paharele cu sampanie, dar lasandu-l in fapt sa se desfete cu privelistea dosului meu senzational, acoperit doar cu o dunga de bikinei din dantela pretioasa, cu o fundita discreta in top.

Imi imaginasem.

In realitate am intrat schiopatand si tremurand ca un boschetar prigonit, cu parul electrizat si incretit, si rimelul scurs de ploaie si lacrimi. Iar el m-a primit cu o fata cazuta, demna de un thriller de Halloween.

M-am asezat la masa, am luat lumanarea pe trei-sfert arsa, sa-mi creez iluzia ca ma-ncalzesc, si l-am rugat sa lasam sampania pe mai tarziu, sa caute ceva mai tare, poate are vara-sa vreun whisky, sau, mai bine, vreo tuica pe undeva.

A pornit radiatorul pe ulei, si-am dat gata o sticla de jumate de tuica impreuna.
Balonzaidul l-am inlocuit cu niste pijamale groase din dulapul verisoarei. Moartea pasiunii.

Am adormit ca niste placinte, beti,  nemancati, si neiubiti.

Cam atat imi amintesc din Valentine’s dayul meu pentru care m-am dat si peste cap o saptamana intreaga din viata mea.

Incerc sa-mi aduc aminte ce i-am cumparat, ca la cat efort am depus, ma asteptam sa-mi ramana toata viata vie imaginea intreaga a noptii respective.
Habar n-am. Nici ce i-am cumparat, nici ce mi-a oferit el.
Habar n-am nici ce altceva mai aveam pe masa, si nici ce briz-brizuri romantice au fost asezate prin camera.
Ba da! Imi amintesc ca erau petale de trandafiri, rosii, pe tot patul, ca ne-au deranjat enorm atunci cand am cazut obositi. I-am scuturat cat am putut, si-am dormit neintorsi.
A, si lumanarea cea groasa. Si pe aia mi-o amintesc, ca am tinut-o o vreme in maini, ca sa ma-ncalzesc. Exact ca un boschetar.

Mi-am dat seama ulterior ca ma focusasem exclusiv pe detalii absolut frivole si nesemnificative.
Cautam padurea printre copaci. Da’ n-o vedeam, ca erau prea multi pomi.

Pe de alta parte, n-am uitat niciodata aniversarea zilei mele de nastere de la 15 ani, cand am primit in dar de la iubitul meu platonic un pui de ciobanesc mioritic cu un biletel la gat, pe care scria „Iubeste-ma”.
Am ramas prieteni pe viata.
Sau o seara de Craciun, tot cu iubitul platonic, cand m-am simtit foarte rau, si am ramas acasa la el, in timp ce el s-a dus cu restul trupei din zona la colindat. Apoi, pe cand s-au intors ei, am schimbat rolurile. El preluase raul de la mine, a ramas acasa, iar eu am plecat mai departe cu vecinii, sa reprezint familia, in timp ce el a planat in pat, pe locul gata-incalzit de mine.
Ne-am vazut abia spre dimineata, cand a venit sa ma recupereze din vecini. Ne-au condus toti spre casa, si am cantat cantece de-ale trupei Compact.
Aud si acum perfect cu urechile mintii cum cantam in cor „Fata din vis”.

Si astea au fost inaintea erei noastre. Muuuult inaintea acestei ere moderne si frivole, cu telefoane smart, laptopuri slim, plasme, o era a realitatii virtuale.

Cu ce-am ramas din toate cate-au fost?
Cu alea care au generat emotii reale, alea care au implicat prezenta, spirit, bucati de suflet.

Hrana sufletului a dainuit in timp.

Contemplandu-mi amintirile, imi dau seama ca creierul meu a retinut in memoria constienta fix acele detalii care au legatura cu trairea, cu actiunea dublata de emotie.
Restul.... s-au estompat in intunericul uitarii.
Si cadourile, si detaliile de decor, si hainele de pe mine, sau de pe altii, si meniurile culinare.... toate s-au sters. Nimic n-a dainuit.

A dainuit iubirea, atat. Sau neiubirea. Emotia. Restul au fost, si-au sa fie mereu - detalii perisabile.

Happy Valentine’s day.