duminică, 28 februarie 2016

Life is really goin' on

„Şi-a luat-o urât cu fostul \ fosta, şi de-atunci nu mai riscă”

Aud destul de des chestia asta în jurul meu. Şi compătimesc, dar nu pentru că „şi-a luat-o”, ci pentru ceea ce consideră a fi un risc, în ciuda faptului că totuşi îşi doreşte aşa ceva.


Sunt sătulă de stereotipii. Şi de shiturile motivaţionale, şi de cele maniaco-depresive – vai! Am fost sedus(ă) şi abandonat(ă), m-a schilodit!

Haide dom’le, a fost, a trecut. Ţi-a fost foarte bine, apoi ţi-a fost foarte rău. Next. Life is really going on.

A durut. Ştiu, doare ca dracu. Apoi trece. Apoi vrei din nou, dar te comporţi ca un idiot, nici nu intri, nici nu ieşi, doar stai în prag şi cugeţi. Blochezi traficul. Atât la tine, cât şi la alţii.

Te-ai săturat? Consideri că nu mai vrei din-astea? Perfect, păpuşă, nu te forţează nimeni, deci nu te băga din start. Aşa nu rişti nimic. Nici măcar să trăieşti, dar asta este deja doar treaba ta.

„Mi-am luat-o” şi eu. Toţi „ne-o luăm”, măcar odată. Asta-i viaţa. Mai şi „dăm”. Hai, recunoaşte şi tu. I-ai „tras-o” cel puţin unuia / uneia în viaţa asta. Nu, nu! Tu nu eşti „fără suflet”, doar că „aşa a fost să fie”.
Mno. Păi aşa-i să fie. Mereu. Mai „ne-o luăm”, mai „i-o tragem” câte cuiva.... de-ale vieţii. N-or fi toate roz. Nici negre.
Ce contează? Care-i scopul? Finalizare fericită fără actul în sine? Sau cum?
Când faci sex, contează doar orgasmul? Păi până să ajungi la el, e important să fii prezent în acţiune, nu? S-o faci cu plăcere. Până iasă scântei. Până la scântei – e nevoie de foc.

Nu, nu. Tu ţi-ai luat-o de mai multe ori, ştiu, tu eşti ghinionist şi pace. S-au aliat toate astrele împotriva ta, şi mereu păţeşti la fel. Io întreb, nu dau cu parul: N-o fi, pe undeva, ceva la tine? Adică în atitudinea ta vreau să zic, că tu în aparenţă eşti ok dacă totuşi ajungi să intri în poveşti. Numai finalizarea nu-i fericită.
Ceva la tine: adică ori nu dai suficient în timp ce i-ai lua şi sufletul ăluia de lângă tine, ori te dai de gratis, dar te dai, nu glumă, te pui de-a curmezişul în viaţa altuia, şi pretinzi de-acum să fii ţinut bibelou, nu cumva să te spargi. Te predai, nu-ţi mai aparţii.
Am întrebat, n-am dat cu parul.
Eventual citeşte ASTA. Posibil să te regăseşti.

Am trecut şi eu printr-una. Şi eram tinerică rău. Crudă.
În primă fază n-am ştiut de unde să mă adun. Am simţit că m-a dislocat toată, bucăţi-bucăţele. Prau şi pulbere. Nu-mi aduc aminte nici în ziua de azi cum a plecat. Am trăit un şoc de-adevăratelea.
Dar bunică-mea zice că l-am scos afară sub ameninţarea măturii.
O fi aşa, n-am să ştiu niciodată cum am reuşit, că ultima chestie pe care îmi aduc aminte că am simţit-o a fost un urlet fioros în mine, şi gândul că dacă el mă părăseşte, eu sigur mor imediat. Îl imploram în gând să nu mă lase să mor. Apoi caput. Nada. Blanc. Dead-meat.

Apoi trei zile s-au şters de pe radar. Nu mi le aduc aminte nici să stai cu puşca. Dar cică a fost potopul. N-am mâncat, n-am băut, n-am vorbit. Doar am plâns. Nu mult, câte puţin doar. În rest, stăteam inertă. Priveam în gol şi mă legănam ca copiii orfani.

Apoi din următoarea lună am doar flashuri. În mare parte cu mine plângând. Plimbări de nebună la baltă. Ore-ntregi la mormântul lui moşu’. Nopţile sufocante. Apoi sângele. Mult sânge, peste tot sânge, pe picioare, pe cearşafuri, pe covor, pe gresia din baie.  Pierdusem sarcina. Nu ţin minte să-mi fi plâns copilul nenăscut. Nutream o speranţă diabolică: aceea că am să mor şi eu. Asta între două reprize de jelire după el.
Şi-am jelit. Mult.
Mult, mult, mult.

Acum, după 15 ani, îi mulţumesc că m-a părăsit. Nici măcar nu am fost fericită cu el. Dar atunci nu am ştiut asta, pentru că habar n-aveam cum e fericirea, de fapt. Iar eu nu l-aş fi părăsit pe el niciodată. N-aş fi putut.
Eram doar un copil. Cu un copil rănit în el. Lipsa nefericirii - pentru mine însemna maximul. Credeam în fericirea mea, necunoscând-o.

Cât eram de necoaptă, totuşi, am avut un radar interior bun. Expresia „cui pe cui se scoate” m-a lăsat rece încă de pe atunci.
„Nu vreau, mă, să scot niciun cui” – le ziceam prietenilor mei solidari şi sfătoşi. „Vreau să mă vindec de durere, şi-apoi vreau să fiu fericită din nou, pe de-a-ntregul”.

Mi-am dat timp. Să mă recuperez. Să mă dezbrac de el până la pielea sufletului, ca să fiu liberă, din nou.
Şi până la urmă, am fost. Liberă. Şi-atunci am vrut din nou. Şi-am avut. M-am băgat o sută de procente de Andree liberă şi deschisă. Şi n-a mai fost prăpăd. A fost mişto. Dar am şi plecat de la ideea că este mişto. Să mă bucur de clipe. Câte-or fi. Şi-au fost.

Până să mă-ntregesc în mine suficient cât să fiu liberă de primul, totuşi, au trecut ani. În anii ăia am fost singură. C-aşa am simţit, şi-aşa am putut eu. Să mă scot la capăt. Să mă împrietenesc cu mine mai tare. Să mă cunosc. De data asta nu prin ochii altuia, ci pe mine prin mine. Să mă cunosc până la cea mai mică tresărire, până la tăcere. Să ştiu exact cu cine am de-a face tot restul vieţii mele. Că în momentele alea de plânsete şi căzături în genunchi de durere şi carenţe grave de vitamine pe bază de înfometare, eu am tras o concluzie: Niciodată n-am să ştiu cu siguranţă că cineva îmi rămâne alături până la moarte. Inclusiv maică-mea era ţintuită la pat în perioada aia. Cu cancer. Şi deci, singura cu care voi convieţui până la sfârşitul zilelor – sunt eu însămi. Şi eu trebuie să fiu cu mine în fiecare moment, indiferent de poveştile mele de amor, sau prietenie, sau duşmănie, sau de orice fel.

Deci au trecut ani.
Ani în care am fost catalogată drept ciudată, tra-la-la, lesbiancă, etc.
Ani în care m-a durut fix în dosul bombat de orice părere, cu excepţia părerilor mele, cu care duceam interminabile negocieri şi activităţi de team-building.

Na, şi într-o bună zi a apărut altul, şi mi s-au aprins călcâiele.
Văzut, plăcut, plimbat, pupat, iubit.

Ce-ar fi fost mai rău­? Să se termine la un moment dat, sau să nu trăiesc deloc?
Şi dacă tot s-au aprins călcâiele, de ce să mă blochez cu frici imaginare despre posibile finaluri, când aveam în faţă infinite posibilităţi de fericire?
Şi-apoi, mă gândeam, dacă tot se aprind atât de rar, cum naibii să ratez chiar şi o clipă? Ce contează restul? Singurul moment care contează, fiind, inevitabil, momentul prezent.

Pe stilul „trăieşte clipa că oricum se termină într-o zi, ori că te desparţi, ori că mori” – iresponsabil, nebunesc, total lipsită de inhibiţii ori scenarii – drama de la 20 de ani nu s-a mai repetat niciodată în viaţa mea.
M-am mai despărţit, am mai iubit din nou, şi iacătă-mă-s. Încă nu murii de iubire. Că de iubire nu se moare. De-aia când aud povestea cu riscatul, n-am cum să zic altceva decât „Bullshit”.
Ce rişti? Rişti două clipe de bine? Se strică feng-shuiul dacă laşi garda jos şi te pupi cu toată gura, până-n suflet, de umpli rezervorul de oxitocină?
Mai bine fără?
Da’ de pupat tot te pupi. Că tu vrei, da’ nu vrei. Adică şi cu.... şi cu sufletu-n rai. Şi te pupi cu jumate de gură, mocnind a frică-n tine că, vai, poate se termină. Păi ce să se termine? Că tu nici să-ncepi n-ai curaj. Aşa, căldicel, nici – nici.... nu merge.
Nu că se termină.
Pur şi simplu nici nu-ncepe.

Şi dacă „rişti”.... poate dura un an, trei ani, 16 ani, două zile, o viaţă: Nimeni şi nimic nu-ţi garantează nici cât, nici când, nici nimic. Pe nimic. Eu nu pariez nici pe mine.
Dar pentru acele două zile, sau viaţa întreagă – tu eşti unicul garant: Tu şi numai tu decizi dacă vor fi fost perfecte cât au fost, sau ... nu :)