joi, 11 februarie 2016

Pară mălăiaţă

Căutam ieri un psiholog pentru mama, care are tulburare de personalitate de tip Borderline. Şi, vorbind la telefon cu cineva recomandat ca fiind competent, eu îl întreb unde are cabinet, el îmi zice zona, eu zic că asta e o problemă, pentru că e destul de departe de noi, şi ăsta este un motiv în plus de care se poate agăţa mama, atunci când e decompensată – să nu se ducă, şi el îmi răspunde că, evident, având în vedere natura tulburării sale de personalitate, ea va gasi motive să nu se ducă - şi acolo unde nu sunt. Evident. Ăsta este şi motivul pentru care din start elimin orice piedică previzibilă.
Şi am rămas cu cuvintele sale în cap:

“Va găsi motive să nu vină, şi acolo unde nu sunt.”


Ai crede că este ceva care doar cei cu Borderline fac, sau cu alte tulburări de personalitate, cu structuri paranoide. Noi, restul, suntem nişte responsabili, nişte asumaţi.

Crezi mata. Dar nu-i aşa.

Văd în jurul meu cazuri de oameni cu probleme, care par că se desfată efectiv în problemele lor.
Se desfată.
Jubilează, e ca o lăcomie în faţa unui ospăţ decadent.
Exact ca imaginile alea cu obeze care înfulecă halca de carne, unse până-n freză de sosuri, şi cu gura plină balon, ele răcnesc că vor să slăbească.

Nu mă refer doar la cei cu probleme psiho-emoţionale, deşi, pe un fir logic al ideii, oamenii bolnavi fizic ajung să se îmbolnăvească tot dintr-un cumul de stres psiho-emoţional. Niciun organ din corpul uman nu este independent de creier. Toată anatomia umană are un centru de comandă unic, şi acela este creierul. Prin creier procesezi informaţia, prin creier o metabolizezi.

Şi există o categorie largă de oameni cu probleme, care îşi externalizează toată responsabilitatea cu privire la problemele lor: atât în declanşarea acestora, cât şi în rezolvare. Toţi sunt de vină, mai puţin ei.
Ei sunt victimele. Să li se ridice statui. Să li se cânte ode.

Această mentalitate de victimă face parte din setările unui pilot automat. S-a engramat acest tipar, şi cu el procesează tot.
Uşor de spus, greu de digerat din postura celui cu probleme.

Tot ieri discutam cu cineva care acuza probleme grave, din motiv că i se fac vrăji, de mulţi ani. I-am recomandat un psiholog, care să-l ajute să depăşească zona critică, explicându-i că atacul energetic funcţionează tot pe aceeaşi lege a rezonanţei, ca orice pe lumea asta, şi deci dacă şi-ar ridica vibraţia personală, ar ieşi din zona de rezonanţă, şi nu s-ar mai “prinde” de el.
Mi-a răspuns că el nu crede că este vorba de necesitatea unui psiholog, ci mai degrabă de o metodă de a contracara atacurile energetice, că este “lucrat” mental.

Cum să convingi un om, care vorbeşte cu tiparul său, că este singurul responsabil de ceea ce i se întâmplă, şi de ceea ce nu i se întâmplă?

Cum să-i spui că aceasta se numeşte gândire magică, şi că în fapt, este patologie?
Că-i vorbeşti pe limba lui, te adaptezi la magic, îi explici că din punct de vedere energetic vibraţia sa atrage tot ce se petrece în viaţa sa, te ascultă, îţi dă dreptate, dar totuşi, în cazul său este ceva diferit. Că e atacat energetic, la el e mai grav, trebuie să existe ceva tot magic, care să-l scoată din rahat.
Foarte magic ar fi să-şi ridice propria vibraţie, dată în fapt – de suma trăirilor sale intrinsece.
Dar cum să-l convingi pe el de asta, când patternul său comportamental este bazat pe externalizare?
Poţi să-l condamni? Poţi să-l acuzi că nu vrea să se facă bine, ci vrea poveşti care să-i reitereze tiparul?
Nu. Nu poţi. Pentru că el nu este conştient de limitările softului său, şi nici de viruşii din el. Softul se auto-execută, şi nu are nicio funcţie de auto-evaluare.

Prin urmare, nu judec şi nici nu acuz – vorbind despre asta, dar expun. Cine se simte pregătit să facă o schimbare – îşi va găsi un punct de plecare citind asta, sau altele asemenea.
Iar cine nu – nu va reacţiona nici dacă-i bagi cu tolcerul în cap.

Problemele tale sunt exact aşa cum sună: ale tale şi numai ale tale.
Tot ce face oricine altcineva în jurul tău – te poate afecta doar în măsura în care rezonezi cu acel ceva.

Nu există limită nici pentru boală, nici pentru vindecare.

Însă restul, oamenii din jurul tău – nu sunt responsabili de propria ta emanaţie. Nici în sus, nici în jos.
Poţi fi sabotat sau ajutat – fix, dar FIX pe măsura cu care tu în tine te sabotezi sau te ajuţi.
Oamenii din jurul tău, atât cei pe care-i percepi ca fiind răi, cât şi cei în  spinarea cărora îţi plasezi rezolvarea, vindecarea, fericirea – nu sunt decât acei oameni care dau glas propriului tău Eu, cu tendinţele sale.

Iar tu, bolnav fiind, vei găsi vindecare miraculoasă doar atunci când vei face ceva mai mult decât să întinzi mâna, să ţi se livreze cado’. Pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă. Dacă se poate, şi cu forţa, cumva, că uneori n-ai timp, nici chef. Dar vrei.

Lucrurile nu merg aşa. Degetul arătător îţi este inutil, câtă vreme nu le observi pe celelalte trei îndreptate spre tine.
Trebuie să schimbi în tine ceva. De la tine porneşte. Deci în tine zace rezolvarea. În propria ta frecvenţă de vibraţie – dată de suma trăirilor tale intrinsece.

Vrei să-ţi fie bine? Pune osul la treabă.
Primul pas este să renunţi la victimizare, această comodă manieră de a împroşca noroi din prea-plinul tău, căci noroiul la noroi trage.
Asumă-ţi.
Înţelege că orice problemă ai – porneşte de undeva din tine, are un focar de infecţie declanşator – acolo, în căpşorul tău. Ori schimbi macazul, ori rămâi pe aceeaşi linie, drum bun.

Restul sunt poveşti.
Ţi-a zis nu-ştiu-cine că tu în altă viaţă ai făcut, ai dres... Aşa, şi? La ce te ajută asta?
Concret, palpabil: cu ce te ajută?
În afară de faptul că te condiţionează să crezi că eşti vinovat de toate nenorocirile, deci oricum nevrednic de prea multă fericire, ce altceva mai poate face pentru tine o astfel de discuţie?
Alte motive mai ai?
Ohh, sunt convinsă că mai găseşti... vei găsi motive dintre cele mai impertinente pentru a te exonera de unica ta responsabilitate în această viaţă: aceea de a fi bine.

Că atunci când eşti bine cu tine, dintr-o dată toate se transformă. Nici lumea nu mai pare atât de căşunată pe sabotarea ta, nici soarele nu mai pare atât de agresiv fix pe unde te plimbi tu, nici luna nu mai pare să te pre-determine la crize când e plină, nici boala nu se mai prinde de tine uşor.
Ai observat că atunci când eşti bine cu tine – parcă nici răceala nu mai trage la tine? E o chestie de imunitate. Care are centrul de comanda..... unde crezi? În creieraş, ţucă-l mama de nătăfleţ, că multe are pe cap, şi niciodată nu pare să încurce oalele... ce-i al tău – e-al tău, ce nu-i – păi nu-i, nici  dacă fac adunare mamele Omide din toată Europa de Est, plus încă o echipă de shamani voodoo, cu delegaţie specială.

Într-o oarecare măsură, se poate spune că în acest univers, pentru tine, unicul care contează eşti tu.
Am ezitat până să scriu asta, pentru că ştiu că pentru o minte setată pe egoism, va suna diferit faţă de ceea ce vreau să transmit. Dar apoi, îmi dau seama că nimic din ce se scrie vreodată nu este scutit de reinterpretări.
Oamenii din jurul tău îţi apar ca oglinzi ale propriului Eu, pe care ai menirea să-l îmbunătăţeşti constant.
Îmbunătăţindu-te, consolidându-ţi relaţia cu tine, universul îţi arată recompensele determinării tale, prin oamenii din jurul tău, şi circumstanţele favorabile pe diverse planuri, în raport direct cu munca ta (la tine).

Deci?
Cum facem?
Pară mălăiaţă, sau osul la treabă?