joi, 3 martie 2016

Despre căutări

Eu de mic copil am fost învăţată că Dumnezeu nu există, şi că cei care cred în El sunt nişte retardaţi. Asta-i vocea tatălui, inginer hidrotehnist, fost student cu 10 pe linie, sportiv de elită în mai multe echipe ale liceului, apoi din facultate, pasionat de muzică rock, şi toate ştiinţele exacte. L-am moştenit cu sportul şi cu rockul. Geniu la matematică. Totuşi, avea (şi încă are, că de astea nu scapi) vise premonitorii.  Şi aici l-am moştenit. Zice că în adolescenţă a avut un vis cu o tipă care se ascundea sub masă. Îi rămăsese visul adânc întipărit în memorie, cu lux de amănunte. A şi desenat totul. Are un talent remarcabil la desen. Şi aici l-am moştenit. După mulţi ani, a cunoscut-o pe mama, şi a recunoscut-o imediat: era fata din vis. I-a povestit visul, i-a arătat şi desenul, iar ea l-a dus la casa în care a copilărit: el desenase în detaliu una dintre încăperi, iar scena cică chiar s-a petrecut (cu ea sub masă).
Mereu are astfel de vise.
Ulterior am aflat că şi sora lui la fel visează. E un fel de moştenire de familie. Unii ar crede că e un dar, însă acum, eu ştiu că este, de fapt, o imperfecţiune.

Asta e formarea mea iniţială. Eu, în primii ani de viaţă, l-am divinizat pe tata. Ţin minte că îmi plăcea să-l privesc ore-ntregi. Îi spuneam că este un prinţ. Şi-l priveam.... îi sorbeam cuvintele, efectiv. A fost un bărbat frumos. Şi aici, tot pe el îl moştenesc :P

Totuşi, dintotdeauna, eu îmi aduc aminte că am avut o comunicare cu planurile subtile. Nu credeam în Dumnezeu, ŞTIAM că există. Am mai povestit câteva întâmplări pe-aici.
Deşi eram foarte mică, iar formarea mea se dorea a fi una de tip ateist, eu experimentam o altă realitate, care mi se auto-revela, fără suport din exterior. Fără aprobarea celui pe care îl adoram.

Astfel că, din fragedă copilărie, exista un conflict în mine. Între ceea ce experimentam, şi ceea ce mi se impunea prin educaţie.
Şi ambele direcţii îşi aveau prestanţa lor: vocea părintelui are o autoritate incontestabilă. Dar vocea experienţei nemijlocite este de necontrazis.

Pentru a gasi răspunsuri care să împace o tabără sau alta, sau să le unifice cumva, am citit tot ce am prins. Nu O RELIGIE, ci tot. Religii, filosofii, ştiinţă. Am încercat, pe cât am putut, să nu mă ataşez de nimic, ci să merg înainte cu mintea deschisă. Doream (şi doresc în continuare) să captez cât mai mult dintr-un adevăr ce poate fi privit din diverse unghiuri.
Aşa că am luat Adevărul, şi l-am curtat: ba din stânga, ba din dreapta, ba de sus, ba de jos, ba din cireş, ba de la firul ierbii.

Aveam de împăcat două adevăruri diametral opuse. Şi, în drumul meu, m-am lovit de mult mai multe adevăruri, care păreau să se păruie-ntre ele.
Au fost momente în care am ţinut părţi, că rezonam mai mult cu câte ceva. Dar mi-am dat seama, de fiecare dată, că fără detaşare, nu fac decât să-mi adâncesc abisul contrastelor, şi studiul meu îşi pierdea din echidistanţă, devenind, mai degrabă, consolidarea un ataşament.

La un moment dat, în mintea mea s-a produs un declick: n-am înţeles mai apoi, de ce nu înţelesesem asta mai devreme.
N-aveam cum, pentru că setările minţii mele erau oarecum defazate. Plecasem de la ideea că doar o tabără deţine Adevărul. Căutam TOTUL, dar nu acolo unde trebuie, ci prin labirinturi ideatice, în părticele.

Când am trecut de dialectică, şi am ieşit din zona limitărilor de orice fel, am avut un moment de Evrika.

Toţi vorbesc despre acelaşi lucru. Însă se exprimă diferit. Ceea ce este şi mai înşelător, este felul în care se manifestă adepţii respectivei religii sau filosofii. Că, fiecare înţelege cât poate el, şi cu aia defilează.

Spre exemplu, multă vreme am nutrit o aversiune aproape fizică pentru biserica ortodoxă, pentru că reinterpretările dogmelor în felul în care ajungeau la mine – contrastau enorm, ba chiar contraveneau felului în care eu experimentam divinitatea, încă de mic copil.

Şi apoi, mă împiedicam rău în cuvinte:
Lepădarea asta de Sine îmi venea fix ca o palmă la rahat pe lângă Iubirea de Sine faţă de care dezvoltasem deja un cult. Iubirea de Sine câştiga detaşat, oricâtă detaşare aş fi experimentat, cu atât mai mult cu cât conceptul este întărit de psihologie (instrument de care m-am folosit E N O R M, în ciuda “înţelepţilor” de servici care spun cu orice ocazie că psihologia mai mult te-ncurcă, neştiind, în fapt, nimic despre aceasta, cu excepţia imaginii preconcepute, şi denaturate a psihologului care stă pe un scaun, privind plictisit şi aproape tâmp un pacient întins pe canapea ;) ).

Revenind la Iubirea de Sine versus Lepădarea de Sine.
Rău, rău m-am împiedicat aici.
Aveam un conflict cu tot ce deriva din chestia asta, a Lepădării de Sine. Mi se părea că este un demers mojic al bisericii, de prostire în masă, şi eram tentată să fac echipă cu cei care înjurau biserica şi o acuzau de manipulare.
Din acest motiv, ceva în mine refuza să cerceteze în direcţia aia. Mi-era suficient ce auzisem, din surse.
Şi aici am greşit. E o greşeală comună, n-am fost cu nimic specială, nici măcar la erori.

Apoi, întâlneam elemente de ritual autentic în biserici. Eu începându-mi periplul studiului, cu.... Înalta Magie, faţă de care păstrez un respect necondiţionat. Nativ. E-n mine dintotdeauna.
Apoi constatam că nume importante din Înalta Magie – nu acuză biserica ortodoxă, ba chiar îi cinstesc dogmele.
Care dogme? Cu siguranţă, nu acelea pe care le ştiam eu după ureche.
Până am pus mâna şi-am citit. Că este. Numa’ să te-ncumeţi să citeşti. Apoi am catadicsit, măria mea, să stau de vorbă cu un călugăr. Apoi cu un părinte duhovnic. Şi-am mai citit. Şi-am mai vorovit....

Şi-atunci, am înţeles:
“Lepădarea de Sine” a ortodoxiei este “Lepădarea Egoului” despre care se vorbeşte în Buddhism, Taoism, Hinduism, Gnosticism, Şamanism, Ezoterismtoate subcategoriile acestora, plus Filosofie, Parapsihologie, şi, evident, Psihologie.

Ce tare, bre! Unde-am fost pân-acum?
Ei, unde-am fost.... pe coclauri, eu şi cu Egoul meu... sau Omul Vechi, despre care vorbesc sfinţii părinţi ortodocşi.

Na, şi după ce am depăşit blocajul ăsta, informaţia a început să curgă fluid, şi să se contureze armonios.

Toate spun aceleaşi lucruri, dar cu alte cuvinte. Unii insistă mai mult pe anumite părţi, alţii pun accent pe altele.
Personal, după ce am intrat mai adânc în studiul ortodoxiei, am ajuns să trec de la dezgust la drag. Mi se pare cea mai precaută şi mai grijulie dintre toate, dar asta numai după ce am înţeles psihismul.

Spre exemplu, ortodoxia nu agreează spiritismul, şi nici ideea de reîncarnare, în timp ce alte filosofii se bazează foarte mult pe comunicări cu alte planuri, şi ideea de transcendenţă, karma.
Cum e mai bine? Să baţi moneda pe asta, sau nu?
Ai zice că s-o baţi, dar asta numai în cazul în care eşti un om echilibrat. Dacă nu eşti.... mai bine nu. Că te culci pe-o ureche, gândind că ai vreme să te desăvârşeşti în alte vieţi, la fel şi să-ţi reglezi karma, lucru care, în esenţă, nu este nici bun, nici rău, însă pe tine te poate deturna de la un plan de evoluţie pe care ţi-l propui de fiecare dată când porneşti pe drumul materiei. O structură mai puţin evoluată va avea tendinţa de a stagna, pe sistemul “Las’ că mai sunt vieţi, dă-le-n puii mei”.

Sau, la polul opus, te grăbeşti să „arzi karmă”, dar aşa cum înţelegi, de cele mai multe ori puţin spre deloc, confundând efectele cu cauzele şi invers, şi te transformi într-un mic maniac ce-şi impune să iubească tot ce mişcă, ingurgitând tone de căcat, deşeu emoţional, care se depozitează în inconştient, şi-şi cere drepturile la un moment dat. Apoi refulezi. Nevroză.

Pe de altă parte, această transcendenţă poate umfla egourile până la saturaţie. În cercurile spirituale, am întâlnit prea multe discuţii cu privire la cât de „evoluaţi” sunt, dintr-al câtelea cer vin ei, şi alte asemenea parade de „grade spirituale”, şi poziţii într-o ierarhie imaginară, unde fiecare, evident, este special, deosebit, clar deasupra semenilor săi.

Cât despre spiritism, după ce am dat şi de partea proastă a acestuia, am ajuns să înţeleg motivaţia atât de pertinentă dată de ortodoxie, care nu neagă, ci mai degrabă recomandă să nu.
Recomandă să nu. Asta nu înseamnă că neagă, nici că respinge. Personal, am avut discuţii despre anumite viziuni ale mele şi ale fetiţei mele, cu părintele duhovnic, iar el m-a îndemnat să le dau credit, să mă îmbărbătez cu ele atunci când am nevoie, dar să am grijă mereu la smerenie şi discernământ.
Pentru că în celelalte planuri, entităţile nu se supun acelorlaşi legi ca noi. Nu au un trup material, singurul reper pe care ne putem baza noi, cu resursele noastre, pentru a identifica şi diferenţia cu certitudine un individ. Astfel că putem fi înşelaţi cu uşurinţă. Indiferent de cât discernământ avem. Suntem pe terenul lor.

Personal, deşi visez mereu, şi o fac în detaliu de cele mai multe ori, prefer să nu mă bazez pe ele niciodată întru totul.
Ştiu clar că nu sunt mereu conştientă în vis, şi ştiu foarte bine că visul este zona de refulare a conţinuturilor inconştiente. Oricât discernământ ai avea, te poţi înşela, dacă alegi să iei visul drept profetic şi să dai verdicte doar după un vis.
Spre exemplu, eu mi-am format un sistem de combatere a iluziilor, şi, atunci când visez ceva important, îmi propun să mai visez încă de două ori întocmai, ca să-mi validez. Dacă visul nu se repetă, îl ignor, oricât de mult m-ar fi impresionat. Ştiu că ce este important să mi se arate – se va revela la momentul potrivit.
Pe de altă parte, sunt lucruri pe care le-am visat de cel puţin trei ori, şi nu s-au materializat. Ce-i drept, posibil să ia formă la un moment dat, deşi cu mintea conştientă nu le găsesc o logică.
Totuşi, ele nu s-au întâmplat în perioada în care aş fi prevăzut, şi a trecut ceva timp de-atunci.
Pe de altă parte, am avut vise înşelătoare, pe care am  ştiut imediat să le resping, dar, dacă m-ar fi prins pe picior greşit, într-un moment de slăbiciune lăuntrică, m-aş fi lăsat dusă de un val nociv.
Nu diferă cu nimic de visul profetic, cu N I M I C.
Dar te poziţionează pe o pantă descendentă, te ridică-n slăvi, până-n inima iadului, şi mai jos. Nu eşti smerit – te faultezi singur.

Cuvântul „păcat” m-a ţinut multă vreme departe de biserică. Nu cred într-un Dumnezeu - Persoană, punitiv şi coercitiv. Nu, nu şi nu. Nuuuuuuuuuu. Nu şi nu. Din cauza asta, aş fi preferat mai degrabă să cred că nu există deloc, şi că tot ce experimentez eu este datorită unei dereglari a unei glande, şi-atât. Şi am avut perioade în care am ales să cred asta.
Tot deschizând mintea, să trec dincolo de cuvinte traduse după alte cuvinte, vorbite de oameni, am ajuns la pace. Citind, am înţeles că păcatul nu are sensul de greşeală de pedepsit, aşa cum este percepută de 99,9% dintre oamenii cu care am stat de vorbă în viaţa asta.
Intrând în etimologie, am constatat că grecescul „amartia” are sensul de rătăcire, înstrăinare, blocaj (de la evoluţie). Concept care se regăseşte în toate filosofiile religioase, spirituale, ba chiar şi ştiinţifice.
Cu „blocaj” este toată lumea deacord. Cu „păcat” nu. Deşi înseamnă acelaşi lucru.
Pentru blocaje suntem în stare să stăm şi-n cap şi-n cur.
La păcat strâmbăm oripilaţi din nas, şi ne dăm loviţi: preotul e bou.

Ohh, cât de mult mi s-a deschis mintea, după ce-am eliminat nodul din gât. Dar mult mai simplu ar fi fost să citesc mai devreme. Nu sunt informaţii oculte.

Păi da, dar spun asta cu mintea deja deschisă. Normal că le văd altfel.


Astea sunt câteva detalii. De exemplu. Din călătoriile mele (iniţiatice) în lumea cuvintelor despre spirit.
Am înţeles că există diferenţe de exprimare sau focusare, pentru că într-o realitate liniară, non-liniarul este greu de expus.
E ca şi când profa de română ar hotărî într-o zi să-ţi dea teza în chineză. Sau ai ruga un orb să povestească ce vede. Sau un surd să-ţi reproducă ce aude. Non-liniarul conţine mai mult decât putem noi experimenta cu simţurile fizice.
Chestie cu care se confruntă inclusiv fizica modernă (non-localitate, caracterul dual al particulei – undă-particulă, interdependenţă cuantică a întregului, calitatea observatorului de participant la rezultatul final, etc). Şi neuroştiinţele, care caută de ceva vreme să definească şi să localizeze Conştiinţa.

M-a ajutat foarte mult să înţeleg cât de puţin înţeleg, din tot ce mă interesează. Şi, de fapt, din tot ce mă-nconjoară.
Asta mi-a adus smerenia.
Înţelegând, am înţeles şi călugării care se declară mici şi păcătoşi. Cu adevărat, toţi suntem.
Lucru care nu interferează cu Stima de Sine, decât într-un sens bun, consolidând-o. Că îţi înţelegi potenţialitatea infinită şi unicitatea, la fel cum înţelegi şi interconectarea tuturor indivizilor unici şi perfect potriviţi Întregului, exact aşa cum sunt.
Înţelegi, integrezi, nu doar conceptualizezi în teorie.

Ce doream eu, de fapt, să spun: Că am pornit de la o idee, şi-am dezvoltat într-alta: Ştiu cu siguranţă că există un Creator, o forţă non-liniară pe care nu o pot defini sau descrie în termeni liniari, dar pe care o simt cu toată fiinţa mea în mine şi-n tot ce mă-nconjoară. Ştiu că este o forţă care în mine ia o formă personală, pare să fie un conţinut al meu, sau eu un conţinut al Său, în natură pare a fi impersonală, în alt individ pare să facă parte din constituţia lui, în grupuri de indivizi pare să cuprindă cumva totul, şi în acelaşi timp să fiinţeze individual în fiecare parte. La scară largă, pare să fie un organism, ale cărui celule suntem noi, oamenii, natura, totul.

Şi am înţeles foarte clar un lucru: că cea mai nobilă şi mai binecuvântată trăsătură a cuiva, în drumul evoluţiei sale - este bunătatea. Bunătatea aceea bună, necondiţionată, dezinteresată. Starea de bunătate indiferent de merite, recompense, recunoaştere, slavă de orice fel. Bunătatea care vine din detaşare. Bunătatea din smerenie. Smerenia adevărată, nu umilinţa tâmpă, nici servilismul gratuit, sau, mă rog, condiţionat de interese sau frici personale.

Bunătatea, ca stare de dăruire de sine, fără a simţi că te-mpuţinezi, oricât ai da. Ca stare de dăruire de sine, ceea ce nu echivalează neapărat cu datul compensatoriu, care nu vine din bunătate.

Bunătatea. Cred că Dalai Lama spunea că singura sa religie este bunătatea. Printre sfinţii părinţi ortodocşi se spune că singura măsură a sfinţeniei este bunătatea. Eliphas Levi le spune discipolilor săi că bunătatea este singura trăsătură care îi va feri de nebunie şi pierzanie pe drumul iniţierii la care se înhamă. Condiţia sine qua non.

Atât am vrut să spun. Să luăm în calcul bunătatea. Să reflectăm la ea. Se zice că pe ce te focusezi tinzi să atragi.
Să reflectăm la bunătate mai mult.
S-o practicăm responsabil. Uşor, începând cu partea uşoară, pentru practică şi experienţă, fiind buni cu noi, cu cei dragi. Întâi cu noi, ca să ştim cum e, apoi prinzând puţină experienţă – cu cei apropiaţi. Apoi, uşor – uşor, prinzând gustul, să trecem la niveluri superioare de fiinţare, şi să fim măcar câte puţin buni şi cu alţii. De la prima privire. Să fie bună, de sămânţă.
Şi s-avem grijă la reinterpretări. Mumele păcatelor.