duminică, 6 martie 2016

Durerea este un maestru onest



Pe mama o dor frecvent genunchii. Nu îngenunchiază niciodată. Chiar niciodată, în nicio circumstanță. Mai bine o tai bucăți, și-i în stare cu bucata de gură rămasă să-ți mai ardă o replică usturătoare. Scuze? Doamne fere! N-am auzit-o-n viața mea, și dac-aș auzi-o aș ști că a luat-o razna de tot. De iertare nici nu poate fi vorba. Acest cuvânt e șters din dicționar.
De asemenea suferă de astm, din copilărie. A fost un copil extrem de trist, sufocat de tristețe. Nu s-a simțit iubită niciodată, și s-a simțit abandonată încă din primii ani de viață. Maică-sa, tânără divorțată, a plasat-o câțiva ani la străbunici. Fugea de la școală și o căuta pe maică-sa la lucru, iar maică-sa n-o pupa niciodată. Când eram noi mici, mama de câte ori se certa cu tata, făcea câte o criză de astm. Se sufoca, pica la pământ, părea să moară în orice clipă. Și "murea" des. A plecat de câteva ori doar cu noi, copiii la Govora, pentru frații mei, care i-au moștenit astmul. Acolo nu făcea niciodată crize. Înflorea.
De asemenea, are dureri de spate. Nu se simte susținută. Niciodată în viața ei nu s-a simțit. Deși a fost. Bună, rea, maică-sa a avut grijă de noi. Iar pe mine m-a ținut la ea, eu am crescut, practic, la maică-sa.

Bunică-mea are probleme cu artrita. Flexibilitatea i-a lipsit mereu. Viața nu i-a fost deloc ușoară, și, pe vremea comuniștilor, o tânără divorțată cu doi copii, era ori o victimă, ori o învingătoare. Ea a refuzat să fie victimă, și s-a asprit.

Taică-miu are probleme cu inima. A făcut și un bypass acum câțiva ani. Imediat după ce a plecat cu scandal de-acasă. De-acasă de la ei. Casa mea n-a fost niciodată casa lor. Familistul și-a părăsit nevasta, că s-a săturat de scandaluri, după 30 de ani. Deci probleme cu inima. Nu s-a simțit iubit niciodată, și toate manifestările de iubire i-au fost retezate cu acid. Și chiar n-a fost. Iubit. Mama nu l-a iubit niciodată. Baza alcoolismului. Sentimentul de neiubire, neacceptare. Și a devenit alcoolic. După primii ani de căsnicie.

Singura mea problemă de sănătate de când mă știu, a fost ulcerul duodenal. Nu puteam să diger scandalurile din casă. Mi se strângea stomacul mereu. De frică, de durere, de groază, de scârbă. Ulcer. O vară-ntreagă am stat în casă, făcând ture între pat și wc. Îmi vomitam și mațele din mine. Aveam vreo 15 ani. Am făcut un tratament naturist, și-am avut norocul să cunosc tehnici oculte de eliberare, recapitulare, lucru cu mine. La următorul control, doctorul a zis că așa ceva n-a mai pomenit, încă. Rana era cicatrizată, aproape că nu se mai vedea. Mă vindecasem în trei luni. Am rămas cu o sensibilitate ușoară. În perioade de stres, în stomac resimt ecoul.
Mai nou, sunt suspectă de hipotiroidism post-partum. Mă tot grăbesc. M-am grăbit mereu, de când mă știu am fost o sfârlează. Aveam o colegă de liceu pe care o iubeam nespus, dar era atât de lentă, încât aveam momente în care o uram. Și la vorbă era înceată, ca un ardelean, deși era nemțoaică și unguroaică, fifty-fifty. Acum știu că se exprima dificil pentru că ea acasă vorbea ungurește cu maică-sa și germană cu taică-su. Româna niciunde, doar la școală. De când am născut-o pe Maya, sunt la foc – continuu. Până pe la șapte – opt luni, deși m-am mutat cu ai mei, ca să mă ajute la nevoie, eu n-am lăsat copilul din brațe nici când mergeam la baie. Mergeam cu ea pe antebraț, zici că era un organ dodoloț din mine. Până la botez a fost cu colici, și singurul loc în care părea să se simtă liniștită, era la mine în brațe. Și-atunci, o luam după mine de câte ori tranzitam casa. Și ieșeam în parc zi-lumină. Aerul rece o calma. Dormea ca un îngeraș în parc. Și eu citeam liniștită-ntre copaci, cu picioarele pe cărucior, împingând înainte și-napoi. Dar cu ochii pe ceas. Că mesele le luam acasă. Din trei în trei ore fugeam acasă s-o hrănesc.
Acum e deja domnișoară mare. Are doi ani, e perfect sănătoasă, sociabilă, sufletul casei, și eu încă mai am momente de grabă interioară. E ora opt, să nu întârzii acasă (dacă sunt ieșită, și asta e rar), că trebuie s-o culc. Maya se agită la maică-mea, aia tace în timp ce copilul se frustrează, fug la ele să fac pace. Maya mereu se frustrează (exclusiv) în prezența mamei. Și eu mereu fug. De multe ori cu chiloții-n vine. Fug... fug....
Au început semnele de încetineală cu laptopul. Mergea tot mai lent. I-am reinstalat windowsul, l-am dus la reparat, neam. L-am aruncat într-un colț de dulap, și mi-am luat altul. Generație mai nouă, puțin mai scumpuț, dar și roz pe de-asupra, așa, să trezesc pițipoanca din mine în timp ce scriu ca un bătrân înțelept. I-am reinstalat două windowsuri și tot în slow-motion funcționează. Ca să deschid un fișier – îi dau comanda și am timp să fumez liniștită o țigare, să fac dansul ploii, și să meditez la transcendență. Mă-ncetinește cu forța, dar eu nu prea cuplez la semne coercitive, astfel că intru pe telefon dacă mă grăbesc. Mereu mă grăbesc. Și corpul meu a luat măsuri.
"Slow-down" îmi zice.

Durerea e un maestru onest.
Nu apare niciodată neinvitată, și niciodată înainte de epuizarea altor metode de semnalare a neregulilor interioare.
Tot conglomeratul ăsta de organe, fluide, carne, piele, este un aparat condus de creier. Creierul este softul. Prin el îmi manifest Conștiința, cu tot ce implică aceasta. Corelarea este ceas. Din-ăla elvețian.

Am întâlnit cazuri în care oamenii aleg să creadă că întâmplările lor, problemele lor, sunt niște chestii exterioare, karma de neam, blesteme, ghinioane.

Dar karma de neam și restul, dacă au ceva de spus în viața cuiva, nu vin niciodată fără un corespondent în interior.
De-acord că te naști cu niște lecții prestabilite. Dar ele nu pică din cer când ți-e lumea mai dragă. În copilărie se pun bazele. Prin felul de patternuri care îți sunt engramate. Cu colaborarea mamei, tatălui, familiei (neamului). Acolo se creează direcția. Apoi tu funcționezi cu ele. Întâi vin cu disconfort emoțional. Conform tiparelor tale, gestionezi anumite situații de viață așa cum știi și poți. Uneori conștientizezi, repari, îmbunătățești, alteori nu. Uneori iei măsuri să-ți fie bine, alteori nu, nu știi, nu înțelegi, sau nu poți. Și-atunci corpul tău te ajută. Îți creează ocazii. Când te doare fizic, nu mai ai de ales, ești "condamnat" la învățare. Cu, sau fără conștientizare în mentalul conștient, corpul tău te duce-n direcția corectă. Subconștientul lucrează. Ăla ești tot tu.
Din durere-nveți. Procesele subconștiente te direcționează fix la lecție.
Și-atunci ai două căi:
- îți duci durerea-n spinare, luni, ani, o viață, nu înveți conștient, dar, printr-un fel de coerciție, organele tale iau măsuri,
- sau înțelegi ce-ți transmite corpul tău, îți asumi, și integrezi în Conștient – ocazie cu care tocmai ai șters lecția din karma de neam. În ADN-ul tău se engramează informația. Copiii tăi, copiii copiilor copiilor tăi, vor avea o structură genetică diferită, pentru că tu, poate al șaptelea din neamul tău, ai rezolvat niște sentimente dizarmonioase în tine, și-ai vindecat gena corespondentă.
Următorul "tu" va fi unul mai bun, sau unul identic care va repeta lecțiile de-acum. În același fel. Un tipar cognitiv format inițial, și-o viață la dispoziție să-ți găsești calea spre echilibru.

Durerea este un maestru onest.
Nu păcălește, nu dă semnale false, nu apare gratuit, nu stă niciodată mai mult decât este necesar, nu stă niciodată acolo unde nu este utilă.
Vine ca ultimă măsură de corecție (în drumul nativ al evoluției), și dispare ca prim semnal de îndreptare spre echilibru.