marți, 8 martie 2016

Sunt mamă, îți mulțumesc copile că exiști!



Totul a-nceput cu un vis. O visasem pe ea, fetița mea, într-o succesiune de evenimente pe parcursul unei bucăți largi de timp. Arăta ca un băiețel, și-am crezut că e băiat.
Când m-am trezit, am răsuflat ușurată. N-a fost deloc comod ce tocmai visasem.
Ce noroc că n-are cum să se-ntâmple! – mi-am zis, și-am înghițit rapid o gură de cafea, cu un gest de ștergere.
Am șters visul, am schimbat așternuturile, am făcut curățenie generală în casă, și mi-am văzut de viața mea.
A doua noapte am visat continuarea primului vis.
A treia noapte același vis – mai clar.
După o săptămână – din nou imagini din primul vis. Ca niște zoom-uri pe detalii.
Andreea, femeie nebună, potolește-te – îmi spuneam dimineață de dimineață – nu are cum să fie, pentru asta ți-ar trebui totuși niște sex.
Un gând bâzâitor îmi răspundea impertinent - "Totuși, ai făcut, odată"
"Andreea, femeie nebună, potolește-te" – îmi răspundeam din nou, și din nou....


.... După o lună

Stau pe capacul wc-ului, cu păhărelul cu urină într-o mână și bețișorul – test în cealaltă.
"Fii bărbat" – îmi zic, și introduc testul, hotărât, în pahar.
N-am avut timp să mi se pară o eternitate, parcă anormal de repede s-au conturat cele două liniuțe, parcă amândouă de-odată, ca într-o izbucnire a sorții ce părea să-mi râdă-n nas - "Ți-am zis eu! "
M-am ridicat ușor, silențios, hoțește, și-am încuiat ușa la baie. M-am îndepărtat precaut de ușă, până în colțul cel mai îndepărtat.
Stăteam pe marginea căzii, și refuzam să gândesc.

- Iubi, trăiești?
- Sssst! Pentru tine nu sunt nicio iubi.
- Bine, măi, Andreeo, Deia, pisi, nevastă.
- Zzzt, nu mai vorbi.
- Dar stai de juma' de oră-n baie. Nu-i gata?
- Nu.
- Păi fă-l odată.
- Ai răbdare.
- Am. Altfel ce-aș fi căutat în viața ta.....
- Bună întrebare. Ce naiba cauți.
- Și io, ca tot omu'. Probleme. Nopți nedormite. Zile-amare. Din-astea.
- Taci. Doar taci.
- Tac. Dar ieși odată, stai de-un secol.
- Stau cât vreau. Pleacă de lângă ușă că mă trec toți nervii ăia mari.
- E grav. Cred că-mi dai o veste bună!
- Depărtează-te de ușă. Acum!
- Ok, ok! Te aștept în cameră. Odată și-odată tot trebuie să ieși.

Atât am refuzat să gândesc, până când mintea mea s-a golit de tot. Trecuseră două ore. Acum încercam să gândesc, dar nu se lega nimic. Gol.
Intru-n cameră, scot sticla de vin, îmi torn generos în pahar și-l dau pe gât dintr-o suflare. Mai torn unul.

- Voi fi tătic, e clar!
- Ceva nu se leagă. În visul meu tu nu erai.
- Deci?
Mai dau un pahar peste cap.
- Eu voi fi mămică. Asta nu-nseamnă că eu și cu tine o să redevenim un cuplu.
- Ba da, ba da, înseamnă!
- Chiar nu pot să gândesc în clipa asta, nu mă presa.
- De-acord. Dar vezi că e ultima dată anul ăsta când dai paharele peste cap.
Pufnesc isteric în râs și-i torn și lui.
Ciocnim, și-i fac un semn discret să tacă.
- Vreau să bem. Fără cuvinte, că-s instabilă emoțional, cred.
Pufnesc din nou în râs.
Râd isteric, și el râde ca un ecou în capul meu. Nu reușesc să încropesc nici măcar o schiță de gând.

..... După opt luni și-o săptămână

Mă trezesc transpirată și ușor neliniștită.
Am visat-o. Avea un model de căciuliță pe care mi-am promis imediat că n-am să i-l pun vreodată. Banală, albă, îi incadra toată fățuca dolofană.
Mi-a vorbit toată noaptea, cocoțată pe spătarul patului din sufrageria lui tanti Magda, de pe vremea copilăriei mele. În patul acela avusesem, cu aproape 30 de ani în urmă, o viziune. Purtasem o discuție cu Isus și Măicuța Lui.
Deși avea statura și chipul unui bebelaș, Maya mi-a vorbit ca un adult înțelept. Mi-a repetat de nenumărate ori să nu mă sperii nicio clipă, să nu mă-ngrijorez, să știu că totul va fi bine, că suntem binecuvântate, și-mi arăta imagini cu noi două dintr-un posibil viitor. Apoi mi-a arătat o imagine cu mine întinsă pe un pat îngust, privind în sus, la niște lumini albe, de care mă apropiam parcă dând zoom cu privirea, sau poate că urcam spre ele, și pe măsură ce mă apropiam de ele, primeau nuanțe de violet. Simt nodul în stomac, bâzâitul în corp, mă afund în lumina violet, și mă trezesc.
E 31 decembrie 2013.
Am întâlnire la spital cu Izabela, că e de gardă azi, și dacă tot stau aproape, facem un control de rutină. Să petrec liniștită de revelion apoi.

- Să nu te sperii, dar trebuie să-ți fac cezariană, acum.
- Păi am zis că vreau să nasc normal....
- Păi trecem la planul B, că Maya se grăbește, și n-avem timp. Nu vreau să te panichez, dar cu contracțiile astea în curând ți se sparge uterul, și ea intră în tahicardie. Facem cezariană.
- Ok, ies să fumez o țigare, și să sun la nași.
- Nu cred că m-ai înțeles, intri în operație ACUM.

În fundal, ca într-un vis
- Goliți sala! Am o urgență!
- Avem pacientă pe masă. Acum o coase. Mai durează puțin.
- Să o coasă pe targă! Am urgență!

Anestezistul îmi stă-n spate și-mi explică ce înseamnă epidurala. Izabela mă conduce spre masa de operație. Mă așez ușor speriată. S-au adunat în jurul meu perechi de ochi  îngrijorați, fără chipuri, cu măști. Vorbesc în parametri medicali, și sunt agitați. Copilul a intrat în tahicardie. Facem anestezie totală. Prioritară este mama. Luptăm pentru fetița asta, e o învingătoare de mică.

Privesc în sus, și dau cu ochii de luminile albe din vis. La radio cântă melodia vieții mele "Enjoy the silence" – Depeche Mode. M-am liniștit.

Îi caut privirea Izabelei, și-i fac cu ochiul.
- Să nu te îngrijorezi, totul va fi bine – îi spun.
- Da, draga mea, îți promit că voi face totul pentru asta.

Anestezistul îmi stă undeva în capul patului, ținându-mi capul în mâini. Îmi explică, din nou, planul B, cel cu adormirea totală. Îi spun că e-n regulă, nu sunt deloc speriată, și că îi promit că totul va fi bine.
Încep invocația Luminii, dar gândurile mi se estompează în timp ce mă ridic tot mai aproape de lumină, care devine violet.

Mă trezesc înfrigurată, înconjurată de fețe cunoscute. Toată familia-mi atinge mâinile, picioarele, sunt pupată pe frunte, pe mâini... tremur, mi-e atât de frig...
- Sunt bine, calma-te Luis Fernando, sunt ca și nouă. Unde-i? Vreau s-o văd.
- I-am făcut poză. Mi-a arătat degetul ăla obscen, uite!

Privesc prima poză cu copilul meu, și mă-ndrăgostesc lulea. Un mormoloc cu-un pumn mic în față, și degețelul mijlociu semeț, erect.
Fiică-mea.
Leită mă-sa. La apucături.

- Ce oră e? Neapărat să știu la cât am născut-o.
- Era patru și nouă minute. Tremuri, ți-e rău? Chem doctorul, tremuri tare.
- E normal să tremur, bre, am fost anesteziată, lasă asta, fă cumva și adu-mi copilul, vreau s-o văd, și scrie undeva ora, că poate uit de la anestezie.

.... Mi-a pus-o-n brațe, delicat, și tot mentalul meu s-a resetat. Pur și simplu am simțit un click, și-apoi restul vieții mele. Prima zi din restul vieții mele. Perfectă. Pur și simplu – perfectă.
Nu doar ea, ci și viața în sine. Am simțit că totul e perfect, am gândit că poate-i euforia primei întâlniri, sau drogurile din corp ce mi-au asigurat somnul pe timpul operației, dar au trecut doi ani, două luni și opt zile, și am rămas la fel.
Am simțit iubire într-un fel despre care nu am știut, nici măcar n-am intuit, o stare de liniște cumva, o liniște plină, un câmp de fericire nepătimașă, constantă, pătrunzătoare.

- Sunt mamă – mi-am zis în sinea mea – habar n-am ce înseamnă asta, sunt tămâie, nu știu absolut nimic despre copii atât de mici, este incredibil de mică și firavă, dar am să-nvăț. Am să-nvăț alături de ea să-i fiu cea mai bună mamă, așa cum mi-a spus în vis că o să fiu. Am încredere. În tot. În mine, în ea, în Viață. Am ingredientul principal: iubesc!

Azi e ziua mamei. Așa știu eu dintotdeauna. 8 Martie – ziua Mamei.
Azi sărbătoresc iubirea, și-i mulțumesc copilului meu că există-n viața mea. Ea mi-a dăruit mie viață. Odată cu venirea ei, eu am făcut un salt în conștiință, poate nemeritat. De la prima atingere Maya a vindecat în mine ani de rătăcire și irosire. A venit cu energia ei pură și m-a impregnat cu binecuvântare.

Îți mulțumesc, copile, că exiști! Îți mulțumesc că sunt mama ta!