sâmbătă, 2 aprilie 2016

O zi ca oricare altă zi



Ziua-n care totul se destramă-n tine, este o zi la fel ca oricare altă zi.

La asta mă gândesc de ieri, de când am aflat că în urmă cu două luni am făcut un infarct miocardic. Și c-am avut ficatul în colaps hepatic.
Câteva ore nici n-am înțeles exact cât de grav e ce tocmai am aflat. De fapt, câteva ore am ignorat efectiv informația.
Apoi am digerat-o.
Cum e posibil să mori fără să simți shut-downul?
Cum e posibil să mori și să nu mori?

Îmi aduc aminte perfect seara aia.
Mi s-a făcut rău, din senin. Am luat un ketonal, la un moment dat. Nu mi-a trecut, au trecut vreo două ore și-am mai luat unul.
În loc să-mi fie mai bine, starea mea s-a degradat, în sensul că am început să și vomit cam toată debaraua de-o săptămână până-n seara aia.
Mă gândeam la un moment dat, deși nu credeam, că poate e ceva ginecologic, nah, noi femeile mai facem câte-o cistită, mai un fibrom (Doamne ferește), se întâmplă.
Pentru că vomitatul nu se potolea, am decis s-o las pe Maya la bunică-mea, și să trag o fugă până la urgențe. De la ginecologie m-au trimis la spitalul municipal. Eu, Batman (sau Catwoman – nu m-am decis încă), am zis că-s în stare să merg eu. Ziceam în sinea mea că ar fi absurd să chem ambulanța, să rețin un echipaj în timp ce alții poate au probleme grave, pe viață și pe moarte.

Ironic.
Tehnic, în noaptea aia chiar eu muream.

Am ajuns la Spitalul Municipal fix în miezul unei forfote teribile. Aduseseră cu ambulanța victima unui accident rutier grav, și formaseră echipă operativă pentru a-i salva viața. Cam toți doctorii din spital erau pe el. Nu-l puteau transporta în sala de operații, și-l operau în UPU.
Am vrut să plec acasă, dar mă simțeam amețită, și-am zis că mai zăbovesc puțin acolo. Plus că puteam să fac o rugăciune fix lângă victima accidentului. Îi trimiteam lumină. Să-i fie drumul lin. Se ducea. Da' paiu' din ochiu' meu nu-l vedeam.

În timpul ăsta mi-au făcut un EKG, mi-au pus o perfuzie cu un cocktail de calmante, iar pe la 3 dimineața mi-au spus că va veni un chirurg să mă vadă, dar trebuie să mai aștept puțin, că deocamdată încă mai se luptă pentru viața celui din accident.
Le-am spus că lucrez într-un spital, și că dacă nu consideră că mi s-a întâmplat ceva grav, aș prefera să plec acasă, și să-mi fac un control în amănunt a doua zi, la colegii mei.
Oricum mă gândeam c-am trecut deja proba timpului. Adică dacă aveam ceva grav, eram lată deja. Dar eu încă vorbeam, puteam să stau în picioare.

Mi-au scris o rețetă pentru infecție urinară, am semnat că plec pe propria răspundere, și-am tăiat-o.

Tot restul nopții m-am rugat pentru cel rănit.
A doua zi m-am dus la lucru, m-am luat cu treabă, și-am uitat de criză. M-am simțit mai bine, și asta e. Viața și-a reluat cursul normal.

Ieri am arătat foile de la urgențe doctoriței mele de familie. Dacă tot m-am dus la ea, zic să nu le mai țin în casă, să i le plasez ei în grijă.
Într-o doară s-a uitat și ea la ele. De felul meu sunt genul sănătoasă. Nu m-am plâns niciodată de nimic, și-s veșnic cu gura pân' la urechi (zâmbesc, e-un defect congenital, poate).

Și o văd că face ochii mari. Cică – păi trăiești? Ale cui sunt analizele astea? Păi ale mele, ce-ai? Păi cum ai plecat acasă? Nu ziceai că n-ai avut nimic? Păi n-am avut. Păi infarct e nimic? Și la valorile astea, ficatul tău era în colaps hepatic. Păi nu mi-a zis nimeni chestiile astea. Dar cum ești? Cum te simți? Ești ok? Păi la fel ca acum juma de oră când am intrat, n-am nimic, sunt bine. Păi și când a fost asta? Păi la sfârșitul lui februarie. Și trăiești. Exact.

Și trăiesc.

Habar n-am avut că era să mor. Habar n-am de ce n-am murit. Chiar habar n-am.
În noaptea aia știu că m-am rugat pentru omul acela.
Apoi.... viața mea de zi cu zi.
Am schimbat doar foarte puțin. Am avut o intuiție bună, deși nu mi s-a arătat nicicum gravitatea situației în care eram. Niciun vis, nicio arătare, nimic.

Nu m-a marcat în niciun fel noaptea aia. A fost o noapte ca oricare altă noapte din viața mea.

De-a doua zi nu am luat decizii, nu am conștientizat ceva în plus.
Pur și simplu intuitiv am schimbat câteva nuanțe în câteva raporturi personale, care nu mă apăsau, de altfel, în niciun fel.
Asta-i tot ce-am făcut diferit.
În rest, viața de zi cu zi. Muncă, Maya, citit, scris, râs, meditație.

Și sunt bine. N-am nimic. Tehnic, trebuia să mor.
Și dac-aș fi murit, ar fi fost extrem de banal. O zi ca oricare alta din viața mea. Și-apoi shut – down. Simplu.

Acum mă-ntreb dacă mă sperie asta.
Nu mă sperie. Am privit moartea-n ochi de câteva ori în viața asta, nu-i prima. De fapt, de data asta nici măcar n-am privit-o-n ochi, că nu mi s-a arătat. Mi-a făcut doar un semn discret pe la spate.
Dac-ar fi să plec, aș pleca liniștită. Uneori mi-e dor de Acasă.
Dacă e să rămân, rămân.

Știam de mult că mai am o cumpănă, cum îi spune în termeni populari.
Dar mă așteptam să fie mai cu cântec, nu știu, să mă zguduie cumva.

Poate că mă zguduie exact în felul și în locul în care am nevoie. E drept că am depășit faza în care să am nevoie de na-na ca să fiu cuminte.

O să schimb ceva?
Nu știu.
Poate doar câteva nuanțe.  Sau poate nimic. Schimbările au fost făcute deja. De asta trăiesc, probabil, și habar n-am avut că eram între praguri. De asta probabil că acum sunt bine, deși sistemul meu a colapsat. Habar n-am avut. Gizăs.

Singurul lucru în plus pe care l-am făcut în ultimul timp a fost să scriu, din nou, un jurnal. L-am început brusc, pur și simplu. Și mă gândeam că poate într-o bună zi va fi publicat. Apoi mi-am dat seama că este foarte intim, și nu cred că am suficientă detașare încât să-l pot publica, necenzurat. Apoi m-am gândit că poate va fi publicat după ce mor, că atunci mă dezbrac de carne și mă doare-n cot. Dacă mai am unul.

Cred că dialogul meu cu mine este mai fluid odată cu jurnalul. Cred că asta face mult în igiena psihică. Igienă psihică = sănătate fizică.
Deci, iacătă-mă-s.
Ca și nouă.

Ziua în care totul se destramă-n tine, e o zi ca oricare altă zi.
Dacă aș fi știut, posibil să fi făcut un caz. Pentru că nu am știut, a fost o zi banală. Lucru, tradiționala ciocolată caldă cu L., Maya, liniște. Spital, liniște. Rugăciune, liniște.
Liniște.
Diferența o fac doar gândurile cu privire la asta. În rest.... e o zi ca oricare altă zi.
Eu nu am știut că-s destrămată-n mine. Și-a fost liniște. A fost o zi ca orice altă zi.
Acum, în altă zi... poate tocmai pentru că a fost liniște.... sunt întreagă. Toate la locul lor.

E din nou o zi, ca oricare altă zi.
O zi pentru care mulțumesc, la fel ca în fiecare zi. E o zi frumoasă. Aerul curat de primăvară mă invită la viață, și mă ispitește la bucurii mărunte.