duminică, 19 iunie 2016

A spune lucrurilor pe nume



Când eram o copilă, evitam să spun lucrurilor pe nume.
Nu, nu mă învățase nimeni nici că nu-i voie, nici că nu-i frumos.
Dimpotrivă.
Ai mei erau ca niște birjari. Fără cenzură. Cuvinte grele, înjurături. La liber tot.
Pe mine mă dureau multe. Care mi se spuneau, și pe care și le spuneau între ei.
Astfel că, în încercarea de a nu răni niciodată pe nimeni, intrasem în extrema cealaltă.

De-a lungul timpului, au existat câteva situații în care pur și simplu am fost ipocrită.
Vorbind pe lângă subiect, deși știam clar că mi se spune altceva, ceva ce nu doream să dezbat, și nici măcar să înțeleg.
Știi situațiile alea în care două persoane își zâmbesc, își vorbesc pe tonuri aparent calme, folosesc cuvinte civilizate, dar de fapt ei s-ar mânca între ei. Se fac proști unul pe altul, dar nu pe față. Pe față sunt "honey and sugar".

Sunt multe astfel de situații.
Energofage.

Purtând câteva astfel de dialoguri, am ajuns să constat că în mine se cumulează deșeu emoțional. Din reprimare. Reprimarea cuvintelor nerostite. Indigestia cuvintelor înțelese dincolo de cuvintele rostite. Toxicitatea falsității întregului episod.

Știai că mușchii noștri slăbesc în momentul în care spunem o minciună, sau participăm la evenimente care încalcă un anumit prag de vibrație?

Am învățat pe propria piele că lucrurile trebuiesc limpezite. Că teama exagerată de a nu răni pe cineva este dăunătoare, și că a nu răni pe nimeni nu înseamnă a fi ipocrit. Omul se rănește și singur. Rănitul ăsta ține de fiecare în parte. Unii sunt răniți și dacă le vorbești frumos. Ține de formatarea interioară a fiecăruia.

Rolul Salvatorului cu care m-am identificat mult, de care m-am detașat greu – mi-a întunecat mințile de multe ori. Am fost ipocrită.
Nu am făcut niciun bine nimănui.

Lucrurile nelimpezite vor reveni, și vor reveni, și vor reveni.... atât vor reveni până vei avea curaj să le înfrunți.

Am învățat pe propria piele că nespunând lucrurilor pe nume – dacă tot aleg să port un dialog – îmi poluez interiorul.

Pot alege să tac. Și de cele mai multe ori fac asta.
Dar dacă discuția se cere discutată, măcar să o discut cu cuvintele ei. Perdelele, ocolișurile, aluziile subtile – sunt dovezi de lașitate.

De ce am mai consumat energie vorbind, dacă am eludat subiectul însuși? La ce mi-a folosit, mie sau altcuiva? Măcar am vorbit, sau am făcut doar zgomot de fond?

Câți înțelegem că cuvintele au putere?
Câți înțelegem că este important felul în care alegem să le folosim?

Nu ne mai învață nimeni despre magia din acțiunile noastre. Sau ne învață prost. Am luat-o razna cu sloganurile pseudo – dezvoltare personală. Oameni care vorbesc ca să se audă vorbind. Cuvinte la kilogram.

Am învățat să spun lucrurilor pe nume.
Când vorbesc despre mere, le numesc ca atare: mere.
Dacă pot.
Dacă nu, tac.

Vorbitul nu-i așa ușor cum pare.
Mă refer la vorbitul gândit și simțit. Cel asumat. Căci doar acela contează.
Există o legătură puternică între ce rostești și ce gândești. Subconștientul nu are discernământ. Înregistrează ca atare valoarea de adevăr sau falsitate, fără interpretări pe după copaci, de-trei-ori-rotite-dublu-răstălmăcite.

Subconștientul are formule de calcul prestabilite.
Ca într-un fișier excel. Când îi dai funcție de calcul sumă" – păi îți adună coloană cu coloană, nu mai caută justificări, interpretări, circumstanțe atenuante, valori ascunse.
Așa e și mintea din spatele minții.
Aceea care are în sarcină și bătăile inimii, și eliminarea toxinelor, și circulația sângelui, și contracțiile musculare, și posturile corporale, și... tot.
Dacă ar funcționa altfel decât exact, ce s-ar alege de noi?
Imaginează-ți corpul tău cu un subconștient indecis:

"Hmmmmm..... inimă nebună..... tic-tac... sau tic-poc? Ăăăăăă....... ce-o fi vrut să zică rinichiul ăsta șiret? Să elimin toxine.... să nu elimin..... ficatul pare cam pervers, nu cred că trebuie să-l mai iau în calcul o vreme.... intenție de ridicare  în picioare, sau semnal fals? Ia să ridicăm întâi mâna dreaptă, să fim siguri că nu-i vrăjeală....."

Ar fi ușor ciudat, așa-i?

Din fericire, subconștientul nu are această dualitate.
Astfel că nici adevărul și nici falsitatea nu sunt răstălmăcite. E o funcție precisă care le discerne.
În ciuda minții conștiente care alege de nenumărate ori să bată câmpii, de parcă ar avea sindrom tourette.

În momentul în care vorbești fals față de ceea ce actualmente gândești – subconștientul înregistrează doar valoarea de falsitate cumulată în manifestare.
Funcții de calcul, asta e.

În momentul în care te ascunzi după cuvinte – subconștientul înregistrează concluzia: lașitate. Atât.

În momentul în care tu înțelegi că interlocutorul tău te provoacă, dar faci pe ghiocelul, te faci că nu te prinzi, îi mai trimiți o bezea, îi mai răspunzi voalat, îi mai dai o perversă, iar zâmbești.... subconștientul înregistrează... surpriză? Ipocrizie.
Valoare de fals.

Și-apoi te miri că ai probleme.
Ai.
Tot ce te compune este unitar. Centrul de comandă este în instanța subconștientă. Astfel că toate celulele corpului tău răspund în tonul pe care-l dai (și) prin acțiunile (și reacțiunile) tale.
Valorile înregistrate de subconștient în urma activității conștiente – se vor regăsi drept comenzi pentru întregul ansamblu care ești.

Am învățat cât de importantă este igiena psihică, greșind mult.
Nu îmi este teamă de greșeală. Din fiecare am câștigat enorm.

Am învățat că pentru igiena psihică este important discernământul atât în vorbit, cât și în tăcere.

Am învățat că dacă nu am ceva bun de spus, cel mai bine pentru mine, pentru alții, pentru însăși Viața – este să TAC.

Am învățat să respect cuvintele, înțelegându-le valoarea creatoare în viața mea.

Am învățat să spun lucrurilor pe nume, atunci când aleg să vorbesc.

Pentru că am învățat cât de important este să mă mențin cât mai aproape de valoarea de autentic. Pentru sănătatea mea fizică și psihică.

Anul trecut, la un moment dat, scriam FII BUN, SAU FII RĂU, DAR FII TU.
Mare dreptate aveam.

Dacă e să am preferințe, prefer de 1000 de ori să mi se spună direct cu aceste cuvinte că sunt o tembelă, sau să mă duc dracului, decât să trebuiască să asist la mieroșenii întortocheate de la Ana la Caiafa, din care tot asta să deduc, că sunt trimisă dracului, dar să mă fac că nu înțeleg, și în loc să pot răspunde onest un "Bine, domnule, m-oi duce, mai beau o cafă și mă duc", trebuie să o-ntorc și eu, din complezență, "Vai, domnule, mare dreptate aveți, dudele-s pătrate și mămăliga face pene, excelentă remarcă, aș mai completa, eventual, dacă-mi permiteți, că există niște fructe, care seamănă cu dudele, dar nu-s dude, care au formă de dudă, deloc pătrată, și, întâmplător chiar ieri am mâncat o mămăligă ce n-a făcut tocmai pene, desigur, aceasta fiind o întâmplare izolată, întrucât nu doresc să vă stric cumva karma, zenul sau feng-shuiul, crezând că am altă părere, doamne-ferește."

Cine mă cunoaște personal știe această ciudățenie a mea: nu reușesc să mă supăr niciodată pe cineva care are putere să-mi spună-n față ceva, chiar neplăcut. Chiar jignitor. Apreciez enorm, dincolo de cuvinte, atitudinea. Fair-playul – față de mine, dar mai ales față de persoana însăși în cauză.
(Cred cu tărie că orice se poate rezolva printr-o discuție onestă, cu cărțile pe față. De asemenea, cred cu tărie că nu suntem obligați nici să ne placem toți pe toți, nici să fim de-acord toți cu toți, nici să discutăm toți cu toți. Dar mai știu că pentru asta este nevoie de detașare.)

Și reușesc să supăr de multe ori persoane care m-ar trimite către doamna mama, dar aleg să mă înțepe – cică - șiret.
Un om are puține secrete față de mine, ăsta-i și blestemul și binecuvântarea mea.
De cele mai multe ori tac și-ntorc spatele.
Dar și când vorbesc, o spun pe-a dreaptă. Deoarece pot. Și stiu deja circuitul. E cel mai sănătos. Pentru mine. Pentru toată lumea. Pentru discuția în sine. Pentru Viață.