miercuri, 3 august 2016

File de jurnal - în noapte



Privesc cu ochii semi-deschiși, în obscuritate, aceeași goangă, trecând prin același loc, ca în fiecare noapte, la aceeași oră.
E traseul ei.
Pe strămoșul său l-am ucis cu sânge rece, într-o noapte, pe la aceeași oră. Își făcea ruta, dar ruta sa traversa camera mea. Iar eu m-am speriat de-o goangă așa de mare. Gândind că ar putea urca pe Maya în timp ce eu dorm, am încălțat un papuc – și-am zdrobit-o fără resentimente.
I-am nimicit în același fel câteva generații. Până mi s-a aprins (finally) un beculeț: Bre, ăștia nu se termină. E ceva dincolo de rătăceală. În toată casa nu există nicio goangă. Doar asta, pe care, oricât aș omorî-o, ea revine. Urmașul ei, urmașul urmașilor ei, sau poate că, de fapt, nu moare niciodată.
Apoi am început s-o observ.

Are tabieturile ei. Exact prin mijlocul camerei, exact la miezul noptii, exact din același loc spre același loc.
Nu sunt mai multe, e una singură, care nu deviază niciodată de la ruta ei.
Am încercat să-i pun capcane, am luat covorul, crezând că-i ține linia. Neam. Tot pe-acolo. Noapte de noapte.
Acum coabităm în pace.
Când o observ, o salut în minte. Și-mi văd de treaba mea.
De Maya nu s-a atins niciuna, niciodată. Sau, daca au făcut-o, au fost inofensive. Mayuca mea n-a avut niciodată bubițe sau iritații.
Oricum, n-ar avea ce să caute în pat. Are traseul ei de la care nu se abate niciodată.

Închid ochii, și refac traseul către Satchinez. Merg cu trenul în gândul meu, și ies pe fereastra larg deschisă, aproape zburând paralel cu trenul.
Ajung în același loc în care văd șoimul.
Un șoim alb, care planează elegant deasupra câmpului de floarea-soarelui. De fiecare dată când trec pe-acolo. Chiar și în visul meu.
În primii ani am crezut că e un semn.
Apoi mi-am dat seama că e un dat.
Ani peste ani.... peste 15 ani.... șoimul cel alb mă acompaniază în drumul meu.
Doar în afara orașului.
În oraș a venit doar când eram însărcinată.
A venit cumva hoțește. Stătea nemișcat într-un pom, privindu-mă fix. Eu mă lungeam pe-o bancă, pe malul Begăi, și meditam. Seară de seară. În același loc. Dădusem și un  nume băncii mele. Îi ziceam "magic spot".
Când s-a simțit prins, a tăiat-o.
Dar nici mie nu mi-a fost totuna. În primă fază am crezut că-i bufniță albă.
Târziu mi-am dat seama că fusese șoimul meu.
Mă-ntreb mereu ce-a căutat în oraș. Traseul lui e altul. Îl știu prea bine.

Deschid ochii. E atât de târziu. Mâine am de făcut selecția la medicamente, dacă-mi semnează comisia repede – poate reușesc să scriu și comenzile la distribuitori, să nu uit de referatul pentru curs, neapărat să-l fac, să nu rămân fără cazare. Andreea, ține minte: R E  F E R A T U L.

Închid ochii. Fascinantă chestie. Există un câmp morfic pe care știința nu-l contestă. Sau acum îl descoperă ca atare. Eu învățam despre el pe la 15 ani. În moduri oculte. Nu. În mod cât se poate de cult și vizibil, despre ocultism. Despre care am înțeles între timp de ce este indicat să rămână ocult. Gizăs. Mare e grădina. Mare, mare rău.

Câmpul ăsta morfic despre care vorbesc biochimiștii moderni - este mentalul colectiv despre care vorbea Jung la vremea lui.
Cred că l-am visat azi-noapte. Sigur el era. Era vocea lui. M-a întrebat dacă mi se rostește numele la liturghii în acest moment. Se poziționase cumva în spatele meu, și-mi vorbea aproape în ureche, peste umărul drept. I-am spus că cred că da, nu știu sigur când am pus ultima dată pomelnice. Mi-a răspuns că s-au terminat cele 40 de zile. Și că e bine să mai pun. Ca și când ar fi făcut el însuși o descoperire științifică, mi-a comunicat: "Este bine să vi se citească numele în timpul liturghiei". Oare de ce am uitat visul până la ora asta? Act ratat? Posibil. Ultima dată a fost cam aspru cu mine părintele. Deși, în fond, chiar asta îmi doresc. O mână fermă de care să știu sigur că mă sprijin de mă-mpiedic.

Deschid ochii. R E F E R A T U L.

Închid ochii. Marea. Marea Neagră. Știi ce este comic? Am iubit alte mări, am locuit pe malul mării, în alte țări, dar niciodată nu m-am bucurat de marea noastră. Un singur întâi de mai l-am petrecut la mare în România. Maxim o oră. Atât.
Habar n-am cum e marea mea, deși iubesc cu tot sufletul marea altor țări.

Da. Posibil să fi trecut 40 de zile de când am pus ultima dată pomelnice. Thank-you Carl Gustav Jung. You're my hero.
Ce chestie extraordinar de fantastică. Tu îmi apari mie în vis, și-mi tot dai chestii folositoare, deși nu cred că am făcut ceva să merit. Ultima dată când te-am visat (și prima, de altfel) – habar n-aveam cine ești. Mi-ai prezentat clinica ta, eu neștiind că tu chiar ai condus una, în  realitate. Și mi-ai spus să iau bine aminte, că într-o bună zi asta va fi treaba mea. Dar eu te-am ascultat doar parțial. Am făcut Psihologia, dar nu lucrez, așa cum mi-ai indicat tu. Fac cu totul altceva. Și tu, în loc să te superi, îmi apari în vis, după atâția ani, ca și când ai lipsit o oră, ca și când nu s-a întâmplat nimic, și-mi vorbești în continuare. Tot ca un profesor – părinte.
Mă jur că sunt impresionată. Și o spun intenționat așa, că chiar am fost o țigancă în raport cu Jung. Mură-n gură mi-a dat. Iar eu lucrez în.... Achiziții publice. Dar el îmi dă în continuare. Nici nu știu cum să mă adresez dacă vreau să-i vorbesc. În vis părem să avem o legătură foarte apropiată. În realitate mi se pare atât de puțin probabil.

O mână fermă.
Niciodată nu mi-am dorit profesori indulgenți. Nici superiori, nici duhovnic, nici în niciun domeniu nu mi-am dorit indulgență. Chiar dacă, poate, în unele momente m-am simțit exasperată. În ciuda felului aproape naiv în care zâmbesc, cred că sunt puțin sado-maso. Adică, nu mă condamn pentru pretenția asta de la mine în viață, de a excela. Niciodată nu aș vrea să mă plafonez. În niciun domeniu în care-mi bag nasul. Dar chiar nu-s și eu puțin comodă, măcar uneori?
Țin minte și acum șocul pe care l-am avut când părintele Serafim mi-a spus să plec în pace că Dumnezeu mă iubește. "Niciun canon, părinte?" "Niciun canon, fata mea. Fă ce faci, că-i bine." Da' ce fac? Ce, Doamne, fac, că numa' ușă de biserică n-am fost.......

Și-acuș se fac doi ani. De când am înțeles cât de ușor se trece dincolo. Doi ani de când încerc să trag cu ochiul pe după valul uitării.

Auzi, cică niciodată să nu renunți la visele tale. Du-te și culcă-te. Cred că mi se aplică. Noapte bună.