duminică, 28 august 2016

Panică

Aveam o intrebare în mine pe vremuri: prostia îl face pe om fricos, sau frica îl face prost?


Asta pentru că pe mine m-a crescut o mamă panicară. De foarte mică am văzut latura asta a unui om, în toate fazele ei. Până la isterie. Cădea pe jos, făcând crize de astm. Părea să moară din clipă-n clipă. Nu ne-a ferit niciodată de imaginile astea. Nu părea să fie conștientă de gravitatea situațiilor pe care ni le impregna în memorie, atât de mici fiind. Nici vinovată nu s-a simțit vreodată. E convinsă și-n ziua de azi că ea este o victimă absolută a unei vieți pline de pericole și nedreptăți.
Când am ajuns la vârsta pubertății, începusem deja să corelez crizele ei cu situațiile de conflict. Conflictele cu tata, în cea mai mare parte. Pe la adolescență am confruntat-o, spunându-i că un om nu poate muri săptămânal, din motive organice, fără să moară, de fapt, niciodată. N-am reușit decât s-o panichez mai tare. Din victimă ce era – s-a transformat în  martiră. Crescând mai mari, frații mei o duceau la urgențe de câte ori avea crize. Și le avea des. Uneori o duceam și eu, dacă cumva eram pe la ei. Eu nu prea am locuit cu ei. Aveam vreo 20 de ani când, într-o ceartă cu ea, mi-a aruncat niște foi în față, pentru a-mi arăta cât sunt de nemernică, având în vedere că îndrăznesc s-o supăr, deși ea este foarte bolnavă. Erau de la ultima vizită nocturnă la urgențe. N-am vrut să le citesc, eram scârbită de victimizările ei, îi tot răspundeam că nu este singurul om de pe pământ care suferă de astm, și că nu se moare din asta, să se obișnuiască odată cu ideea, că-i femeie-n toată firea. Ca un făcut, ea insista să mi le fluture pe la nas, așa că le-am citit, în speranța că încheiem odată. Mi-au picat ochii direct pe cuvântul "psihiatrie". Era un raport al intervenției, și pacienta era redirecționată către psihiatrie. Ea nu citise foile, și era convinsă că ce a discutat cu medicul de gardă a rămas acolo. Dar medicul a scris tot, inclusiv o trimitere către spitalul de boli psihiatrice.
Cu hârtiile în față îmi spunea că nu-i adevărat. Apoi că doctoru-i prost.
Între timp am dus-o și la psihiatru. După alți câțiva ani. De atunci nu mai moare niciodată. Foarte rar mai face crize (în sensul că respiră mai greu), doar atunci când se decompensează și refuză medicamentația (antipsihoticele).

În perioada asta au fost câteva furtuni strașnice. Tot orașul a paralizat. Pe bune. Ca la proști. Dincolo de faptul că s-au inundat câteva zone, și a fost nevoie de intervenția pompierilor pentru a decongestiona situațiile, oamenii, cetățenii orașului, pur și simplu au instaurat o stare de panică, de parcă gata – a venit potopul.
Un taxi liber n-ai mai găsit nici la câteva ore după furtună. Ambulanțele goneau cu sirenele urlând a cataclism. Ore-ntregi. Deși furtuna în sine era potolită demult. Și nu s-au produs accidente, adică nu au fost răniți, pomi căzuți pe oameni sau cine-știe-ce.

Panică.

Puțin ieșiți din zona de confort, doar puțin, și gata. Disperare. Frică. Frica paralizează. Da, acum știu răspunsul la întrebarea care mă bântuia odată.

Frica, panica – blochează cogniția. La propriu.

Se petrec niște fenomene chimice acolo, în creier, în urma cărora, pe moment,
anumite circuite neuronale sunt efectiv întrerupte. Scurt-circuitate. Nu prostia îl face pe om fricos, ci frica îl face pe om prost. La figurativ. Pentru că se instaurează starea de "Fugi să-ți salvezi viața", și nu mai vezi, nu mai auzi. Intri pe pilot automat, la setările de urgență. Și pa. Nu mă refer doar la situațiile fizice, panica nu recunoaște nuanțele circumstanțiale. E un instinct. Poate fi declanșată de la orice. Un cuvânt care rănește, o imagine care deranjează, orice. Chiar și dacă are legătură doar cu un conflict de idei, fără amenințare fizică. Cele mai multe frici ale noastre nu au legătură cu vreo amenințare fizică. Panica blochează. Paralizează. Omul, odată panicat, funcționează înjumătățit. Nu gândește. E setat să fugă, să se salveze. Salvarea psihologică, asta caută omul. Subconștientul nu diferențiază nuanțele circumstanțiale, nici realitatea de imaginație. Nu gândești că e o tâmpenie ce simți, sau că nu ai de la ce să te salvezi. Nu gândești, punct. Acționezi instinctual, indiferent de natura fricii care te cuprinde. De regulă dai și fugi. Sau doar fugi. Fugi în tine, de tine. Teama de a nu fi rănit provoacă răni îngrozitoare. Toate datele sunt strict ipotetice, însă creierul le înregistrează, indiferent de natura lor, drept adevăruri. Ca și când deja ai trecut prin ele.
Spre exemplu, dacă privești la televizor oameni mâncând, în creier se activează exact acei centri care sunt activi când mănânci de-adevăratelea. În creierul tău, toate au valoare de adevăr. De fapt petrecut. Albert Ignatenko spune că, poate cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru tine, este să filtrezi emisiunile și filmele la care te uiți. Pentru că absolut tot ce privești se înregistrează-n tine ca petrecut deja.

Panica blochează cogniția. Indiferent de natura ei. Mori în tine, puțin câte puțin, cu fiecare frică pe care o trăiești, de orice fel ar fi ea.
Și avem milioane de frici de-a lungul unei vieți. Cele mai multe nu au nicio legătură cu realitatea. Cu cât ne lăsăm duși de valul unei iluzii, cu atât se-nmulțesc. Ca-n filmul cu gremlins. Dai puțină apă pe ei – din zece se fac o sută.
Fiecare frică trăită atrage alte 10 după ea. Fiecare zece frici, nasc alte 100.

Majoritatea ne găsim motive incombatabile pentru fricile noastre. Ni le apărăm ca pe niște comori de preț. Negociem totul, orice, orice, până la frică. Frica nu se lasă negociată, panica paralizează, acolo e capătul rațiunii.

Majoritatea ni le hrănim, nu cumva să scăpăm de vreuna, le amplificăm, le dăm energie, să crească mari, sărăcuțele, că-s ale noastre.
Și ele cresc. Mâncând din sufletul nostru, din energia și-așa șubredă, că-n zilele noastre și aerul, și mâncarea, și băutura, și tot este poluat, modificat chimic, golit de informația vitală, artificial.

Panica.
Stare oarbă, mută, surdă, care anulează rațiunea, golind organismul de energie, care se redirecționează aproape în întregime către fugă – salvare. Procesele chimice se modifică-n tot corpul, pornind de la creier. Transpirație, puls accelerat, pupile dilatate, gură uscată, tremur, gândire tulbure.

Tu câte frici ai?
Și ce faci cu ele? Cât de atașat ești de fricile tale? Le hrănești? Sunt bine-sănătoase? Totul sub control? Controlul tău, sau controlul lor?


Da, da, am încheiat. 
Nu, nu am un antidot pentru frică. 
Fiecare are baze diferite, fiecare cu demonii lui, cum ar veni. Fiecare cu leacul lui. 
Dar pot să garantez că – da, există leac. 
Trebuie doar să vrei. Să vrei-vrei. 
Când ai vrut – găsești varianta optimă pentru tine, oricine ai fi.

Sănătate!