duminică, 11 septembrie 2016

Neuroplasticitate

„Surdul, când vede dimineața cocoșul cântând, crede că acesta cască"

Mare vorbă. Un rezumat al chintesenței psihismului. Există o tendință automată de a acoperi golurile de înțelegere, de a petici. De a grupa, și a eticheta raportând la ce există deja în mental, chiar dacă nu "se pupă" întocmai.

Folosim mult cuvântul "realitate", dar realitatea nu prea-i reală, așa cum o considerăm noi. Realitatea este o reprezentare subiectivă. Ce înțeleg  eu, ce înțelegi tu, ce înțelege nea' Miron – este, de cele mai multe ori, total diferit. Din fix acceași realitate.

Mai grav este că, atunci când nu înțelegem ceva, direct catalogăm drept "prostie", "aberație", "non-sens", sau, în funcție de limite - "malefic", "vrăji", "piază rea".

Spre exemplu, eu când eram de vreo 14 ani, avem un șarpe. De fapt un șerpișor de apă. Acela nu este veninos. Nu este nici mare.
Dar mi s-a dus repede vestea că sunt "satanistă". Nici măcar nu m-a deranjat. N-aveam niciun complex cu privire la eticheta asta. În schimb, țin minte că m-a rănit foarte tare când cineva mi-a spus că se vorbește despre mine că sunt "simandicoasă". Asta după ce am aflat ce înseamnă acest cuvânt.
Bine-nțeles, n-am fost nici simandicoasă. Dar categoric am părut așa în ochii unora.

Între timp am învățat să mă detașez de etichetele semenilor mei. Detașându-mă de nevoia mea de a mă defini prin etichete. Oricum le am pe toate. De-a lungul unei vieți, de-a lungul atâtor roluri pe care și le asumă un om (rolul de copil, rolul de frate, rolul de prieten, rolul de vecin, rolul de coleg, rolul de elev, rolul de părinte, etc...etc...) – cu toții suntem, măcar odată, câte puțin din fiecare epitet.
Cine spune "eu niciodată"- trăiește în minciună.
Și de regulă cine strigă mai tare că "el niciodată" nu ar fi cumva, sau nu ar face ceva – fix acela va fi, sau va face, la un moment dat, acel ceva. E testat.

Catalogăm. Așa e setat mentalul să facă. La fel ca un soft de computer. Are engramate niște setări, un set de algoritmi, și cu aceștia prestabiliți calculează tot ce intră și iese. Ceea ce nu recunoaște ca făcând parte din propriul sistem – cataloghează drept "viruși". "Malware".

De fapt, toate experiențele noastre se bazează pe catalogare. Ele sunt neutre, pe cuvânt (experiențele). Pentru fiecare – interpretarea este individuală. Subiectivă. În funcție de croiala fiecăruia, în funcție de starea de moment a fiecăruia, în funcție și de interesul momentan.
Uite, ploaia. Uneori o plac, uneori o detest. Cafeaua. Dimineața fără cafea, pentru mine reprezintă imaginea iadului. Dar după ce am băut deja trei într-o zi, la a patra strâmb din nas. Nu mă mai trage inima. Sunt sătulă. Aceeași cafea. La prima oră miroase divin. Către după-masă deja miroase diferit. Poate să fie cea mai bună cafea ever.

Catalogăm în funcție de propriile cunoștințe, stări, dispoziții.

Golurile de înțelegere le acoperim cu petice din propriul bagaj. Dacă n-avem petice care să se potrivească – băgăm la categoria "malware".

Eu, când ascult oameni dezbătând politică, tot ce înțeleg este aproximativ: "Ajjjfdsgdfbjer gjkdsdgffgrșgdjhiroieryfg vfbgfotiutoincdkjdngfdhgfgfjbchjfvgreswwj, aaaaaaaajjjjjjjjkkkk..... tthkjhfbosidcndjklrtiudejukh!"

Bun, sunt un om asumat, și nu mă bag, man. Unde nu-mi fierbe oala – am învățat să nu mă bag.
Dar nu toți facem asta.
Și de fapt, nimeni nu este întotdeauna conștient de limitele înțelegerii sale.

„Surdul, când vede dimineața cocoșul cântând, crede că acesta cască"

Ăștia suntem. Toți.

Ai încercat vreodată să privești imagini filmate, fără sunet? Este extraordinar de încercat. Să vezi ce înțelegi fără discursul omului. Să-i vezi doar posturile corporale, gesturile, contextul în care le face, etc...

Ai încercat vreodată să asculți doar sunetele, fără a vedea imagini? Pur și simplu să auzi fără a avea in formația vizuală cu care să corelezi sunetul.
Merită încercat.
Pentru plasticitatea creierului.
Neuroplasticitate.

Știi? Cu cât creierul este mai antrenat spre a crea conexiuni, sinapse, cu atât tendința de a cataloga din topor dispare. Nevoia de a petici golurile de înțelegere dispare. Dispare, pentru că rutele neuronale nu mai sunt rigide. Patternurile comportamentale își pierd din natura restrictivă.

Eu, când eram o puștoaică, ascultam la televizor, și la casetofon  UB 40. Le spuneam "U BE PATRUZECI", clar, pentru că nu le zicea nimeni pe nume, numele apărea scris la sfârșitul melodiilor, sau pe carcasele casetelor.
Și apoi, au început emisiunile de divertisment, și am avut un șoc să aflu că nimeni nu le zice U BE PATRUZECI, ci IU BI FORTY.
Băi, fir-ar! Păi mi-a luat muuuuult, mult de tot să mă obișnuiesc cu IU BI FORTY. Chit că așa se spune corect, în mintea mea obișnuința prima corectului.
Și așa este în mintea tuturor.
Pe asta se bazează și reclamele. Pe faptul că omul este tentat să placă \ prefere \ aleagă lucrurile care îi sunt familiare. Chiar dacă sunt reclame enervante. Subliminal, se creează conexiunea. Devine familiar. Tot ce este familiar primează. Poate fi greșit, nesănătos, dăunător, inutil, ridicol, sau oricum.

Ăsta este motivul pentru care este atât de important să nu renunțăm niciodată la citit, la studiu, la a învăța și a face lucruri noi, la a experimenta.
Pentru neuroplasticitate.
Proces care reverberează în tot universul personal al unei ființe, de la cele mai simple funcții vitale, până la cel mai complex proces, acela al gândirii.

Câteva exerciții utile: ascultatul în beznă (sau cu ochii închiși), privitul fără sunet, mâncat \ scris cu mâna stângă (sau dreapta, în cazul stângacilor), compunerea, cu ochii închiși a unei imagini cât mai aproape de adevăr, din ce în ce mai complex (dacă inițial creezi un băț de chibrit, în timp compui obiecte sau imagini mai ample, cu cât mai multe detalii), sportul de orice fel, cititul cât mai des, cât mai mult, rezolvarea de rebusuri \ integrame \ anagrame, etc..., jocurile minții (table, șah, etc), învățarea, indiferent de domeniu, memorarea de lucruri noi, și nu în ultimul rând – stimularea imaginației creative.

PS: Tu în ce parte vezi că se învârte tipa din imagine?
Știi că este vorba de iluzie optică, și că depinde de felul în care privești tu? Dacă ți se pare că piciorul care atinge pământul este cel stâng – vei fi sigur că ea se învârte în direcția acelor de ceasornic. Dacă, însă, o percepi ca fiind cu dreptul pe pământ, vei fi garanta că ea se învârte în sens antiorar :)