duminică, 30 octombrie 2016

De-ale iubirii valuri



Am un frate mai mic decât mine cu șapte ani. Și unul cu trei ani mai mic decât mine. Mijlociul are o soție, o căsnicie fericită. E echipă cu soția lui. Știi cum? Mă și când au fost la cuțite, poate, unul cu altul, de-afară n-ai văzut altceva decât o pereche unită. S-au certat în casa lor, și de-acolo n-a ieșit niciodată. Și nici ei n-au ieșit. Nici ea n-a dormit la mama de necaz, nici el n-a dat bir cu fugiții. Acolo au rămas, curjoși amândoi, unul lângă celălalt, până s-a făcut soare la loc. 
Juniorul are o relație serioasă, că așa se denumesc încă, la fel ca pe vremea mea. Dar se ceartă des. Se ceartă rău, cu pasiune, cu scântei. Foc și pară-n jurul lor când e supărare-ntre porumbei. N-am cum să uit niciodată cum i-am rugat eu într-o după-masă să vină cu mașina după mine la lucru, că leșinasem și mi-era teamă să merg singură acasă. Am urcat în mașină, ei tăceau, eu, la fel tăceam, mă gândeam că-i tăcere pentru că nu se așteptau să fiu eu așa, eu tăceam că mi-era greu și să-mi țin capul drept, plus că mă rodea un fel de ciudă pe mine, că clacasem.
 
Și dintr-o dată, în timp ce frate-miu accelerează, ea deschide ușa de la mașină și își ia avânt să se-arunce din mers. Frate-miu o prinde din zborul căderii, o trage înapoi, ea îl pleznește, el ține cu o mână volanul și cu alta dă-napoi, și dintr-o dată se zvârle din nou în ușă, o deschide, și dă să se-arunce de-a rotogolul.
În timpul ăsta mașina tot mergea, nu-ți imagina c-a frânat zbanghiul, că n-a făcut asta, mă tot gândeam că confundă frâna cu accelerația, că-i tot ziceam cu un simulacru de voce insesizabilă să apese cealaltă frână. Nu mă auzea nimeni, oricum, că ei și răcneau în timpul ăsta. Jur că n-am înțeles o iotă. Și-mi tot ziceam în cap că oi fi leșinat la loc, și astea sigur sunt halucinații, gizăs, chiar sunt grav bolnavă.
Mă și calculam: deci când am urcat în mașină, amândoi erau liniștiți, și deci, dacă mașina stătea pe loc, ea ar fi putut să coboare civilizat, și, fiind în poarta unui spital, cu atâta lume în jur, ar fi putut să dispară imediat dacă chiar dorea să plece. Clar, nu are nicio logică, e halucinație, fetiță, ejpraf.
A trecut un semafor pe roșu, în plin centrul orașului, unde traficul nu iartă, a virat stânga, fără să lase nimic în față, timp în care, printre tentative repetate de aruncături din mașină, se loveau ca demenții. Parte-n parte-și dădeau, tată. Jur că n-am putut să intervin. Unu – pentru că n-aveam vlagă-n mine nici să mă țin pe mine dreaptă, și doi – pentru că nu aveam ce naiba să le fac, eventual să fi avut un gun la mine să dau un foc să-i șochez, că altfel.... ei erau prinși rău în filmul lor horror.
Când aproape să-i reușească (viitoarei) cumnate săritura din mers – a frânat și el. Urlau ca doi muribunzi.
Doar imaginează-ți: în centrul orașului, pe un pod, paralel cu liniile de tramvai, noi, parcați ușor, doar ușor perpendicular cu trotuarul, aproape paralel, mașina se zguduia de ziceai că acuma-i prăpădul, din două una – ori cutremur, ori hard sex, o ușă deschisă din care tot ieșeau picioare în aruncătură, iar intrau, iar ieșeau, și urlături. Mai mult își strigau numele, dar mai răzbea și câte-un "te urăsc", "nu fă asta", etc....
Acuma, io – mi-am ascultat cumințică instinctul de supraviețuire, și-am ieșit cătinel din mașină. Nu puteam să-i las așa, sunt ai mei, și gândeam la următoarea mișcare: să sun la poliție să-i potolească, sau să ard etapele și să sun direct ambulanța, că tot acolo se-ajungea la cum evoluau evenimentele. Dacă nu ei, dar eu sigur. Frate-miu striga la mine să-i împing picioarele-n mașină, ea dădea din picioare frenetic, el o imobilizase cumva cu brațele așa încât să nu poată sări din mașină, eu, cu același simulacru de voce insesizabilă îi ziceam s-o lase să plece, că mașina nu mai e în mers, nu mai este în pericol. El urla: împinge-i picioarele odată și închide ușa!!! N-o las să plece așa, o să plece după ce se calmează!!!!

La un moment dat, am intrat într-un fel de regresie. Mă vedeam aievea în urmă cu 10 ani, eram eu deasupra mea, într-o dimineață de după revelion, eu la volan, tatăl lui Maya în dreapta, ne certam. Rău, rău ne certam, și pe măsură ce ne contram, eu acceleram, iar el îmi urla obsesiv să opresc mașina că murim. Asta mă enerva mai rău, și-n loc să opresc, eu acceleram, că n-aveam decât 190 la oră, ce naiba, pussy, las' că-ți arăt eu cum e viteza, nu 190 la oră. Îmi vedeam chipul de maniacă, îl vedeam pe el speriat ca naiba, și mă oripilam de mine.
Mulți ani mi-a reproșat de-atunci că am vrut să-l omor, iar eu am râs de fiecare dată. Îl făceam pisicuță, că, în amintirea mea lucrurile derulau altfel, a fost doar un raid pe adrenalină, atât.
Când am oprit mașina s-a dat jos și-a mulțumit lui Dumnezeu că a scăpat. A urcat în mașina unor prieteni, și eu am condus singură până la Timișoara. Mi-a dat 800 de telefoane, și dacă lui nu i-am răspuns, a pus-o pe maică-sa să mă sune, îngrijorat că poate am pățit ceva în drum spre casă.
Mă-ntorc din nou în realitatea prezentă, juniorii își dau în continuare, dar parcă tot pe lângă nimeresc, se zbat, se zbat ca niște nebuni, închid ochii să-mi recapăt imaginar un echilibru ce părea să-mi alunece printre degete, și ajung din nou deasupra mea, tot în mașină, înainte să opresc. Nu.... nu.... vreau înapoi la nebunii ceilalți, hai Andree, pleacă, hâș, dispari, nu te suport, nu mai vreau! N-am de ales și îmi privesc ființa în miezul șocului de adrenalină, că nu pot numi altfel starea de-atunci. Direct eram nebună. Fața mea era a unei maniace. Încerc să mă ating, dar trec prin mine, n-am nicio autoritate, sunt doar o ceață a viitorului ce-și privește neputincioasă trecutul zbuciumat.
Mă-ntorc în prezent, sunt disperată de neputință, o apuc pe fată de cap, mă apropii de fața ei la un centimetru, și-i spun pe un ton ferm: calmează-te, acum calmează-te, în clipa asta. Stai frumos în mașină fix 3 minute până ajungeți acasă, te calmezi, apoi faci fix ce dorești. Fugi, mergi liniștită, faci tumbe până acasă, fix cum vrei. Dar acum taci și bagă picioarele-n mașină pân-acasă. Trei minute maxim.
A făcut ochii atât de mari încât mi s-a rupt inima. Tot eu??? Eu??
Da, tu. Da. Tu să pui frumos picioarele, acum, că mă lovești, și să mergeți frumos acasă, încercați să nu muriți încă o stradă în drum drept, și-apoi faceți ce vreți. Nu ai voie să te arunci din mers din mașină, nu ai voie să pui viața nimănui în pericol, nici măcar pe a ta. Nu ai voie. Hai, acas' cu voi.
Am închis ușa de la mașină și le-am făcut semn să plece, ca un rutierist în exercițiu. Apoi am plecat șontâc – șontâc pe jos. Claxonau după mine să urc în mașină, dar, tot ca un rutierist, le-am făcut semn să-și vadă de drumul lor.

Nu doar că mi-era teamă că vor continua până-n primul pom, dar eu acum aveam de liniștit o fiară din trecut.

Un secol a părut să dureze să traversez podul. Și-n timp ce mergeam, curățam. În timp ce vorbeam cu cumnata, trăiam în dublu. Vorbeam cu mine. Cu dementa de la volan care o călca peste 200, și părea să se și amuze de frica celui de lângă ea. Și dementa a frânat. Regulamentar, într-un loc de refugiu.
De-acum vorbeam cu mine. Îmi spuneam calm ce om bun sunt eu de fapt, și cât de bună-i cumpătarea. Ce frumoase pot fi diminețile de după revelion, și ce minuni voi trăi eu chiar peste întâmplările alea ce păreau atunci atât de dramatice. Multe mi-am povestit eu mie. Tot drumul mi-am povestit, blând și așezat, în timp ce eu-trecutul conduceam din ce în ce mai relaxat. M-am acompaniat frumușel până-n fața blocului, și-am așteptat până a sunat mama-soacră. Apoi am plecat în viața mea. Copilașul meu născut chiar într-o zi de revelion mă aștepta cuminte acasă, acușica era ora să se trezească din somnul de după-masă.

.... Am avut această ocazie unică să mă confrunt eu cu mine, să mă văd aievea cu ochi înțelepți, și să-mi vorbesc eu mie în spirit de-mpăcare. Eu cu mine să mă-mpac.
Față-n față.
Am avut ocazia să-mi privesc în ochi fiara dezlănțuită și s-o liniștesc, povestindu-i tot ce avea nevoie să știe în acele momente: nu peste 10 ani, nici peste doi, ci fix în clipele alea de zbucium interior și haos.

O perioadă am uitat complet ce a urmat acelei dimineți. Acum îmi amintesc. Am stat câteva zile departe de tot. Și-am visat un vis ciudat. Atunci n-avea sens, dar acum are. Acum, trăind întâlnirea aievea, visul are însemnătate. Nu-i ușor s-ajungi la tine. Nu atunci când tu fugi de orice te-ar putea pune față-n față cu propriii demoni.
Da, a fost o intervenție. A fost propria mea intervenție peste bariera timpului.

Vrei să știi ce mi-am spus, printre multe altele?
Mi-am spus că atunci când alegi să formezi un cuplu cu cineva, este important în fiecare clipă să nu uiți că faci parte dintr-o echipă. Indiferent de problemele care, inerent, apar de-a lungul timpului. Că n-am auzit încă de vreo pereche care chiar să nu se mai calce pe coadă din vreme-n vreme. Că așa suntem construiți. Diferiți, dar cu un punct de complementaritate.
Trebuie doar găsit punctul. Acolo-i șmecheria.
Și că secretul cuplurilor longevive și fericite ăsta este: spiritul de echipă înrădăcinat bine între două persoane diferite, dar complementare. Te mai cerți, te mai împaci, dar atât cearta cât și-mpăcarea să fie-n doi, pentru doi. Nu separat. Adică tu în tine nu renunți la celălalt, nu-i cauți greșeli ca să-l faci vinovat de crimă-n relație, că nu e competiție, nu e, e unime, sunteți doi în aceeași tabără. Amândoi vreți să meargă, amândoi vă iubiți. Nu face complet de judecată din relația ta, c-o ucizi, și te ucizi pe tine, ca individ care, de fapt chiar își dorește această relație. Și dac-o dorești, fii în ea. Fii, că nu te oprește nimeni cu excepția ta. Tu cu demonii tăi interiori care-și urlă complexele, și cer sânge pentru dureri mai vechi. Dar durerile vechi nu sunt vina partenerului tău de viață, și nu repari nimic din trecutul tău distrugând o relație în care ai intrat cu drag și dorința de a funcționa. Nimic nu funcționează atunci când, în loc să te focusezi pe iubire, s-o hrănești, s-o crești, tu te focusezi pe greșelile partenerului tău. Relația nu este competiție. Nu așa se repară ceva, apăsând cu piciorul pe capul celuilalt, căutând ocazii de reproș și bosumflare, căutând să-ți arăți imaculata ta nevină, așa doar se ucide, se ucide entitatea relație, se ucide omul de lângă tine, se ucide propriul suflet care tânjește după armonie, iar armonia se face cu armonie. Așa cum salata de cartofi se face cu ... cartofi. Echipă. Între doi oameni care se iubesc și doresc să fie împreună. Îți asumi asta, și te comporți ca atare. Nu faci pe mimoza ofticată la fiecare adiere de vânt, nu o termini de fiecare dată când nu-ți convine un cuvânt ca după două zile să te sucești că vrei-napoi, că, de fapt, iubești și vrei să treci peste. Trece din prima peste, că știi ce vrei. De-aia ești acolo, că vrei. Atunci numești relație ce ai cu cineva, când deja știi ce vrei. Asumă-ți. Fii bun cu tine și nu-ți pune singur piedici, nu-ți faulta partenerul cu isterii de moment, că astea se-adună, se-adună, și într-o bună zi te trezești singur, tu cu tine și cu dracii tăi. Și-apoi acuzi că n-ai fost înțeles, că tu de fapt ți-ai fi dat și viața pentru iubirea ta, și ea, iubirea, te-a lăsat pe tine prea ușor. Dar tu n-ai vină, că i-ai demonstrat de o mie de ori că ea greșește între voi doi, și ai avut dreptate de fiecare dată. Na, să-ți fie de bine cu dreptatea ta cu tot, ia-ți-o și fă dragoste cu ea atunci.

Printre altele, astea mi le-am spus.

În rest le-am vorbit dracilor din mine. Ca să fie bine acolo de unde pleacă toate sămânțele de scandal cu oricine altcineva. Le-am arătat puterea lui Te iubesc și s-au dus de bună-voie în treaba lor. Nimic rău nu se duce cu conflict. Nu există așa ceva – luptă cu răul. Este o aberație. Ca să scapi de-un rău, aduci un bine. Nu poți să lupți contra luptei. Faci pace. Atunci lupta încetează. Când faci pace. Faci pace în tine întâi. Ca să te poți manifesta fără conflict. Cât zace-n tine conflictul – orice te poate stârni. E conflictul tău și n-ai unde să fugi de el. Așa că faci ordine-n tine, acolo unde știi că doare și se cere împăcat. Și-apoi le vezi diferit pe toate. Că filtrele tale sunt de-acum eliberate de un strat de mâzgă.
Pare simplu cum o spun așa, una după alta, la foc rapid, ca și când ți-ai zis două chestii și gata – ești ca nou. Nu e. Nu vreau să te mint, nici să fac pe intelectuala idioată, fluturând isteric o teorie goală.

E greu. E de muncă. E de insistat, de răbdat, de acceptat chestii care dor, nimeni nu și-a rezolvat viața-n două mantre.

Dar e cel mai bun lucru pe care-l poți face vreodată pentru tine.

N.B.: Dă click pe melodie și ascult-o. S-o asculți, nu doar s-o auzi.