sâmbătă, 29 octombrie 2016

Dumnezeul meu



Eu cred că Dumnezeu este un subiect foarte intim. Chiar dacă este Unul și Același pentru toți, în Adevărul Său, El este diferit pentru fiecare în parte, în percepția personală. Am stabilit deja că lumea noastră este una a percepției personale, a interpretărilor. Întâi au spus-o filozofii, apoi psihologii pionieri, apoi fizicienii moderni.



"Extraordinara experiențã realizatã de o echipã de cercetãtori . compusã din fizicienii Alain Aspect, Jean Dalibard și Gérard Rogère . de la Institutul de opticã teoreticã din Paris ar putea fi una dintre descoperirile cele mai semnificative ale acestui secol. Concluziile sale au pus capãt uneia dintre dezbaterile cele mai vechi ale istoriei științei și au pus în dubiu anumite postulate fundamentale care serveau la definirea a ceea ce noi numim «realitatea».
Echipa lui Aspect a confirmat în mod strãlucit teoria cuantelor, altfel spus, studiul materiei la nivel infra-atomic.
...Pe scurt, experiența lui Aspect aducea dovada uneia dintre urmãtoarele douã posibilitãți: sau realitatea obiectivã nu existã, și a vorbi despre lucruri și obiecte având o realitate în afara spiritului unui observator este un nou nonsens; sau este posibilã o comunicare mai rapidã decât lumina cu viitorul sau cu trecutul. Asupra acestor douã puncte, concluziile experienței lui Aspect sunt fãrã echivoc. Nu este vorba de propunerea unor ipoteze! Una dintre aceste două opțiuni trebuie sã fie acceptatã acum ca un fapt."


Zice Michael Talbot (fizician) în introducerea cărții sale "Beyond the Quantum".

Experiența la care face referire fizicianul, este celebrul experiment cu fotonii de lumină, care, despărțiți la o distanță de 10 kilometri, au avut reacții identice, cu toate că s-a acționat asupra unuia singur. Ca un fel de "telepatie cuantică", așa cum se exprimă cel mai bine cercetătorii.

Mai vreau să vă redau un dialog purtat între un filozof francez, Jean Guitton, și doi fizicieni – Grișa Bogdanov și Igor Bogdanov:


"G.B.: ...Fizica nuclearã ne aratã cã la nivelul nucleului atomic trebuie sã întâlnim particule numite «elementare», în mãsura în care nu existã nimic «mai mic» decât ele: quarkurile, leptonii și gluonii. Dar din ce «material» sunt fãcute astfel de particule? Care este «substanța» unui foton sau a unui electron?
Pânã la mijlocul secolului, nu se știa sã se rãspundã la o astfel de chestiune. Anterior, puteam judeca prin puterea a douã mari «instrumente» de gândire, care sunt teoria relativitãții și mecanica cuanticã. Or, o descriere completã a materiei implicã o fuziune a acestor douã teorii într-un ansamblu nou. ...Astfel, dupã ani de tatonãri și eforturi, a apãrut ceea ce numim «teoria cuanticã relativistã a câmpurilor».

J.G.: Ceea ce ne apropie, se pare, de concepþia spiritualistã a materiei...

I.B.: Exact. În aceastã perspectivã, o particulã nu existã prin ea însãși, ci numai prin efectele pe care le genereazã. Acest ansamblu de efecte este denumit «câmp». Astfel, obiectele care ne înconjoarã nu sunt altceva decât ansambluri de câmpuri (câmp electromagnetic, câmp gravitațional, câmp protonic, câmp electronic); realitatea esențialã, fundamentalã, este un ansamblu de câmpuri care interacționeazã în permanențã între ele.

J.G.: Dar în acest caz, care este «substanța» acestui nou obiect fizic?

I.B.: În sensul strict al cuvântului, un câmp nu are o substanțã, decât ceva vibratoriu; este vorba de un ansamblu de vibrații potențiale la care sunt asociați «quantonii», adicã particule și mai elementare de diferite naturi.
...Aceasta revine la a spune cã «fondul» materiei este de negãsit, cel puțin sub forma unui «ceva», ca ultimã pãrticicã a realitãții. Noi putem cel mult sã percepem efectele generate de întâlnirea dintre aceste entitãți fundamentale prin efectele lor fugitive, fantomatice, despre care spunem cã sunt «interacțiuni».

J.G.: Prin urmare, cunoașterea cuanticã pe care o avem asupra materiei ne conduce la a înțelege cã nu existã nimic stabil la nivel fundamental: totul este în perpetuã mișcare, totul se schimbã și se transformã fãrã încetare, în cursul unui balet haotic, indescriptibil, care agitã frenetic particulele elementare. ...Ceea ce voi numiți «câmp» nu este altceva decât o fereastrã deschisã cãtre ultimul plan mult mai profund, care este poate Divinul. ...Sub acest voal, existã o realitate stranie, «profundã»; o realitate care nu ar fi fãcutã din materie, ci din spirit....."


Na, ca să vezi cu ce se ocupă oamenii serioși în zilele noastre.

Prin prisma acestor concluzii, eu, personal, pot trage o singură învățătură, mare și lată. Aceea că, a vorbi despre un adevăr fundamental, este, până la urmă – o chestie foarte personală. Fundamentele ființei mele diferă în percepție și înțelegere de ceea ce percepe și interpretează oricine altcineva.

Este și o chestie de alegere. În fond, avem câteva documente care vorbesc despre un Adevăr universal. Peste tot în lume există, independente unele de altele, și toate vorbesc, chiar dacă în limbi diferite și diverse moduri de expunere - despre existența unui Creator omniprezent, omnipotent, etern, adică fără început și fără sfârșit, nemărginit.
Suntem atenționați că, prin prisma mentalului formatat liniar, omul nu poate înțelege în totalitate Ființa și Realitatea Creatorului, care este nonliniar.
Așa cum nu vedem, deci nu înțelegem spectrul infraroșu sau pe cel ultraviolet. Sunt frecvențe ale luminii care sunt sub sau peste pragul nostru liminal. Subliminale. Ele există, dar pe o frecvență dincolo de formatarea noastră vibrațională a percepției.

Și este o alegere. Spre exemplu, noi suntem trei copii la mama. Eu sunt cea mai mare, și mai am doi frați. Acasă nu am primit o educație spirituală. Adică am primit una, prin lipsa ei. Ba chiar tata ne spunea că nu există niciun Dumnezeu, și că cei care vorbesc despre așa ceva sunt niște reduși mental.
Ca sa fac o paralelă, tata de asemenea are doi frați. O soră și un frate, Dumnezeu să-l odihnească-n pace. Sora lui crede cu tărie în Dumnezeu, și are experiențe la limita paranormalului (nu știu ce se mai poate denumi paranormal în cadrul noilor paradigme din știință). Tata s-a poziționat la polul opus. Nu crede, nu dorește, nu și nu. E o aberație retardă.
Eu cred, și am experiențe, de asemenea, la limita paranormalului, în timp ce fratele meu mijlociu, fix ca tata. Pentru el nu există Dumnezeu, decât o mare și grosolană minciună menită să manipuleze o masă de oameni retardați.

Pentru fiecare dintre noi, ceea ce credem pare a fi cel mai adevărat adevăr.

Și pentru cei care cred în Dumnezeu, realitatea diferă de la om la om. Unii cred într-un Dumnezeu – persoană, cu aceleași caracteristici ca ale omului – carne, care stă undeva în cer, pe-un jilț aurit de nori divini, cu un baston în mână, baston cu care-și altoiește robii când o iau pe arătură. Unii cred într-o forță a Universului care nu are nici chip nici personalitate.
Nicio categorie de crezători nu poate și nici nu dorește să iasă din propriile paradigme, care, odată formate cu titlu de credințe, au tendința să devină inflexibile.

Cert este că Dumnezeu este cea mai intimă parte a unui om. Este legătura omului cu adevărul și supraviețuirea propriei ființe. Poți să-i contești orice, orice, mai degrabă îl contești pe el ca persoană, decât să-i contești adevărul sau forma Creatorului său, acelei părți – legătură din el cu supraviețuirea Eului, cu eternitatea vieții, sau, cel puțin durabilitatea ei dincolo de viața efemeră în trup.

Ai spune că e ridicol, câtă vreme există oameni care aleg să creadă într-un Dumnezeu punitiv și maniaco-depresiv care-i pedepsește pentru toate inepțiile posibile și imposibile, și care-și fac un calvar al slugărniciei din viață, pentru a-I face pe plac unui Creator narcisist.
Ei bine, nu e. Pentru că, pe nivelul formatării cognitive, adică prin prisma patternurilor de gândire deja formate din fragedă copilărie, acel om, acea categorie de oameni au aceste tipare judicative. Nu poți să vrei cu o Dacie 1310, spre exemplu, să câștigi o cursă unu-la-unu cu un BMW, chiar și de generație mai veche. E o chestie de setări. Nu e că mașina nu vrea, de-a dracu' ce-i ea, sau că șoferul e prost. Este o diferență de formatare inițială. Și omul, cum e învățat să perceapă realitatea, așa o percepe, indiferent de topicul discuției. Dacă mama și tata l-au crescut persecutându-l, ba chiar, poate, spunând des că Dumnezeu poate să-l bată pentru răutățile lui, omul și-a format un tipar judicativ al victimei, astfel că, va fi o victimă în raport cu TOT. Inclusiv cu Dumnezeu. Realitatea este o interpretare. Una foarte personală.

Dumnezeul meu, la început, în prima copilărie, a fost mai degrabă un Dumnezeu – persoană. Pentru că, în câteva experiențe, L-am abordat astfel. L-am perceput ca persoană, unu-la-unu. Fiind foarte mică, nu mi-am pus întrebări. Am luat totul ca pe o normalitate intrinsecă. Apoi a urmat discursul tatălui meu, și contactul cu societatea care, evident mi-a zdruncinat realitatea din rădăcini. Repede am constatat că fiecare are o interpretare diferită cu privire la divinitate. Și atunci am început să mă întreb cum este posibil ca Dumnezeul meu – Persoană să fie atât de rău încât să stea ascuns de restul oamenilor de pe pământul ăsta, și să-i lase să se zbată fiecare într-o noapte a minții fără scăpare. Și-am fost supărată pe El. Apoi am fost supărată pe mine. Pentru că eram singura cu experiențe diferite de orice auzeam în jur, am început să mă contest pe mine. Eram prea mică și luam lucrurile așa cum mi se dădeau. Anume că nu există nimic dincolo de percepția fizică. Și că adevărul trebuie să fie unul singur. Și că cei mari știu mai mult. Apoi am mai crescut, și am început să citesc. Ceea ce părea o bătaie de Dumnezeu, și anume atmosfera traumatizantă din familia mea, certurile, scandalurile, dezastrul, până la urmă s-a dovedit a fi, pentru mine, motorul principal în Calea pe care aveam s-o urmez. Mă refugiam în cărțile mele. Citeam, citeam, citeam.... Mi-am deschis mintea. Am trecut prin atâtea realități, încât am înțeles fără urmă de îndoială, că realitatea este formată din sute, mii, miliarde de realități personale. Și-am revenit la mine, cu sufletul împăcat, eliberat de povara unei anormalități închipuite. Am revenit la Dumnezeul meu, care, între timp mi-a revelat un adevăr nemaipomenit de simplu, și în același timp – destul de greu de înțeles fără o pregătire minuțioasă în tainele psihismului: anume că El este și Personă, și câmp energetic ce pare impersonal, și oricum poate un om să-L descrie, în funcție de capacitatea fiecăruia de a percepe și de a interpreta. Și că este bine, indiferent de termenii în care apare în mentalul unui om. Că legile unui Univers vibratoriu pot fi înțelese puțin câte puțin, și că nu este câtuși de puțin important ca omul să-L înțeleagă în termeni liniari pe El, ci mai degrabă este vitală înțelegerea unei legi a Binelui. Dacă fiecare om în  parte ar lucra cu propria persoană în legea Binelui, nici n-ar fi nevoie să-L înțeleagă pe El. Cu toate că L-ar înțelege, din ce în ce mai mult, ca efect al propriilor acțiuni. Iar Binele nu trebuie, sub nicio formă forțat, pentru că n-ar mai fi Bine în acest mod. Binele trebuie simțit, pas cu pas. Învățat. Iar învățătura vine cu practica. Teoria este o nebuloasă - fără practică. Tot ce simți pe pielea ta te-nvață negreșit. Altfel – povești nemuritoare.

Acum, Dumnezeul meu este un Câmp al tuturor vibrațiilor, al tuturor conexiunilor, este și Persoană și Energie pură, este tot ce pot cuprinde cu mintea, tot ce pot simți cu interiorul meu, tot ce pot visa în somn sau în stare de veghe. Este infinit de inteligență impersonală, și spun impersonală pentru felul în care noi percepem personalul. În fapt, nu cred că există ceva mai personal decât Unul Dumnezeu, cel care nu poate fi numit, decât prin câteva atribute înțelese cu mintea liniară. Nu există nimic din Dumnezeu care să nu existe și-n mine, în stare latentă, dar asta nu înseamnă că eu acum mă pot asemui Lui, din simplul motiv că mă aflu într-o stare a ființei mele care mă limitează în percepție. Și, tot ce nu poți percepe, deși există, în realitatea personală se află în stare latentă.

Acum pentru mine, eu sunt un gând al lui Dumnezeu, și nu cred că în zilele noastre mai poate suna atât de abstract, având în vedere că deja s-au putut fotografia forme-gând.

Întâi  fost Cuvântul. Și acest lucru mi-a părut greu de înțeles în profunzime, până când nu am învățat că totul, absolut totul este, într-o formă de condensare sau alta – energie. Când am asimilat această idee și în mental, nu doar ca o intuiție personală, nu doar ca o idee abstractă, atunci am început să-mi creez un Weltaunschauung. Acum pot asculta povești despre Dumnezeu în felurite moduri, fără să-mi simt amenințată poziția. Acum pot povesti despre Dumnezeul meu în orice chip, cu oricine. Acum pot să-mi tac, liniștită Dumnezeul, fără să simt că-L pierd. Acum știu că – în orice mod L-am vorbi sau L-am tăcea, Îl conținem toți, în perfect egală măsură. Nu în exterior, în interiorul cel mai intim, în structura subtilă. Și cu toate astea nu este deloc impersonal, întrucât disocierea există doar în mentalul liniar, și aceasta-și are rostul său perfect, în această instanță a experienței noastre.

Acum mai mult îmi tac Dumnezeul din mine, pentru că înțeleg cât de importantă este pentru om neștirbirea imaginii personale a Dumnezeului său. Prefer să-L manifest cât pot eu. Netulburând universul nimănui.
Știi, există discuții constructive, și discuții distructive. Majoritatea dintre noi am învățat să discutăm distructiv. Nu doar că ținem ca ideile noastre să strălucească pe-o scenă publică, dar ținem neapărat ca ideile altora să se alinieze urgent la ale noastre. Altfel ne dăm cu fundul de pământ. Acesta este un mod distructiv de a coabita cu sine și cu semenii.
Iar Dumnezeu e armonie vibrațională. De aceea nu poate fi văzut. Ci doar uneori simțit. Ca un miraj.

Te-ntrebi care e rostul acestei experiențe atât de grosolane numită viață în trup? De ce există atâtea nenorociri în viața unui om, și mai ales în viața unui om bun, credincios? Te-ntrebi unde e Dumnezeul meu atunci când se-ntâmplă lucruri abominabile?

E acolo Dumnezeu. E peste tot, și-n raiul minții, și-n iadul minții. Peste tot. Se-ntâmplă lucruri minunate, lucruri plictisitoare, lucruri dureroase, inumane, și toate se numesc experiențe. Inițieri. Inițieri în planuri vibraționale superioare. Care nu se obțin prin ritualuri, așa cum e o modă contemporană, ci vin prin experiență nemijlocită, prin trăire. Practica, la fel ca în orice sistem uman de învățământ. Fără practică, teoria este goală, sterilă. Nici șireturile la pantofi n-am fi învățat să le legăm doar din teorie. Așa suntem formați. Așa este firea tuturor câte există, în orice stare sau formă de existență.

Nu, nu cred în pedeapsa lui Dumnezeu. N-am crezut niciodată. Pedeapsa este un termen inventat de mintea liniară. Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu dacă ar avea nevoie să recurgă la pedepse pentru a-și ordona creația, pe bune. Ar însemna că a cam greșit, și chiar a dat rateuri grave pe alocuri. Dar asta este o formă foarte subiectivă de a privi, pe când El este omniprezent, deci spectrul vederii Sale, cumva depășește cu miliarde un spectru individual. Astfel că, oricât de destupată m-aș crede, știu că n-am cum să-I cuprind cu mințișoara mea Înțelegerea Lui, sau măcar Viziunea. Și mă număr printre privilegiați, în sensul că am avut de-a lungul vieții experiențe de comunicare, să-i spunem, extracorporală.

Nu, nu cred, deci, în pedeapsa divină. Cum nu cred în greșeală. Ca termen dincolo de înțelegerea minții. Eu cred că totul este perfect așa cum este, oricât de grosolan ar suna asta, chiar și în mintea mea, care, mai devreme cu jumătate de oră implora divinitatea să stârpească neamul demenților, și să-mi dea și mie un locșor al meu, ferită de oameni rămași la stadiul de animale (f-tu-i :) ). Și în momentele astea pare grosolan să zic că totul e perfect, cu atât mai mult cu cât nici măcar în propria mea viață nu prea e mare lucru perfect. Dar dacă mă ridic puțin deasupra, suficient cât să cuprind cu vederea un spectru mai amplu, îmi dau seama că toate sunt ordonate la miime de milimetru. Răbdarea e o virtute. Iar virtuțile se câștigă prin experiență. Ai văzut copil mic răbdător? Te poți supăra pe copilul tău care la doi ani dă bosumflat cu piciorușul dolofan în pământ că el vrea ACUM să se joace? Te amuză, clar te amuză, că-i dulce ca o bombonică, pișicherul, și știi că la vârsta lui este o normalitate să facă asta. Așa cum tu-ți înțelegi juniorul tău, și-i oferi tot felul de experiențe în scop educativ, iată, la un nivel mult mai amplu, El, Creatorul, ne oferă nouă, micuțelor sfere rebele de energie densă – experiențe. În scop educativ, unde "educația" are și nu are același sens cu educația copilului. Mă refer la faptul că noi mai aplicăm și pedepse. El nu. Deși așa pare, de foarte multe ori.  De fapt, ne pedepsim singuri. Ne auto-mutilăm, cei mai mulți dintre noi.

E o chestie de vibrație. Dacă este acceptat de fizica modernă că, în sine, nu suntem altceva decât formulețe de energie, iată: nu mai sună atât de abracadabrist, este o chestie de vibrație și-atât. Vibrezi în spectrul joaselor, aceea atragi în realitatea ta.

Ridici vibrația – ridici nivelul experiențelor. Cum o ridici? Mai ții minte ce ziceam mai devreme? De o lege a Binelui? Iată, cât sens are în îndumnezeire. Vibrația se ridică prin armonie interioară, ăsta e Binele.
Asta n-o-nveți altfel decât pe pielea ta, totuși. E și o chestie de fizică. Energia se transformă, dar nu de la sine, așa, din plictiseală, ci în urma unor procese. Procese care, traduse cu mintea, sunt dureroase. Unele – la limita suportabilității.
Acestea sunt inițierile. Dintr-un spectru în altul. Vibrațional.
În Dumnezeu.