duminică, 9 octombrie 2016

Nu poți face pe meșterul cârpaci cu psihicul unui om




- Nu-l iubești pe Dumnezeu!
- .... Nu-l iubesc?
- Categoric nu.
- Dar.... de unde rezultă asta? Adică... cum adică nu-L iubesc? Eu cred că Îl iubesc, chiar mult...
- Tu? Tu nu știi ce-i aia iubire, fetiță....
- Nu știu?..
- Ia zi, pe cine iubești tu cel mai mult în lumea asta?
- Pe fiică-mea, evident...
- Aha! Nașpa!
- Nașpa? Păi?....
- Cum crezi tu că iubești un om dacă nu te iubești pe tine?
- Dar nu am spus că nu mă iubesc pe mine...
- Păi mai-n-ainte ai spus că cel mai mult îți iubești copilul!
- Evident, m-ai întrebat pe cine iubesc în lumea asta, ți-am răspuns punctual. Pe Maya o iubesc mai presus de orice.
- Deci mai presus și de tine.
- Cam da. E copilul meu...
- Deci pe tine nu ești în stare să te iubești, dar pe ea da...
- Scuză-mă, cred că faci o confuzie aici. N-am spus că nu mă iubesc, nu știu de unde rezultă asta, faptul că-mi iubesc copilul mai presus de orice nu are legătură cu altă iubire. Iubirea de sine nu are legătură cu întrebarea ta. Nu crezi că e natural ca o mamă să-și simtă copilul pe primul loc în inimă și-n viață?
Intervine mama lui, după ce primește, din priviri, permisiunea fiului:
- Draga mea, mă văd în tine acum 30 de ani. I-am pus pe ei pe primul loc în viața mea, și pe mine m-am aruncat la gunoi. Am devenit obsedată de ei, și numai rău le-am făcut și lor și mie. Pe mine n-am dat doi bani, și acum, după ce mi-a murit soțul, îmi dau seama că mi-am irosit viața.
- Mă scuzați, nu vreau să fiu Gică-Contra, dar am ajuns prea departe cu scenariile. Copilul meu are 5 luni, este normal oarecum să mă dedic ei, are 5 luni, cineva trebuie să o hrănească, s-o schimbe, s-o culce, nu le poate face singură... are 5 lunișoare de viață, depinde cu viața de un adult. Și adultul sunt eu.
- Chiar Gică-Contra ești! Tu te auzi? Nu, nu și nu. Nu accepți nimic din ce-ți spun. Bine, rămâi în întunericul tău, și fă ce vrei. Să nu spui că nu te-am avertizat. Copilul tău va muri dacă nu înveți. Asta e misiunea ei, să-ți dea o lecție.
- Copilul meu va muri?!
- Da, nici anul nu îl prinde dacă continui așa.
- Nu înțeleg. Dacă continui cum? Ce fac greșit, mai precis? Încă nu am înțeles care este problema.
- Nu vrei să înțelegi. Te plângi ca o victimă dar nu vrei să înveți nimic.
- Scuză-mă, chiar nu înțeleg. Cu ce mă plâng? Nu m-am plâns, de fapt, de nimic. Ba chiar ți-am spus că mă simt împlinită.... Să învăț... ce? Spune-mi tu, dacă știi mai bine, că eu vreau să învăț mereu, dar încă nu mi-ai spus ceva concret.
- Nu ai auzit tu, eu ți-am spus!
- Repetă, atunci.
- Nu te iubești pe tine, nu Îl iubești pe Dumnezeu. Trebuie să te iubești pe tine, tu ești pe primul loc.
- Cred că ducem discuția în derizoriu. Mă iubesc pe mine, Îl iubesc pe Dumnezeu, am o relație apropiată cu El, am o relație apropiată cu mine, am muncit la asta, sunt chiar bine cu mine. Dă-mi argumente pentru care consideri că nu e așa, nu pot să te aprob doar pentru că spui tu, când eu simt altfel, nu cred că ăsta-i scopul discuției noastre.
- Spui că te iubești pe tine?! Ia zi, ce simți pentru ...?
- Mi-e drag.
- Aha! Atunci de ce nu strigi asta?!
-.... Nu-i cazul.... de ce aș face-o...?
- Strigă acum: Îl iubesc pe ... și-l vreau în viața mea! Acum!
- Băi, deci chiar nu vreau să fiu tot în contră, dar.... chiar nu vreau asta....
- Vezi?? Nu te iubești, te blochezi, ești pișată pe tine de frică!
- Nu m-ai înțeles, nu e vorba de frică, chiar nu îl vreau în viața mea, adică... eu în mine nu îl vreau, nu are legătură cu nicio frică, pur și simplu omul nu poate să-mi ofere ce-mi doresc eu de la un bărbat, și aș fi ipocrită să intru într-o poveste cu forța, de dragul poveștii. Mi-e drag, îmi va rămâne drag mereu, am împărțit o poveste nemaipomenită amândoi, am avut multe de învățat și de câștigat, dar cred că misiunea noastră comună s-a încheiat aici, cred că amândoi simțim asta.
- Stai liniștită că el va plăti pentru greșelile lui. Va ajunge să-și ceară iertare în fața ei. Omul e mai speriat ca tine. Omul e băiatul lui mămica. Nu trebuie decât să fii tu mămica. Strigă acum tare! Impune-ți dorința în univers, aici și acum!
- Iertare, nu fac asta. Nu este dorința mea, chiar nu este, îmi răstălmăcești cuvintele, nu am ce să strig. Dorințele mele sunt foarte clare în capul meu, și știu să mi le gestionez, dar ce-mi ceri tu nu are legătură cu mine. Și... nu vreau să fiu mămica nimănui, nu e genul meu. Cu iertarea nu știu ce să zic. Nu prea înțeleg de ce. Eu nu simt că ar trebui să facă asta.
- Îmi pare rău pentru tine, ești încăpățânată și nu te lași ajutată. Mi-e milă de tine. Vei plânge și-ți vei da cu capul de pereți pentru prostia ta.
- Accept că sunt proastă, evident o bubă am, bine nu sunt, că de asta sunt aici, cu voi, dar tu nu pui degetul pe buba mea. Te rog încă odată să mă ierți, te respect mult, nu vreau să te supăr, dar.... ești sigur că vorbești serios? Adică, nu e vreun joc de rol, vreo capcană? Vrei să-mi testezi limitele, sau e vreo tactică de măsurare a smereniei, sau care e trickul aici? Adică... văd, văd și eu că la toate zic nu, dar, pe bune, asta se cere a fi o discuție sinceră, cu cărțile pe masă, și vreau să fiu sinceră, am nevoie de ajutor, acolo unde mă doare.
- Dar tu nu accepți ajutor. Chiar tu ai recunoscut. L-ai luat pe "Nu" în brațe. În cazul ăsta nici Dumnezeu nu te poate ajuta, fetițo..... Eu mă retrag, nu meriți intervenția mea, sunt legi clare... Ești praf, și-ți meriți soarta. Dumnezeu nu există pentru tine.

Aceasta este o frântură dintr-o discuție pe care am purtat-o personal cu un maestru spiritual.
În acea perioadă făcusem o formă ușoară de depresie post-partum. Este o reacție normală a corpului uman în urma nașterii. Un bum hormonal este nașterea. Având în vedere și circumstanțele în care am rămas însărcinată, și cum a decurs sarcina, toate întâmplările, schimbările din viața mea, acum, cu mintea limpede – concluzionez că, de fapt, am fost puternică. Puteam să cad mult mai jos. Ar fi fost normal să cad. Este normal să cazi uneori. Este în regulă să nu fii în regulă uneori. Viața nu ne este dată pentru a ne minți, și nu ne este dată pentru a purta un zâmbet idiot pe fețe cu orice preț, în oricare circumstanțe. Este în regulă să plângi uneori. Este în regulă să-ți conștientizezi căderile, și să te ridici ușor, cu răbdare, cu asumare.

Este în regulă să nu fii în regulă uneori.

Altfel te suspicionez de psihopatie, zău. Viața e formată din suișuri și coborâșuri, și noi suntem ok câtă vreme suntem atenți la drum. Coborâșul are sensul lui, la fel ca urcușul.
  
Mă gândesc cum m-ar fi afectat aceste discuții, în cazul în care nu aș fi fost în regulă cu mine. Dacă nu m-aș fi lucrat de-a lungul vieții. Dacă, într-adevăr, aș fi fost o victimă.

Mă gândesc cum afectează astfel de discuții alți oameni. Oameni care caută ajutor, cu probleme grave, pe care nu și le pot rezolva de unii singuri. Oameni care își pun sufletul pe tavă cu încredere în mâinile unor "experți" care scot din buzunar, generos, o schemă unică de gestionare a necazului omului.
"Nu te iubești pe tine", "Nu îl iubești pe Dumnezeu", "Ești praf", "Chakra doi e nivelul tău", "Problema ta este frica". Bine-nțeles, clasicul, omniprezentul, nelipsitul "Vina e la tine. Tu nu ești în regulă, de aceea treci prin asta"
Toate astea, învăluite într-o aură de adevăr incontestabil, măsurat, evident, cu ansa. E de "sus", așa că zât.

Nu practic psihoterapia, deși în psihologie am formare, dar asta pentru că nu mă simt făcută pentru asta. Sincer, nu am răbdare, recunosc. Eu mă simt utilă și în același timp fericită făcând ce fac acum: scriu, și fiecare își ia din scrisul meu cât, cum are nevoie. Studiez mult. Încă studiez. Eu în mine mă simt un fel de șoarece de bibliotecă. Nu mă satur de căutat.

Deci nu practic. Dar mă pricep, fără falsă modestie. Chiar mă cam pricep. Ideea este asta: Nu poți face pe meșterul cârpaci cu psihicul unui om, necunoscându-i motoarele, neavând cunoașterea bazei, introducerii, cuprinsului și încheierii, cu tot cu cireașa de pe tort inclusiv. O fi degeaba regula să practici în acest domeniu după n luate câte k formări, autosondări, supervizări și extra-aprobări? Nu-i, prietene, degeaba. Chiar nu-i degeaba. Știi de ce? E complicat, e cu multe variabile, și nenea doctorul de suflete trebuie să fie pus la punct cu toate variabilele, cu sine însuși, și cu viața în general. Nenea doctorul de suflete trebuie să aibă un discernământ nealterat, și pentru asta.... e nevoie de mult mai mult decât niște aere de călător astral. Really.

Și eu trec zilnic pe lângă facultatea de medicină, ba chiar se țin și cursuri în amfiteatrul de lângă biroul meu, dar asta n-a făcut încă din mine neurochirurg. Și nu mă bag. Nici măcar la diagnostice. Că n-am de unde, zău. Știu că pare simplu, așa, din exterior. Te doare capul – clar ai cefalee. Te doare stomacul – păi ce poți să ai altceva? E gastrită, nene! Te rezolv eu, ce să mergi la doctor? Mâine mori de ficat. Ghinion. Nu-i vina mea. Tu ai zis că te doare stomacul, nu ficatul, e vina ta.
Dar în felul ăsta, mă pot erija expert în orice. Mâine poate vreau să fiu proiectant de avioane. Ce-i greu să desenezi un avion? Și-un copil de grădiniță face asta. Dacă-mi cere cineva proiectul motoarelor – să-l ia de la altele, nu-s toate la fel?

Revin la psihism. Că aici chiar mă pricep.
Cum să-ți spun eu: treburile se complică puțin când ai de-a face cu tipare de cogniție, cu emoțiile omului, cu toate piulițele din motoraș de la mansardă. Că la tăți ni-i greu, da' nu la tăți la fel. Sunt multe feluri de tipare, sunt multe mecanisme de coping, sunt multe de luat în calcul, atunci când ai de-a face cu psihismul omului. Motiv pentru care, o teorie universală nu există și nici nu va exista vreodată, care să acopere toată gama de probleme cu care se confruntă oamenii de-a lungul unei vieți. Așa cum nu există un singur medicament care să funcționeze pentru toate bolile fizice. Așa cum nu există o singură rețetă de bucătărie. Așa cum nu există un singur fel de compoziție muzicală. Așa cum nu există o singură operație matematică. Nu ne putem erija în specialiști cu lucruri care ne depășesc. Nu avem voie. Putem face rău, mult rău.

Și văd mulți oameni dereglați emoțional cu ajutorul altor oameni, atât de impertinenți și iresponsabili. Oameni care te fac din stereotipii. Nici n-ai deschis bine gura – pac! Nu te iubești, ai karmă din alte vieți, ești praf, tu ești de vină. Tu dezvolți sindromul Stockholm, te atașezi de agresorul tău, vrei să-i fii pe plac, îți reprimi toate nenorocirile, bagi gunoi în tine, și mănânci căcat încercând să demonstrezi ce te-ai "trezit" tu dintr-o dată, ba chiar plusezi, că vrei să fii și tu așa, ca el, sigur pe sine și impunător. Nu pierzi nicio ocazie să le dai altora peste bot cu aceleași stereotipii, devenind, la rândul tău, agresor. Te simți, pentru prima dată în viața ta, cu adevărat deștept și important, și mănânci rahat cu tonele, până te strici la mațe, și-apoi te miri de ce. Dar nu zici, nu mai zici, că imediat te-arată cu degetul, e vina ta: nu te iubești. Nu te-nvață nimeni ce-nseamnă asta, doar ți se atrage atenția că iubirea trebuie să fie necondiționată, altfel ești un idiot, și că mintea e o porcărie sinistră de care trebuie să scapi. Joac-o pe-asta. Tu devii înțelept peste noapte, și, din noaptea minții tale, dai și mai departe. Să se "trezească" și alții, așa, ca tine.

Am avut ocazia să studiez îndeaproape acest fenomen. Am avut ocazia să văd cât de ușor se răspândește isteria, și cât de dispuși sunt oamenii să se mintă, și să mintă, în speranța unei utopii. Am avut ocazia să văd cât rău fac unii oameni altor oameni, și cât rău sunt capabili să-și facă, la rândul lor, lor înșile.

Nu, oameni buni, nu există o teorie universal valabilă pentru fiecare, nu există o terapie care să funcționeze în toate cazurile, nu există vindecare fără conștientizare, nu există conștientizare la comandă, cu atât mai puțin cu de-a sila, vârâtă pe gât de a-toate-știutori, nu există evoluție personală fără muncă susținută, nu există o rețetă universală pentru munca cu sinele unui om, nu există nimic din toate astea. Nu, nu este în regulă ce faceți, nu este în regulă niciuna dintre teoriile voastre. Oricât de frumoasă ar fi o teorie, punerea ei în practică contează. Iar pentru asta, e nevoie de mai mult decât niște ritualuri inițiatice cu care să-ți umfli egoul, ajungând bolnav de grandomanie și autosuficiență.

Nu, nu există niciun ritual magic care să te scape brusc de probleme. Și nu, nu ești vindecat de nimic câtă vreme te minți și îți reprimi încercând să forțezi mâna destinului, mințindu-l în față că tu ești o picătură de pace și iubire. Subconștientul tău nu are discernământ, acolo, în mecanica liniară a tiparelor, se va engrama doar informația minciunii. Nu ceea ce minți, ci acțiunea minciună.
Ai probleme și bani de dat pe problemele tale? Du-te la psiholog. Caută unul cu care să ai o chimie bună, și pleacă cu încredere în călătoria spiritului tău. Nu te aștepta să-ți dea cineva o rețetă magică, și nu te aștepta să facă cineva în locul tău curat în tine. Rolul unui psiholog, sau al unui maestru spiritual (rară chestie de întâlnit – maestrul) este să te ghideze în ritmul tău, pe structura TA. Nu, nu are voie NIMENI, NICIODATĂ să-ți bage pe gât concluzii care nu-ți aparțin, nici probleme pe care nu le ai. Nu, nu este nicio tactică în a arăta cu degetul și a face analiza morcovului turtit din pădurea adormită, cu nimeni, niciodată. Asta folosește doar egoului cuiva, niciodată omului pe care îl articulezi.
Nu, un psiholog competent, sau un Maestru nu îți va vorbi niciodată despre tine ca un expert, ci te va susține în demersurile tale de a te descoperi suficient cât să-ți găsești calea personală. Nu, nu există o Cale unică. Fiecare are Calea lui. Crede-mă, o spun cu toată asumarea unui om care caută și experimentează. Nu, nu există evoluție spirituală fără multă muncă la tărtăcuța atât de blamată în ultimii ani. Și munca la tărtăcuță se face în cunoștință de cauză, nicidecum pe teorii universale. Nu, psihologul nu este nici doctor de nebuni, și nici bătut în cap. Te-au mințit maeștrii tăi. Cei mai mulți știu bine de ce fac asta, și unii, bieții, i-au crezut pe maeștrii lor. Dar tu încearcă pe pielea ta, nu cumpăra gogonele de la măcelari. Trage tu concluzii, dar doar după ce experimentezi. În afară de cazurile de patologie (dar aici este vorba de alt gen de psihoterapie, cea clinică), nu am auzit om care să nu se felicite după ce a avut curaj să meargă susținut la psiholog.

Dincolo de toate astea, vreau să-ți reamintesc, oricine-ai fi: căutător de ajutor, maestru impostor, psiholog, trăitor, dătător în bobi: viața este frumoasă. Viața este muzică și matematică. Viața este vibrație. Viața este o alegere personală, oricum ar fi ea: grea, ușoară, frumoasă, urâtă, așa cum e ea – este fix perfectă pentru fiecare în parte. Nu, nu există nimic de reparat, nimic de plătit, există doar multe de experimentat. Toate își au un rost, chiar dacă în momente de cumpănă pare totul o nebuloasă. Nu e.
Viața e muzică și matematică. Nimic fără sens, nimic inutil. Nu căuta s-o eludezi, nu încerca să arzi etape, nu încerca s-o răstălmăcești, trăiește-o. De asta ești aici.

Și nu uita: oricât de greu ți-ar fi, nu căuta niciodată soluția magică. Nu există. Nu ai de luptat nici cu demoni, nici cu mintea ta, nici cu alți oameni. Este o minciună. Tu caută să faci pace.  Și când pacea ta se zdruncină, caută ajutor abilitat, e cea mai sigură cale spre liman, chiar dacă nu pare atât de spectaculoasă ca tabloul oferit de amatori.
Tu caută pacea.
Și dacă structura ta este una cu predispoziție spre spiritualitate, află că există feluri de terapii care ți se potrivesc. Doar să vrei.