duminică, 2 octombrie 2016

Toate trec



-"Șșșș-șșșșș-șșșșșș-șș... gata, mamă, trece, ai să vezi că trece, toate trec...."
Maya plângea.... plângea.... iar eu mă plimbam cu ea prin cameră, lipind-o de pieptul meu, o țineam strâns, mângâindu-i tot trupușorul, încercând să-i iau toate durerile cu mâna, sau să le bag în mine, așa, lipită cum era ea de inima mea. Avea 50 de centimetri, și-n ăia 50 păreau să-și fi găsit cuib toate durerile pământului.
Iar eu simțeam durerea înmiit, că nu poți lovi o mamă mai rău, decât prin durerea puiului ei.
-"Toate trec iubita mea, promit, toate trec...."
 I le spuneam ei, mi le spuneam și mie. Că uneori simțeam că în clipa aia fix – totul se prăbușește, totul. Mi se golea trupul de vlagă și gravitația părea să-și fi schimbat toate legile: se-nvârtea pământul cu o viteză năucitoare, iar eu stăteam pe loc, să nu m-arunce de pe el.
Ai mei făceau coadă la ușa camerei, cu urechile lipite, doar-doar accept ajutor, măcar o oră, măcar 10 minute, 10 minute să pun capul jos și să mă refac. Și asta mă enerva teribil. Cum să-și imagineze cineva că las copilul din brațe când îi este rău? Nu se liniștea decât în brațele mele. Încercaserăm toate variantele. Cu căpșorul cuibărit la baza gâtului meu, plimbată legănat, cum doar eu știam, uneori în pași de dans, micuța mea creatură fantastică își găsea alinare, de fiecare dată. Scotea un oftat de bătrânel încercat, și ăsta era semnul că și de data asta a trecut.

Și a trecut. Toate au trecut.
Acum, privind în urmă simt doar duioșie. Atunci păreau potopul.

Mi-a rămas vorba asta întipărită pentru 1000 de vieți: "Toate trec". Valoarea ei de adevăr este absolută. Chiar toate trec. Viața este o curgere continuă, și asta e o lege imuabilă. Toate, absolut toate curg, curg..... curg lin sau învolburat, dar ele curg și nu se opresc niciodată. Nici după moartea fizică n-au cum să se oprească, ele tot curg, curg.... pe toate planurile curg.
Omul care am fost în urmă cu 10 ani este total schimbat, toate celulele corpului meu sunt altele, toate procesele mele biologice sunt diferite, toată înfățișarea mea exterioară e alta, toate gândurile mele sunt absolut schimbate, toate punctele mele de interes și-au modificat substanța, am curs, căci viața curge, și eu, bucățica de conștiință care o manifest, curg și eu neîncetat.

Sunt momente în care totul pare pierdut, destrămat. Toți le avem. Și credem că acolo rămânem, căzuți, distruși de ceva care pare să însemne totul, și de fiecare dată ne înșelăm. Nu există nimic care să însemne "tot", nu așa cum credem noi atunci, prinși într-un cerc vicios al unei singure întâmplări dintre miile, sutele de mii pe care încă le avem de curs. Ele curg. Trec. Toate trec, promit. Toate trec. Într-o clipă trec. După o zi sau un an, sau după 7 ani, dar într-o clipă, deseori pe nebănuite – au trecut. Au curs, că asta-i legea vieții. Să treacă, să vină altele, care la rândul lor să treacă, să lase loc la altele, să pregătească terenul pentru următoarele, să te pregătească pe tine, frântură de conștiință în creștere, pentru toate câte sunt, din pas – în – pas, cu fiecare pas mai câștigat, mai înțelept, mai călit. Te călești. Crești cu fiecare întâmplare, cât de nesemnificativă ar părea, tu câștigi, câștigi experiența aia cu toate înțelesurile ei, oricât de dramatică ar fi, oricât venin ar scoate din tine, că uneori e tot ce putem face, să scuipăm venin, ca viperele, dar nici asta nu e rău, să nu crezi că e abominabil, că nu e, e ca și când răcești și-ți curge nasul, și strănuți, pe moment e rău și scârbos, dar prin asta elimini toxine din corp, pe termen lung e de bine, te cureți. Le-ai scos, și dacă ai în tine sămânța aia de dorință de bunătate, scuipi ce ai de scuipat, și-apoi mergi înainte, cu capul sus, nu, nu cu îngâmfare, doar cu privirea către mai bine, către binele din tine.

Toate trec.

Când aveam vreo 12-13 ani, am plâns vreo săptămână pentru că un băiat, de care eram, de altfel, îndrăgostită în secret, m-a oprit într-o seară în spatele blocului și m-a sărutat atât de brusc și de violent încât n-am apucat nici să mă feresc, nici să ripostez. Apoi a fugit mâncând pământul. Nu mă sărutasem în viața mea, și mi s-a părut cea mai scârboasă chestie care i se poate întâmpla unui om pe acest pământ.
Am plâns zile-ntregi, și am simțit că toată viața mea s-a stricat definitiv. Eram dezamăgită, speriată și îngrețoșată. Calculam șansele mele de a deveni o femeie normală vreodată, și eram convinsă că niciodată nu voi mai dori să mă sărute vreun băiat. Deci niciodată nu voi avea un soț, deci niciodată nu voi face copii, deci voi muri bătrână, singură, morocănoasă, cu 18 mâțe într-un apartament împuțit de urină și excremente de animal, nu înainte de a dispera toți copiii din spatele blocului, aruncând cu apă fierbinte pe ei de la etajul doi, pentru că râd prea gălăgios și eu nu suport oamenii fericiți.
Eram distrusă că mi s-a destrămat frumoasa iluzie despre dragoste ca-n poveștile mele nemuritoare, pe care încă adoram să le citesc, imaginându-mi că fix acel băiat este un prinț, iar eu sunt Cosânzeana lui. Mergeam zilnic într-un parc din apropiere, știind că acolo îl întâlnesc, și îl priveam pe furiș, convinsă că e cel mai frumos băiat care poate exista pe fața pământului. Iar el, prințul, m-a dezamăgit într-o clipită.
În sufletul meu de copil, în mintea mea crudă, asta a fost o tragedie supremă. În momentele alea, oricine mi-ar fi zis că trece, și că vor veni altele, unele incredibil de frumoase, ar fi vorbit degeaba. Drama mea părea definitivă.

Acum râd cu poftă amintindu-mi, și mi se pare absolut înduioșătoare naivitatea mea. Episodul cu sărutul, evident, a părut scârbos până la prima îndrăgosteală de-adevăratelea. Când tânjeam după un sărut de-al lui, și aș fi stat ore, zile-ntregi doar în brațele iubitului meu, sărutându-l.

Am învățat să nu mai cataloghez nicio întâmplare din viața mea, dar niciuna. Nu cu etichete drastice, definitive. Toate trec, și după ce-au trecut le judec altfel, uneori total diferit față de momentele în care sunt afectată emoțional.
Nu, nu cred că există oameni care să nu se mai lase afectați emoțional de nicio întâmplare din viața lor, și am un motiv bine întemeiat pentru această (ne)credință: toate întâmplările vieții unui om au menirea de a-i modela sfera conștiinței, și aceea are legătură cu trăirea, cu emoția, cu tot spectrul de sentimente, de la cele mai josnice până la cele mai aproape de sfințenie. De aceea venim în acest trup cu aceste caracteristici și nu altele: pentru că acestea, fix în acest fel, ne servesc negreșit scopului vieții: experimentarea fiecărei vibrații, cât de joasă, cât de înaltă, e x p e r i m e n t a r e a  ei, îmbogățirea cu conștiința existenței ei. Așa cum, în orice domeniu al vieții, orice teorie este moartă fără practică. Iar practica nu înseamnă niciodată privitul din exterior, ci acțiune, experimentarea acelei teorii cu propria ființă.

Din acest motiv mă situez în opoziție față de felul în care înțeleg unii promotori ai spiritualității să deslușească detașarea. Detașarea nu are nicio legătură cu indiferența, cu lipsa de empatie caracteristică psihopatului, cu anularea sentimentelor în favoarea unei amorțeli permnente, acesta fiind, de fapt, un retard și-atât. Evoluția personală nu are cum să primească valoare prin extreme, când scopul final este atingerea echilibrului. Așa cum nici patima (atât de des afișată în ultima vreme cu titlu de iubire) nu are nicio legătură cu iubirea necondiționată, devenită așa un "must have" odată cu moda asta tâmpă a evoluției la foc rapid.
Fix de asta, nu îmi doresc nicio clipă să iubesc necondiționat, îmi doresc să iubesc oricum, numai să iubesc. Unde iubirea nu conține neapărat demonstrații histrionice și paradă de cuvinte. Iubirea să fie calmă, așezată, netulburată, acolo, înlăuntrul meu, atât. S-o pot zâmbi împăcată, și la un străin, și la un apropiat, indiferent de eticheta ei. Să curgă.

Că asta este legea vieții. Curgem. Toate trec.

Prima dată când m-am lovit frontal cu fenomenul trecerii, moartea fizică a unui apropiat, am crezut că aici se încheie. Că asta nu mai trece. Nici pentru cei care au rămas, nici pentru cel care s-a dus dincolo. Dar m-am înșelat. Durerea aia sufocantă a trecut, cu timpul. Au trecut și sentimentele de vinovăție, și sutele de întrebări care apăsau ca nebunele. Iar el, și el a trecut, a curs, curge, ca orice formă de energie din acest univers. E bine, e perfect.

Toate trec. Indiferent de credința sau necredința noastră, indiferent de modul în care gestionăm o situație sau alta, ele trec, toate. Vin altele, și altele, și altele..... Care trec....

Am vrut să împărtășesc asta cu voi, prieteni, și cred că este cea mai importantă scriere a mea. Una cu adevărat folositoare. Mi-aș dori să rămână întipărită în meoria cât mai multor oameni această vorbă. Toate trec. Odată conștientizat acest lucru, fiecare problemă, fiecare durere în viața cuiva poate fi întâmpinată cu curaj și asumare. Să știi că trece, că e o lege a vieții să treacă, ajută negreșit. Ca atunci când te rătăcești noaptea, într-o pădure, sau te accidentezi într-un loc pustiu: cred că nimic nu contează mai mult, decât să știi că, indiferent de cât de greu e, vei fi salvat.

Toate trec. Pe cuvânt de onoare. Vin mereu altele. Care, la rândul lor, trec și ele.