sâmbătă, 12 noiembrie 2016

1593 de labirinturi



Bunică-mea când povestește ceva, păi povestește. Și ce-a mâncat în copilărie ăla care n-are niciun rol în poveste, dar a trecut pe lângă el când se ducea la piață, unde s-a întâlnit cu Ion, care e de la ea din sat, e al lui Tărâță, frate cu Mărie care o tunde pe ea, care a lucrat toată viața la "Igiena", cică are un copil în Spania, dar copilul nu prea vine pe-acasă, că lucrează la nu'ș ce firmă de calculatoare, și ăia îl trimit prin toate țările, că ultima dată a stat o lună în Japonia, și mama lui Ion era o femeie bună, era prietenă bună cu mama ei, și îi aduna pe toți copiii din sat și le dădea scoverzi, și acuma Ion s-a pocăit după nevastă-sa, care e din alt sat, dar s-a mutat după el ......................................................................................................... toate astea ca să spună că a luat roșii de la piață.

E un exercițiu de răbdare s-o asculți. Mai ales când te grăbești la secundă, și-ai întrebat-o doar unde e paltonul tău ăla bej.

Mereu mă-ntrebam ce-o fi, zi de zi, în capul ei. Că e o aglomerație de calvar în poveștile ei. Se pierde-n detalii, și-n detaliile detaliilor, care mai au niște detalii.....
N-o să zic acuma și de bancurile ei, că nu fac subiectul ideii mele de azi. O să zic numai atât: niciun amic de-al meu n-a doborât-o la porcoșenii, și eu n-am avut niciodată amici normali la cap.

Bunică-mea-i tablou de referință pentru ce vreau să zic azi.

Văd peste tot oameni care se pierd în niște detalii absolut inutile, se adâncesc în labirinturi ideatice, pierzând fix ce-i important: tabloul întreg.
În orice domeniu al vieții, pe orice speță. În relații, de orice fel ar fi ele, în muncă, în orice.

Știu oameni care stau în relații toxice, stau cu anii, nu sunt fericiți, dar se pierd în detalii. Sau oameni care nu intră în relații, deși tânjesc, li se prelinge inima topită toată după cineva. Sau oameni care au de făcut o alegere în profesia lor. Sau oameni care pur și simplu au ieșit la masă în oraș.

 Caută tot felul de ancore, dintr-o fixație. 
Stai, că poate că (x + a) ^ n = ∑─ (k = 0) ^ n ≡ {(x + a) ^ n = ∑ _ (k = 0) ^ n} de unde rezultă că
F(x) = aȡ + ∑°° n=1 {an cos n∏x\l + bⁿ} , și având în vedere că (1 + x)ᵐ = 1 + mx \ 1 + n (n – 1) xᶟ + ....naiba mai știe dacă nu cumva chiar sin ʠ ± sin ß = 2 sin ½ (a ± ß) cos ½ (a Ƚ ß)


Dar întrebarea-i una singură, și aceea foarte simplă: ești fericit, da sau nu? Dacă da, da rămâne, dacă nu, tot nu rămâne și după n luate câte k.

Iar tabloul general are un singur chip. Oricâte detalii ai despica.

Ansamblul acestor detalii este mereu la-ndemână.

Ca o mâncare gătită.
Conține multe ingrediente, dar nu le poți judeca separat, pentru că ele împreună fac un produs care îți place sau îți repugnă. Tu poți fi îndrăgostit de morcovi, dar asta nu te poate determina să mănânci ciorbă de burtă, doar pentru că aceasta are și morcovi în ea. Iubitului meu nu-i place smântâna. Are reacții de copil cu traume numai la ideea că cineva poate pune smântână în mâncare. Eu am pus într-o compoziție de bologneze, și-a mâncat trei porții odată. Ar fi mâncat-o și pe-a patra, dar nu mai avea unde s-o bage.

Unii spun că pentru a lua decizia cea mai bună trebuie să-ți asculți inima. Sunt de-acord cu asta, doar în condițiile în care prin "a-ți asculta inima" se înțelege "a te defocusa de pe cele 1593 de detalii șerpuite, și a privi tabloul general". Sau, mă rog, "a vedea pădurea". Că zice o vorbă din bătrâni că nu vezi pădurea de copaci.

Altfel, o dilemă-n plus. Unii fac brainstorming pe ce le zice inima lor. Și parcă au șaișpe inimi pe-o idee, că toate variantele vin tot din inimă. O inimă vrea hăis, o inimă vrea cea, altă inimă vrea-n zig-zag. Ia-o pe-asta.

Ce nu înțeleg majoritatea oamenilor nehotărâți, este că acest "ascultă-ți inima" te poate complica la nesfârșit când focusarea este haotică. Trebuie întâi să știi să privești, abia apoi inima răspunde negreșit.

Și, sinceră să fiu, nu cred că cineva alege vreodată în afara inimii, din simplul motiv că așa suntem structurați: avem o minte, un creier care procesează idei, creierul fiind un instrument prin care se manifestă conștiința.
Nu există om fără conștiință. La toți e la fel. Așa cum la toți ficatul metabolizează toxine, nu e că la unul elimină lichidele, la altul ține loc de inimă, și la unii conține neuroni.

Toate deciziile cuiva, bune sau proaste, deștepte sau idioate - se iau cu inima. Expresie care exprimă de fapt aportul conștiinței, spiritului dacă vrei, în viața cuiva. Să nu creadă cineva că la unii e așa, la alții e altfel. Chiar dacă unii iau decizii care-i fericesc, iar alții parcă gândesc cu gonadele. Nu e o chestie de ascultare a conștiinței, nu există nimic în afara conștiinței, nici cea mai stupidă idee ever nu este în afara conștiinței. Tot ce ești capabil să gândești cu mintea face parte din sfera conștiinței tale. Așa cum organul inimă pompează doar sângele tău. Nu poți acuza inima că pompează sânge de bou sau de viperă-n tine, da?

Felul în care alegi să privești ceva este important.

Spre exemplu o masă. O privești grupat, vezi masa. Te focusezi pe elemente – vezi niște bâte și o platformă. În funcție de starea de moment, deja te vezi în Cei trei mușchetari, eroul secundar, ăla care și-a pierdut sabia și dă cu bâta.
Sau o iei așa cum e toată. Și-atunci vezi masa. Te-așezi și mănânci liniștit. Viața ta a curs lin de data asta.

Viața ta poate curge lin de mai multe ori. Nu trebuie decât să renunți la cele 1593 de labirinturi prin care te pierzi înainte de a privi panorama.

A'propos de labirinturi: n-am înțeles niciodată dacă fiul ce lucrează-n Spania și călătorește în multe țări – este al Măriei sau al lui Ion. Dar decât s-o-ntreb pe buni.... mai bine rămâne un mister. Mi-e teamă de ce-aș mai putea afla, și câte necunoscute aș mai extrage din poveste. Simplitatea e regină.