sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Lene.... lene.....



- Alo, salut, zi-mi  și mie, te rog, de ce articol din lege să leg chestia aia cu .... pentru procedura mea cu medicamentele, și cum naibii fac strategia de contractare, că nu găsesc niciunde un model.
- Salut. Citește legea.

... Să-mi bag picioarele-n ea lege și-n neamul lor de retardați birocrați, și-n năravul lor de căcat de speriați de bombe, și-n legea păcii, și-n ....

- Ce faci, fetiță? Vorbești singură?
- Vorbesc pă naiba să mă ia. Mârâi, nu vorbesc. Mârâi.
- Păi?
- Păi nimic. Fără păi. Am treabă, nu-mi văd capul de treabă, și.... chiar! Nu prea-mi văd capul. Păi ce treabă-i aia fără cap, că doar nu-s la sapă. Ce naiba mă așteptam?


Mai citisem legea, o cam citeam în fiecare noapte după ce adormea Maya, dar îmi rămâneau în minte doar chestiile care mă preocupau urgent, pe spețele mele în lucru. Și-acuma ieșeam din zona de confort, și demaram ceva nou. De unde și până unde așteptam de-acum mură-n gură? Ca ce chestie? Cine răspunde pentru tot ce fac eu acolo? Eu. Atunci – pune capu' la treabă, fetiță.

Am citit legea. Din nou. Am găsit tot ce mă interesa. Am pus mâna și-am scris din capul meu, căci el urma a fi tăiat în consecința unei eventuale greșeli. De asemenea, tot el era responsabil și de onoarea unei realizări importante.
Chiar și fără variantele extreme ale unui eșec sau ale unei reușite, în definitiv – asta era treaba mea: să citesc legea aia cu punctul și cu virgula, și s-o aplic. Nu-s în stare? Demisia. Să se angajeze cineva care este în stare, iar eu să mă desfășor în zona pe care o stăpânesc. Atât de simplu e.

Este drept, eu nu prea sunt îngăduitoare cu mine. Nu în zonele care implică asumarea unei responsabilități, cu atât mai mult cu cât, acțiunile mele pot avea impact asupra altor oameni.
Dar această exigență – de fapt – nu este chiar exigență. Este mai degrabă responsabilitate. Probabil că în altă viață am fost un fel de omul leneș al lui Creangă. Că-n viața asta am fost de la început pusă-n situații din care n-am avut de ales decât să-mi pun mintea la contribuție și să-mi asum. În toate aspectele vieții, nu doar la muncă.

Cel mai mare ajutor pe care l-am primit în ultima vreme, a fost acest răspuns care, în primă fază m-a enervat de-am vorbit singură:
- Citește legea.

Da, ne ajutăm între noi, facem schimb de idei, de interpretări, dar ajutorul nu înseamnă că cineva vine și-ți face treaba ta. Ăsta deja nu este ajutor, iar tu, în cazul ăsta – ești un inutil care mimează eficiența.

Muieți îs posmagii?
Cam asta este atitudinea de elecție din zilele noastre. Un an de zile într-o instituție de stat mi-a arătat acest aspect disfuncțional al unei societăți infestate cu sindromul "Nu-i treaba mea", aspect revelat în forma sa extremă.
M-am surprins zilele trecute, intervenind într-o discuție între noii mei colegi (ne-bugetari): Daa, chiar e plină lumea de retarzi, plină cu vârf.

Am zis-o așa, din suflet. C-am rămas cu sechele de dincolo. Unde mi s-a dat să văd miserupismul în forma sa cea mai ridicolă, de pamflet. Nu doresc să dezvolt pe spețe concrete, că ar însemna să aduc argumente plictisitoare dintr-un domeniu de specialitate, iar eu doresc să aprofundez psihismul, nu tehnicul unei meserii.
Doar câteva linii generale:
Juristul nu consideră că-i treaba sa să semneze strategii de contractare, nici să apară în lista cu persoanele implicate în procesul unei achiziții publice, doctorul nu consideră că-i treaba sa să întocmească un caiet de sarcini cu detalii tehnice care să descrie produsul pe care l-a solicitat spre cumpărare, produs pe care doar el îl va folosi, în calitate de specialist, contabilul care-ți pune viza cfp (control financiar preventiv – adică propunerea unei achiziții să se încadreze în bugetul existent) nu consideră că-i treaba sa să verifice dacă există suficient buget. Cu asta se ocupă șeful.
Nu râde, că nu glumesc, și nu exagerez cu nimic. Sunt chestii de care m-am lovit eu. Printre multe altele.


Ideea este că viața e un lung șir de experiențe, indiferent de domeniul pe care ne focusăm, experiențe din care fiecare își ia cât dorește, în funcție și de propria poftă de viață, cum ar veni.
Adică, poți să acționezi plafonat, așa, din vârful buzelor, ușor, nu cumva să obosești, sau, doamne-ferește să nu pleznească vreo venă la creierașul gingaș, sau poți s-o iei în piept și s-o guști cu poftă, mestecându-ți singur propriile porții.

Că-i vorba de jobul tău, sau de viața socială, cea amoroasă, viața de familie, egal. Ești suma experiențelor tale până la urmă, iar experiențele tale au legătură cu propria ta atitudine, cu implicarea ta, cu felul în care te bagi, sau nu te bagi.

Mulți dintre voi nu vă băgați. Așteptați mură-n gură, și-apoi mai și comentați că n-a fost fix pe gustul vostru. Evident, toată lumea este de vină pentru tot, mai puțin voi, care tindeți spre ideal. Păcat că n-are cine să vă confecționeze acest ideal. Bine, voi n-aveți nicio responsabilitate, doamne-ferește, voi doar știți cum este idealul, ce să faceți mai mult?
Bad news: teorie știm toți. Mai greu cu acțiunea. Nu cumva să obosim. Somn ușor.

Citesc pe o pagină ce comercializează pantofi. Comentarii în subsolul pozei unui produs. 30 de commenturi. Intru, să văd impresii despre produs. Din 30, 25 întreabă cât costă. Pe bune? Bă, pe bune?? Adică, dacă a răspuns odată, la prima întrebare, o fi fost greu să se citească răspunsul?
E greu. Greu la deal cu boii mici. Ăștia suntem, și ne mirăm că viața-i de rahat. Cum naibii să fie altfel, când noi suntem într-o permanentă non-acțiune, un veșnic șir de așteptări, cu mâinile-n sân, să nu cumva să trebuiască să gândim singuri. Nu vorbesc de asumare, că-i un cuvânt prea greu la nivelul ăsta. Sună periculos. Vecinu-i de vină, și politicienii, și teoria conspirației. N-avem nicio șansă, oricum suntem pierduți, societatea-i praf.

Eu te-aș întreba dacă nu cumva faci parte din exact aceeași societate pe care o cataloghezi. Și mă-ntreb cum naibii asta nu te obosește, și cum se face că asta poate fi treaba ta, dar o acțiune concretă spre binele societății pe care o blamezi – nu, nicidecum. Tu nu. Restul, că tu nu.

Vrei o radiografie a societății din care ȘI TU faci parte? Una subiectivă, bine-nțeles. Ochii mei asta văd. Ai tăi poate că-s calibrați altfel.
Nimic nu-i treaba nimănui. Nimeni nu are obligații, ci doar drepturi. Drepturile tuturor sunt încălcate, evident, de societatea rea, și de o politică proastă și coruptă.

Dar tu – individul, parte din această societate – cu ce contribui tu la armonizarea unui sistem bolnav? Cu ce, în afară de frecatul mentei opt ore atârnat de-un birou plin de praf și urme de degete unsuroase, că, evident, nu-i treaba ta nici să-ți faci curat, că femeia de serviciu are salariul mai mare ca al tău. Care-i contribuția ta pentru un bine general? Când și cum te-ai implicat vreodată, la nivelul tău, în pregătirea ta, oricare ar fi ea, să faci ceva impecabil, să fii util, pur și simplu, fără să conteze nici ce face altul, nici dacă primești vreo recompensă pentru efortul tău?

Măcar în viața ta. Pe planul cel mai personal al ființei tale. Să faci ceva pentru tine, pur și simplu, ceva, orice, dar să îți asumi tot ce faci, fără să aștepți ajutorul lui mami, sau validarea lui tati, sau susținerea lui iubi. Să faci ceva fără să dai treișpe telefoane în care să-ntrebi cum să te legi la șireturi: stângul peste dreptul, sau invers? Să bagi o pastilă-n tine fără să-ntrebi opt vecini și doișpe doctori, ci să citești rețeta și prospectul? Ai tupeu să faci ceva-n viața asta, ceva care să nu co-depindă de acțiunile altora? Nu știu, să zâmbești măcar. Uite-așa, fără să facă alții tumbe-n jurul tău și acrobații pentru nestematul tău surâs. Sau să zici o vorbă bună fără să aștepți ceva la schimb, s-o zici pur și simplu pentru c-o ai în tine, și poți. Sau să-ți ții gura când nu-i necesar să infestezi aerul cu veninul tău. Să ți-l ții pentru tine, ca un act suprem de altruism dacă vrei. Sau să ridici un gunoi de jos în drumul tău prin parc, chiar dacă nu-i gunoiul tău. Să-l arunci la ghenă, că poți. Și să taci, că n-a picat cerul, n-ai salvat omenirea de la potop, n-a fost nimic extrem, ai ridicat un gunoi, atât.

Astea-s chestii de implicare în propria viață, aici se face diferența. O trăiești, sau doar o conceptualizezi strâmbând din nas la tot ce nu se-ncadrează-n gusturile tale, dar gustul să-l dea alții, că tu ... nu-i treaba ta.


Lenea asta a ta să știi că n-are alți vinovați. Chiar n-are. Ești mare și ești responsabil. Ai tot ce-ți trebuie să fii exact cum vrei tu să fii.
Mișcă un deget în viața ta.
Nu-ți pică neuronii, să știi.
Sau așteaptă mură-n gură.
Dar atunci mulțumește-te cu ce primești și taci.