sâmbătă, 26 noiembrie 2016

O noapte la U.P.U.



Gălăgie. Multă gălăgie. Un peisaj pestriț: tineri, foarte tineri, bătrâni. Și-un copil de vreo 9 ani. La care o bătrână strigă că minte, jegul. Și accentuează: Jegule! Îmi dau seama după vreo jumătate de oră că bătrâna este bolnava în acel grup. Își așteaptă rândul. La urgențe. Că despre asta povestesc.
Despre o noapte petrecută în U.P.U. 

Unitatea are cam 15 paturi dacă nu mă-nșel, și chiar lipsă de personal n-am sesizat. Dar cu toate astea se-așteaptă la rând. Nu pentru că-s înceți medicii. Pentru că sunt foarte mulți pacienți. Ambulanțele vin ca nebunele. Una după alta. Una după alta. Și câte două-trei odată. Alții vin pe picioarele lor. Aduși de neamuri, prieteni, colegi.
Gălăgie. Râsete, în general. Da, da. Râsete. Omul, așteptându-și rândul la Urgențe.... e haios, face pe bufonul cu prietenii | colegii lui, zice bancuri, face mișto de câte unul-altul.... și din când în când își mai aduce-aminte pentru ce-a venit, și-njură medicii, spital de căcat, că stă de juma' de oră, să-și bage picioarele-n ei, că  pleacă acasă, că-i sictirit, sau mai bine să se oprească la un vin fiert. Colegii, solidari, zic nu, dacă tot au venit au să stea. Pe un scaun alăturat piciul articulat de bunică dă din picioare și-ntreabă dacă poate să se joace pe pista de avion. Bunica îl mârâie din nou, că afară sunt țigani, dar mama îi zice că poate ieși 5 minute. Bunica pufnește, mama nu are curaj s-o-nfrunte, copilul se prelinge către ieșire, mama schimbă zona de interes, întrebând la recepție dacă nu s-a eliberat vreun pat. Se întoarce semi-deznădăjduită și-i comunică bătrânei că au niște cazuri foarte grave, și mai durează. Printre acele cazuri se numără și cazul pentru care aștept eu acolo. Are toate șansele să moară. N-am să zic nici cine-a fost, nici ce-a avut. Nu asta vreau să discut acum. Am să zic doar că aveam inima strânsă de griji și durere. Știi, toate-s bune, mai puțin bune, sau jalnice, dar trecătoare – până dai bot în bot cu moartea. Acolo ți se taie filmul. Acolo nu mai par atât de trecătoare. Pragul odată trecut – nu-ți mai dă vreo șansă de-ntoarcere. Și-ți moare. Azi-dimineață ai fost prea somnoros să-i zici cu toată gura "Bună dimineața", și ți-ai zis că deseară-i dai un pupic să nu creadă cumva că ești supărată, iar seara n-ai pe cine pupa, c-ai chemat ambulanța să-i salveze viața la care a dorit să renunțe pur și simplu. Nu poți să-ți pui întrebări, nu poți să gândești nimic, nu poți să faci nimic. Doar stai și-aștepți. Aștepți o oră, două ore, patru ore, aștepți până dimineață. Mai intri din când în când să-ntrebi în ce stare e, și afli că n-au paturi libere la terapie intensivă, așa că au improvizat ceva acolo unde e. Să așteptăm. Așteptăm. Nu putem face nimic? Nu știu, să dăm o bucățică de ficat, un rinichi, să donăm sânge, să-i facem aer cu o frunză?..... Nu, nu putem. Nimic nu putem. Doar liniște să facem. Asta chiar suntem rugați să facem. Ies afară și-mi doresc să am o putere de vrăjitoare, să-i îngheț pe toți așa cum sunt, să nu mai miște și să nu mai vorbească măcar o oră. Dar eu nu sunt o astfel de vrăjitoare. Mă așez pe un scaun, chircită, și mă rog. Un flash de lumină îmi izbește ochii-nchiși, mai să cred că-mi vine îngerul pentru două vorbe cerșite, dar nu, nu e îngerul, sunt adolescenții de lângă, își fac un selfie. Și râd ca demenții, că uite ce față are Micuțu, zici că chiar e pe ducă el.... Aaaaaahhhhhaaaahahahahahahaaaaaaa, și își aduc aminte ce fumat a fost el atunci când au fost la ziua lu Dragonu, iar el zice că aia n-a fost nimic în comparație cu maică-sa, care odată n-a știut să deschidă mașina cu cheile-n mână, că se uita la chei și nu știa ce să facă cu ele, și că de-atunci nici nu-i mai dă voie ei să pună mâna pe mașină. Și se prăpădesc de râs, mititeii.....
Simt o nevoie imperioasă să-i pleznesc cu dosul palmei și să-i pun la colț pe coji de nuci, fiecare într-un colț, că erau patru colțuri libere, dar îmi înfrâng impulsul și ies afară. Îmi aprind cu sete o țigare, și-o inhalez până-n măduvă.
Pe expir mă opresc.
Un copilandru de liceu, apucat părintește de umeri de unul dintre interlopii orașului "varsă" tot ce s-antâmplat în acea seară cu nepotul tipului, care a ajuns în comă alcoolică la spital după O ORĂ de bal. Nu se știe încă dacă e vorba doar de alcool sau și alte substanțe. Doar colegii lui știu. Iar doctorii au nevoie de informația asta.
Bighidiul flatat de atenția și încrederea interlopului povestește tot. Cu nume, oră și minut.
- Sigur e ăla?
- Sigur.
- Sună-l și cheamă-l aici.

Copilul vorbește la telefon. La fel și interlopul.
La distanță de câteva minute apar două mașini. Una din partea colegilor copilului, una din partea interlopului.
Copiii vin la colegii lor. Interlopii rămân în mașină.

Doamne, numai să nu-i căsăpească aici. Aici nu. Oriunde altundeva facă ce vor, dar aici nu, please, I beg you, please.
N-am nici cea mai mică tresărire că și-o iau la fund tinerii, să și-o ia, să le fie învățătură de minte până la urmă, poate data viitoare se gândesc de două ori înainte de-a se simți invincibili. Dar nu aici. Aici e nevoie de liniște și de putere de muncă. Aici se salvează vieți, se muncește pe brânci pentru o suflare-n plus.

Soția interlopului se integrează printre tineri. E "numai bine" și ea. Aproape revenită după șocul ce l-a încasat de la nepot. E copil cuminte, e sportiv de performanță, nu pune gura pe alcool nici măcar când îl îndeamnă ea, că ea îl mai momește așa, câteodată, când vine la ea, dar el niciodată nu vrea, e obsedat cu antrenamentele lui, cu mâncarea sănătoasă, cu de-astea.... Copiii sunt fascinați de buzele ei umplute, fac cerc în jurul ei și fiecare povestește. Of course, niciunul nu i-a dat nimic, ăla micu' o fi căzut de la fresh de portocale, că acolo erau numai sfinți. Unul captează atenția povestind ce haios era nepotul înainte să pice. Cum îl tot îmbrățișa și-i zicea lui că-i prietenul lui cel mai bun. Și toți râdeau. Râdea și ea în rând cu ei, și zicea că se bucură că măcar a fost de gașcă. Și pac, mai băga o-ntrebare cu tâlc. Ăștia micii făceau concurs de răspunsuri.
Bun, îmi zic, aici măcel nu iese. Aici se fac doar interogatoriile. Na-na se dă după cortine. Ok, mă duc în sala de așteptare, să-mi încălzesc puțin inima, că-i ghețărie noaptea-n aer liber. A venit iarna, pe bune.
Nu-mi aud gândurile de gurile lor. Grupuri-grupuri cu chef de vorbă. Mă-ntreb dacă realizează careva unde este, de fapt. Că și după nume poți deduce oarecum specificul. Mie personal "Urgențe" îmi spune ... urgențe. Adică o stare gravă care nu suportă amânare, nu suportă așteptare, nu mai poți merge la medicul de familie, sau la un cabinet, ești în stare foarte gravă și ai nevoie de ajutor URGENT.
Cu atât mai mult cu cât ești în miezul nopții acolo. Că ești bolnav sau ești cu cineva care este bolnav.... nu prea mai îți arde de veselie.
Ei na, nătângo, uite că se poate.
O dulcică blondă, păpușică din cap până-n picioare povestește pentru două încăperi cum a trecut ea azi pe lângă ex-ul ei, mi-li-me-tric, măi! Mi-li-me-tric, și uite-așa era ea cu telefonul în mână, hiiiiiihhhhhihihihhhhiiiiiii, și cum butona ea pe telefon, concentrată, chiar nu l-a văzut, jură că nu l-a observat, și imediat a sunat-o prietenul lui cel mai bun, șiretul, și maaamăăă ce dume i-a dat, că parcă n-o știe pe ea, că ce, doar nu-i vreo naivă, că doar tot timpul ea le-a făcut față la miștouri, că ei doi tot timpul făceau echipă cu ea la miștouri, și-ți dai seama ce bou e ăla, c-a crezut că ea nu se prinde că imediat a sunat-o, dar întrebarea este: a sunat-o pentru ex-ul ei, sau.... are alte intereseee??
În duet, echipa de tineri de alături dezvoltă în continuare dinamica petrecerilor și istoria lor. Tipa cea mai vivace e bolnava. Își așteaptă rândul la incompetenții ăștia care o freacă degeaba.
Lateral-dreapta bătrâna aruncă neobosit săgeți către nepotul care, toată noaptea a stat lângă ea, la Urgențe, în loc să doarmă liniștit acasă. Ca un copil de 9 ani ce e.
Lateral-stânga am un grup de aparținători care dezbat politică. În spate am una care își dă sistematic ochii peste cap și-și aranjează compulsiv părul în oglindă. Din când-în-când mai intră interlopul sau soția lui, ba să-și ia o cafea, ba să întrebe pe la doctori cum e ăla micu. Mai schimbă vorbe cu cei care-așteaptă pe scaune. Când intră ei se face liniște cât-de cât. În rest, ca la cafenea. Pe ușile de alături se circulă intensiv. Ambulanțele aduc ca pe bandă rulantă oameni pe tărgi.  Majoritatea bătrâni. Sau oameni răniți. Din accidente sau altercații.

Nu vreau să scot o concluzie din tot ce-am povestit. Vreau fiecare s-o digere cum vrea și poate.

Eu sunt obosită. Au trecut câteva zile și încă nu-mi doresc altceva decât să dorm și să fie liniște.

P.S.: Cazul meu a scăpat cu viață. Chiar bine-sincronizat totul. Am ajuns acasă cu jumătate de oră înainte să plec spre lucru. Am avut timp să beau o cafea în liniște, la căldură.
Toate bune.